Scrisoare din Statele Bushite

Dragă mamă, eu sunt fine thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira, am început scrisoarea pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori intri tu pe messenger. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai speria. Nu, am ce să mănânc, aici nu se pune aşa problema. Am şi ce să beau dar nu am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum de câteva luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu cum e, stau numai pe scaun, la birou, apoi sar în maşină, apoi sar pe taburetul din bucătărie, apoi încalec sofaua. Da, muncesc 8 ore jumate, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Adică sunt şi zile în care fac sport. Ştiu. Ai dreptate. Bine, încerc. M-am despărţit de Andrew, el vrea să se întoarcă în North Carolina şi eu acolo nu mă duc. Nu, n-am nimic cu North Carolina, dar m-am obişnuit aici şi nu mă mut, uite aşa. O să cunosc pe altcineva, nu cred că asta e o problemă.

Dina o să vină acasă, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Corina. Dina găsea casele şi Corina cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau vroiau casă. Corina ştia pe cineva la o asociaţie din asta de finance, avea un prieten acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Acum a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. El însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Corina se descurcă, acum face cursuri de masaj. E foarte adaptabilă. Eu într-un fel o admir. Oricum are bani puşi bine, din comisioane. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Dan e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră acreditivele la Mumbai. Gina lucrează, nu pot să îmi închipui cum merge buticul acela de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi îţi mai scriu. Bine, îţi scriu mesaje lungi, somn uşor.

Get updated week-end now

Anul trecut când am fost la cursul de psihologie şi am terminat de studiat capitolul dedicat principalelor tulburări nervoase, profesoara ne-a pus în vedere să nu încercăm să ne diagnosticăm prietenii, vecinii şi părinţii numai pe baza a ceea ce am învăţat în capitolul respectiv. La fel vă rog şi eu acum să nu mă diagnosticaţi numai pe baza răspunsurilor de la leapşa precedentă, deşi ele sunt absolut sincere, aşa cum am precizat. Dar, ehei, câte complexităţi mai trebuie luate în calcul pentru a lipi o etichetă viabilă de dosul unei individe.

Mă uitam azi la calculatorul la care scriam acest post şi din când în când apărea un pătrăţel care insista să afle dacă eu vreau să 1) get updated protection now sau 2) continue what you are doing.

Ia uite, mi-am zis în eşarfă, până şi maşinăria asta ştie că am nevoie de câteva firimituri de update protection. Dar ca o bleagă am bifat mereu din maus continue what you are doing. Am zis că poate la get update protection procesul durează mai mult, trebuie să completez cine ştie câte câmpuri, mă pune să îmi fac cont, îmi trimite e-mail de validare, apoi mă ţine minte şi îmi furnizează zilnic mesaje cu ataşamente de bancuri lungi şi slide-show-ri interminabile. Aşa că am rămas în ograda mea, mai ales că e şi vineri.

Aşadar continui ceea ce I am doing (bif, bif, cec, cec) dar măcar bine că azi e soare, pe lângă faptul că e vineri. În week-end-ul acesta – care pe timpuri se numea sfârşit de săptămână (asta era pe vremea Albumului Duminical) – mergem la bibliotecă, la cumpărături (mi s-a făcut de miel) şi eu merg la un baby shower. Apoi poate ajungem şi noi la oraş. Mi-e dor de Michigan Avenue, de bulevardul acesta mereu mi-e dor. De fapt el reprezintă ceea ce credeam eu că este America. Mai mi-e dor şi de Magheru şi de Piaţa Romană şi de Drumul Taberei dar o să le rezolvăm şi pe acestea într-o zi.

Ştiam că nu e înţelept să umblu la capacul de canal al dorului, că se face presiune şi izbucnesc alte capete de hidră. Îmi amintesc de centrul Sibiului, de dealurile Devei, de tarabele orăşeneşti gemând sub ziare, de drumul de cinci minute dintre mine şi părinţi. Dar mai bine să nu mă mai mâcâi şi să-mi amintesc că începe Chicago Auto Show-ul şi acolo mă pot simţi vipă şi decapotabilă, dacă vreau.

Leapşa - răspunsuri întârziate şi sincere

În seara asta nu se pune problema să dorm până nu răspund la leapşa de la mikidos. Aşadar să luăm o guriţă de Nutella şi să ne tragem sub nas oglinda în care vor apărea răspunsuri la întrebări grele.

Ce îti place sa faci atât de mult încât ai plati pentru asta?
Ce să mai, îmi place să scriu. Să fiu în curtea cuvintelor, as opposed cu să fiu în ţarcul numerelor.

Daca ai afla azi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Aş pleca acasă definitiv, cel mai târziu la finalul săptămânii viitoare. Acum încă o mai lălăi fără nici un motiv.

Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Ba ferească bunul şi dreptul Dumnezeu. N-aş continua. Mi-aş lua un apartament cu două camere la Bucureşti şi m-aş duce glonţ la facultatea de jurnalism sau la cea de filologie, aş mânca puţin şi sănătos şi aş folosi purcoiul de bani pentru învăţătură, călătorii (încep cu Praga) şi rochiţe cu buburuze şi fluturaşi pentru Adelina.

Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara?
La 49, ah.
Extraordinara scriitoare română care a fost cinci ani minusculă contabilă americană.
Ce v-a determinat să reveniţi acasă? Simţeam că nu aparţin acolo.
Dar regretaţi că aţi stat atât de mult departe de ţară? Nu regret, de acolo mi-am adus vagonul de cărţi şi tot acolo am găsit ideile pentru volumul meu de debut “Poveşti cu muritoare”. Cred că au pus ceva în Nutella.

Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerera?
Să nu ne lungim inutil. Ei nu i-ar fi plăcut.

Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Varianta 1
Aici zace-un oarecare
Ce-a luptat ca un erou
Şi-a murit de supărare
Că n-a fost şef de birou.
(epigrama nu imi apartine).

Varianta 2
Amalia, născută cam din greşeală, crescută din dragoste, emigrată din curiozitate, fericită din întoarcere, realizată din întâmplare, împrietenită din obicei.

Când erai mica ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
Le răspundeam vreau să mă fac tovarăşa Cămărăşan (învăţătoarea mea care îmi era zînă), dentistă, poliţistă, actriţă. Că doar nu vroiaţi să le spun vreau să mă fac om de communication şi relaţii media pe vremea aceea, nu?

Ce ai face, daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Aş pilota un avion.

Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Era super. Uneori seara o păcăleam şi mai furam o prăjitură. Ne ţinea în braţe strâns, ne mirosea, ne gâdila. Povestea cu noi de toate. Despre şcoală, despre prieteni, despre bani, despre dragoste, despre sex, despre America, despre prietenele ei interesante şi nărăvaşe pe care le-a cunoscut pe blog.

Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, în ultima zi a vietii tale si sa îti iei un interviu, care sunt alea 3 întrebari pe care ti le-ai adresa?
1. Mă, tu ai răspuns în 2009 la leapşa Mihaelei?
2. Ai reuşit să fentezi ultima întrebare?
3. Şi dacă nu, de ce?

***

Şi pentru că în timp ce (nu) răspundeam la ultima întrebare m-am prins că leapşa în principiu trebuie dată mai departe, o pun pe umerii frumoşi ai anutzei şi ai mihaelei iacob, colegele mele chicago-uane.

Sari-urile si pofta de culori

Când am sosit în America am campat foarte, dar foarte, aproape de intersecţia străzilor Western şi Devon. Cunoscătorii ştiu că acolo e inima cartierului indian iar pe cei care din motive independente de ei nu sunt în posesia acestei informaţii îi lămuresc acum. Aşa a fost, aşa s-a nimerit. La un moment dat mă întrebam dacă am ajuns în Chicago sau la Mumbai. Eu am fost mereu stresată să nu cad pe capul cuiva, să nu, în sfârşit, stresuri diverse şi am făcut năzbâtia de a închiria apartament fără să îl fi văzut. Dar orice jumătate rea are şi o jumătate bună şi deşi n-am locuit foarte mult în zona respectivă (zonă care e frumoasă şi urâtă, pitorească şi murdară) unul dintre lucrurile care mi-au plăcut şi care m-au impresionat sunt magazinele cu veşminte indiene.

Acum de câteva zile îmi era dor de culorile lor, sunt sătulă de cărămiziu – căcăniul şi ştersăliul suburbiei. Sâmbătă am ajuns în vizită la câteva magazine indiene de pe strada Devon şi i-am rugat să mă lase să fac nişte poze, ceea ce au acceptat bucuroşi. Între noi şi tot internetul fie vorba, strada Devon se pronunţă cumva Divăn iar pe neaoşeşte de-a dreptul Divan.

Îmi place de nu mai pot să mă uit la sari-uri, deşi evident că n-am îmbrăcat unul în viaţa mea. Dar sunt aşa de colorate, de vesele, de ornate, de altfel, că merită un răgaz de admiraţie. În primul magazin în care am intrat preţul unui exponat era destul de interesant, 499 de dolari.

Parcă cel şi cel mai mult îmi plac acum astea roşii.

Acesta este sari-ul de 499 de dolari.

Sunt datoare cu răspunsul la leapşa de la Mikidos. Vine, e la copt :), să îl scot până nu se arde.

We have a dream

Nu se putea să nu se întâmple. În condiţiile în care toate ştirile, toate radiourile, toate căsuţele de e-mail, toate librăriile, toate speranţele, toate democraţiile sunt inundate cu figura interesantă a lui Obama, nu se putea să nu îl visez şi eu. Prima dată s-a întâmplat acum câteva nopţi când mi-a apărut într-un cerc de persoane care discutau pe ceea ce părea a fi coridorul unei şcoli generale din România. Clasele erau în stânga, geamurile în dreapta şi noi stâteam şi îl ascultam iar eu îi urmăream şi mişcările mâinilor. Îmi amintesc figura lui serioasă, preocupată. Cred că încercam să găsim soluţii la ceva dar nu mai ştiu la ce.

Am zis că a fost prea scurt visul ca să îl povestesc pe blog dar noaptea trecută s-a întâmplat iar. De fapt s-a întâmplat mai spre dimineaţă, când am deschis geamul să intre un pic de aer din acesta de primăvară, ivit de nu se ştie unde, pentru nu se ştie cât timp. Aşadar al doilea vis cuprindea de-a dreptul o ceremonie în care aveam şi eu un rol. Trebuia să ţin un mic discurs şi toată lumea insista că nu e greu şi o ţineau una şi bună că aş mai fi rostit acel tip de discurs şi acum patru ani. Am încercat să le explic că n-am participat acum patru ani la nicio ceremonie, dar ei nu au ţinut cont de asta şi au zis că sunt siguri că eu ştiu ce am de spus. Era un gen de ceremonie de investitură, dar nu ceremonia mare pe care a văzut-o toată lumea, una mai mică.

Nu mi-a trecut prin capul adormit să le spun că acum patru ani n-a fost nici o investitură că doar a plecat şi a venit tot Bush. Alergam prin nişte săli cu parchet care dădeau din una în alta. Am găsit-o şi pe Michelle care stătea la o masă, cam cum stau doamnele profesoare când aşteaptă să le vină rândul să anunţe premiile clasei la care sunt diriginte, la serbarea de final de an şcolar. Michelle se uita pe nişte hârtii şi m-a încurajat cu discursul. Era şi ea foarte serioasă. Am încercat să îi explic că nu am mai participat la o damn ceremonie din asta dar apoi am tăcut şi am decis că scot eu ceva odată ajunsă cu buza la microfon, singura rezervă era că nu scriu nimic dinainte pe hârtie şi o să vorbesc spontan.

Sper să fie de vreun bun augur visul ăsta prezidenţial, la fel ca şi primăvara bruscă declanşată odată cu el. Închei cu remarca ba Obama-i mama şi nu pot să nu remarc cât de încurcate sunt căile neuronale ale Domnului. Somn uşor, vise plăcute, discurs uşor şi săli pline.

Să rătăcim prin mall cu sacul gol

Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.

Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.

Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.

Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.

Prietenoasă şi n-am cui/Prietenoasă codrului

Soare, frumos, orele trecute de 3 după-amiaza. Copiii au izbucnit coloraţi şi gureşi din şcoală. Mergem alături, la topogan, să mai petrecem un sfert de oră în aer liber. Adelina se distrează nemaipomenit. Împinge cu încă o ştrengăriţă o terţă fetiţă de fund, în sus pe topogan, în sens evident invers acelor de ceasornic şi logicii inventatorului de platforme inclinate pentru copii. Eu mă plimb, măsor perimetrul de joacă cu pas melancolic, ca de fiecare dată. Trag cu urechea la abundenţa conversaţiilor în poloneză şi savurez un pic asemănarea cu frecuşul de consoane caracteristic magazinului alimentar, păstorit, se înţelege, tot în graiul Varşoviei. Stau pe o bancă, trag cu urechea la mărturisirea unui mame joviale că a fost foarte bine în vacanţă, a fost cu copilul în ţara de baştină. O femeie locală de la noi din suburbie o întreabă dacă se bucură că s-a întors înapoi aici şi poloneza e scuturată de un damf de sinceritate şi clatină capul a so so. Dau şi eu din cap şi zâmbesc în semn de recunoaştere a faptului că deşi nu particip la discuţie, le ofer totuşi toată simpatia mea de care nu au nevoie.

Am aşa un fior de longing după graiul natal. Nu mă îngrijorează pentru că eu şi cu longingul suntem practic fraţi de cruce, el fiindu-mi sora pe care am comandat-o insistent dar nu am primit-o niciodată. Şi brusc tresar din introspecţia asta fără noroc pentru că aud, ceruri, aud vorbă românească. Pe banca din dreapta mea a răsărit o doamnă pe care eu mă grăbesc să o categorisesc drept bunică sosită din România în superbul scop de a-şi griji nepoţii duşi în cea Americă. Mă zgâlţâi de bucurie, apoi încerc din greu să mă liniştesc şi mă pregătesc de esenţiala mărturisire, că şi eu tot sunt de acolo. Deja în capul meu se derulează un scenariu care conţine inclusiv înţelegerea din priviri, fără cuvinte, încuviinţări totale, mirări abisale că vedem lucrurile la fel. Iau o gură de apă plată şi spun bună ziua. Vaaaai, doamna se bucură şi ea, iau loc şi ne lansăm în ale noastre. Îmi povesteşte câte în lună şi în stele, e o femeie simpatică şi nu, nu e bunică aterizată aici ieri, e stabilită pe prezentele meleaguri de ani buni (circa douăzeci). În şapte minute am îngurgitat sumarul tuturor copiilor, nepoţilor, care se descurcă, care nu se descurcă, care se descurcă foarte bine, care nu se descurcă şi nu îi suportă pe ăia care se descurcă.

Mie îmi place să povestesc şi femeia are o energie deosebită, o bluză roz şi o poftă conversaţională care mă unge pe dorul de â din a. Îi spun şi eu despre mine una-alta, raportez că n-am fraţi, n-am surori, părinţii mi-s în România, deţin un imobil nemobilat acolo, am făcut facultatea la Cluj, am vagabonţit şi prin Bucureşti (şi poate aş mai face-o dacă chiar ar fi să fie), aici stau în chirie, am un singur copil, copilul e născut în România. Singura sincopă conversaţională este întrebarea ei dacă sunt credincioasă, îi spun că sunt şi îmi mărturisesc religia dar aceasta se dovedeşte a fi alta decât cea la care ar fi vrut ea să ajungem. Trecem hopul şi ne vărsăm mai departe vieţile de parcă am fi colege de compartiment într-un tren accelerat, la clasa a doua. Eu aflu în ce culori şi-a pentuit utima data dormitoarele, ea află când am fost cel mai recent în România (2007). Impresia mea că ne înţelegem de minune persistă.

Apoi vine Adelina şi îi spun că trebuie să ne pregătim de plecare. Doamna îmi spune ce drăguţă a Adelina şi ce prietenoasă, nu ca mine. Ne salutăm şi o las singură cu planurile ei de redecorare a camerei care nu i-a ieşit bine că n-a prins cum trebuie vopseaua. Iau fata şi plecăm împreună gata răsconversate la treburile noastre obişnuite de după-amiază.

La mulţi birthday!

22 ianuarie. E ziua mea. A treişpatra. Îmi doresc din suflet să cresc mare, să fiu sănătoasă şi fericită, să aduc numai bucurii părinţilor şi copiilor, să iau note bune la şcoala pe care am de gând să o încep imediat ce mă lămuresc ce mi se potriveşte cel mai bine. Îmi doresc să îmi găsesc locul potrivit că momentul potrivit cred că a trecut, îmi doresc să vizitez din nou New York-ul şi să nu mă mai enervez excesiv când îmi amintesc că cineva nu a vrut să ne mutăm mai spre est. Îmi doresc să îi pot păstra pe cei care au bunătatea neînţeleasă de a trece pe aici.

Cadoul mi l-am primit deja, a fost apariţia unui eseu despre dragoste şi haine în revista sufletului meu, Tango, numărul ianuarie-februarie 2009.

La mulţi ani, nouă tuturor!

Impresii

Ţi-am promis de mult că îti povestesc unde am ajuns. Printre maşini. Locuiesc printre multe maşini. Traversez podul peste autostradă, ţin mâna streaşină la ochi (unde altundeva, în fond?) şi văd maşini. Două milioane de stopuri roşii se duc pe trei benzi, două milioane de faruri albe vin pe (alte) trei benzi. M-aş ascunde undeva dar toate găurile de şarpe sânt epuizate şi transformate în maşini. Multe (de tot), pătrăţoase, cu fundul lat, cu botul mare, se scurg la nesfârşit din robinetul orizontului.

Într-o zi m-am căţărat şi eu într-un jeep. De fapt în două. Primul a fost argintiu şi l-am privit veselă, invadată de sentiment incontrolabil de importanţă. Din cauza asta la urcare m-am lovit în moalele capului. Ne pregăteam să mergem la un restaurant indian, să luăm masa acolo. La dracu, le-am zis. Duceţi-mă acasă că mă doare capul.

A doua oară m-am urcat într-unul şi mai luxos. Aşa de luxos că înconjuram Europa de banii respectivi. Negru. Asta n-am înteles, de ce l-au luat negru. Orişicum, m-am urcat în el iarna, cu mari precauţii. Mi-am aranjat părul cu vârful degetelor, pentru că în jeep nu te poţi urca oricum. Mi-am scuturat cizmele de toată zăpada şi mi-aş fi scuturat şi tălpile de tot dacă nu mi-ar fi fost ruşine să urc în şosete. Am analizat dacă am arătat cantitatea cuvenită de respect şi când am apreciat că da, am arătat-o, mi-am încleştat mâna stângă pe mânerul de pe bord. Cu dreapta mi-am tras toate plasele după mine. Am aterizat cu toţii în scaun: eu, capul meu nerănit (sau cine ştie), cizmele, plasele. Dar ce scaun! Încălzit şi de piele. Animalele? Care animale? Ce sânt animalele? Poftim? A, animalele de pe care se ia pielea. La asta nu m-am gândit. Lasă că ne gândim mâine.

În ultima vreme citesc. Îhî, mârâi când mă deranjează cineva. Mami, tu tot timpul citeşti, îmi spune Ada. Citesc mamă, că poate pricep şi eu ceva, cine ştie. Unora li s-a întâmplat. Bine, nu există garanţii. Cititul e a treia etapă a vieţii mele aici. În prima etapă mi-am cumpărat haine. În a doua parfumuri. Pe urmă am dat peste cărţi. Mereu apar altele care îmi plac. Această plăcere îmi cere să o declar permanentă. Dar cu cărţi sau fără, tot am o mare problemă. Una esenţială, structurală. Abisală. Sânt prea blândă.

De câteva zile mă bate un gând îngrozitor de apetisant. Să devin a dracului. Ca şi stăpâna lui Zdreanţă (cel cu ochii de faianţă). Practic n-am de ales. Am cântărit, am comparat, am evaluat. N-am nici o şansă altfel. Am elaborat chiar şi o matrice şi m-am poziţionat în ea. Căci ce e o decizie serioasă fără o matrice pe măsură? Iluzie. Nu, matricea e esenţială. Pe orizontală am două categorii: deştepţi şi tâmpiţi, iar pe verticală tot două: tari şi moi. Ca şi când fierbi ouăle. Scopul acestui demers este să sar gardul de la tâmpiţi şi moi direct la deştepţi şi tari. Pândesc să nu observe nimeni, încalec gardul şi rămân acolo, lovită de nehotărâre: să merg înainte sau să merg înapoi? Sau să stau pe loc? Oricum pe gardul ăsta nu mai pot sta multă vreme.




Lămurie suplimentară: mi-au dispărut bunătate de butoane din bara de editare. Sunt sigură că ele există undeva, nimic nu se pierde, numai se ascunde. Dar unde sunt şi cum să le aduc înapoi n-am idee.

Cântecul lui Ulysse

De mult vroiam să am aici cântecul preferat, cântecul lui Ulysse. Îl dedic tuturor celor care s-au întors pe mare... Orice ar fi această mare, căci pentru fiecare poate fi altceva...

Prima amintire

M-am gândit să vă întreb despre prima amintire cu voi. Prima poveste, prima întâmplare, prima trântă, prima amintire care vă are ca protagonişti. Acum mi-au crescut coarne, îmi închipui că am dreptul să iau lumea la întrebări, că am dreptul să o provoc. Coarnele vor cădea, sunt temporare.

La mine s-a întâmplat în seara cutremurului din 1977. Eram cu mama la televizor, pe o canapea, şi tata aţipise tot pe o canapea, mai mică. Pe când nu se inventaseră la noi livingurile, spărturile în pereţi, spoturile, bucătăriile americane şi tot restul cârdului de îmbunătăţiri (era să zic funciare, din obişnuinţă), pe când existau numai camera mică şi camera mare, eram cu mama şi ne uitam la un film. O chinuiam obligând-o să-mi citească cu voce tare subtitrarea. Aveam doi ani. O chinuiam cam la fel cum mă chinuie acum pe mine Adelina. Dar mama mă răbda cu acelaşi drag cu care o rabd eu acum pe Adelina, cu aceeaşi dorinţă de a-mi da tot, cu aceeaşi înţelegere maternă de neînţeles.

La un moment dat însă mama m-a rugat să nu mai bat din picioare. M-am supărat tare, m-am simţit nedreptăţită, bănuită pe degeaba. Nu băteam deloc din picioare, pentru că eram foarte ocupată cu filmul. E adevărat, nu-mi amintesc ce film era. Bine că nu-mi amintesc, că ar fi fost o dovadă prea uriaşă de inteligenţă. Nu dau din picioare am scâncit dintre iţele intrigii filmului străin. Nici nu mă mişc. Mama s-a neliniştit, a devenit atentă. E cutremur. Trezeşte-te dragă, trezeşte-te, e cutremur, l-a dezaţipit repede şi pe tata. E cutremur.

Nu îmi amintesc fiecare mişcare. Dar puţin mai târziu suntem pe scări şi toată lumea insistă să îmi explice din nou că la cutremur nu se coboară cu liftul. Stăteam la etajul cinci, într-un bloc turn. Se auzeau poveşti despre scări care se pot prăbuşi. Nu-mi amintesc toată coborârea, numai plecarea de la noi de la etaj. E curios, dar e adevărat. Apoi suntem în faţa blocului, în mijlocul vecinilor, e seară/noapte, nu ştiu cum e afară, dar nu cred că e frig. Nu te speria, uneori şi pământul se plictiseşte să stea pe loc şi se mişcă, îmi precizează tata. Nu e nimic. Nu te speria. Am pe cap un batic mare şi foarte subţire, într-o combinaţie de contururi geometrice neregulate, grena, albe şi negre. Asta îmi amintesc. Nu mai ştiu nimic despre aşteptare sau despre revenirea în casă. Dar asta mi-e prima amintire conştientă.

Aripa tânără

Aplecată asupra chiuvetei înspumate, mi-au trecut prin aşteptări câteva aripioare de pui, dulci şi picante, in cocteil, ca să stea sufletul stomacului în balanţă. Ghinionul jucăuş a făcut ca la ora poftei mele să nu existe aripioare în stocul alimentării americane de unde mă mai aprovizionez cu lucruri interzise. Ziua a trecut dar pofta nu. În seara următoare am vizitat din nou aceeaşi alimentară. Şi am înţeles cum poate deveni o fostă elevă care aducea pe vremuri acasă coroniţe leu înnebunit. La raion era lume puţină şi se împărţeau numere de ordine, ca să cumpărăm civilizat, nu aleator şi cu bonusuri de coate încasate pe sub sacou. Am luat număr (40) şi am apreciat absolut fericită că în cinci-şapte minute plec de acolo, şi eu şi aripioarele calde.

La strigătură s-a prezentat numărul 34, o doamnă simpăticuţă, cu părul scurt şi cu un laibăr de fâş peste şale. S-a uitat în jur, i-am zâmbit cu toţii, ne-a zâmbit şi ea, apoi noi ne-am zâmbit din nou între noi. Nici nu prea aveam ce altceva să facem, decât să ne scufundăm interesul în şuncile şi brânzele şi rotisăraiele expune în galantare. După sesiunea iniţială de zâmbete ne-am retras fiecare privirile printre bunătăţurile poftite prin geam, după care ne-am mai zâmbit încă o dată unii altora. Doamna 34 încărca în coş salamuri peste salamuri, cântărite în tranşe de câte 1 pound (cam jumătate de kilogram). Apoi a dorit altceva, tot feliat, desigur. Tot mult, tâmpitor de mult. Apoi a poftit la brânză. Dar dacă duodenul ei ştia de care şuncă vrea, nu acelaşi lucru se putea consemna şi despre brânză. Aşadar a cerut să guste în jur de cinci sortimente. A gustat şi a persistat în nehotărâre. Vânzătoarea, amabilă până peste marginea de sus a fişei postului, i-a mai recomandat să încerce încă trei sortimente. A încercat şi din cele opt sortimente gustate a ales trei să le ia acasă. Feliate, cum altfel. Câte o jumătate de kilogram din fiecare. Au trecut în total 15 minute.

Mi-am vărsat începutul de iritare pe individul care m-a întrebat dacă acel coş mare abandonat în faţa mea cu o pereche de mănuşi maro în el îmi aparţine. I-am spus că nu dar n-am putut zâmbi. Doamna 34 a plecat dar numai ca să îşi aducă un coş mai mare, pentru că înţelesese că zidirea de mezeluri şi caşuri plasticate nu mai rezistă pe structura unui biet coş cu toartă. A venit după alte 3 minute şi a mai cerut şi salată de pui. Apoi a plecat cu urările mele de sănătate, fericire şi an nou plin de împliniri.

Aşadar după 20 de minute a fost strigat numărul 35, apoi 36. Ambele cedaseră nervos, undeva între cântăririle numerelor precedente. S-a ajuns în 30 de secunde la numărul 37. Să nu uit să precizez că la galantar serveau 4 duamne cu boneţică şi încă una spăla incinta în timp ce clienţii, iată, spălau putina. O duamnă era albă (Caucasian), trei erau latino. Numărul 37 a cerut scurt un bucket de aripi cu miere. Aşa am aflat că un bucket este o găletuşă, umplută ochi cu aripioare tocmai scoase de la făcut. Arătau grozav de bine şi aproape îmi justificau tâmpenia de a insista să stau la coadă, vorba vine, căci nu stăteam la coadă, stăteam în semicerc, democratic, şi zâmbeam din nou, ignorând sufocarea care începea să mă învăluie. Eram gata pregătiţi să dăm iama în salate, dacă şi când ne-o veni rândul. Dacă e azi bine, dacă nu, e bine şi mâine sau poimâine sau mai bine şi mai bine în week-end-ul următor. Şi totuşi numărul 37 a plecat repejor.

Numărul 38 era o pereche jovială, un domn simpatic, Doamne ce simpatic şi o doamnă care râdea frumos, cred şi eu, de ce să nu râdă, în fond stăteam la coadă cam de 30 de minute ca să treacă 4 numere, din care două absente. Domnul 38 a salutat frumos, cu how are you, I'm fine, thank you, how about you, I'm fine thank you, aşa cum se salută occidentalii civilizaţi de zeci de ani de interacţiune fără stress, în absolută opoziţie cu blocul comunist din care fac eu parte, nervos, drăcos, cotos, absolut nepoliticos. He, he, he, să luăm şi asta, şi aia, să gustăm, nu hani? Cred că încă se mai iubeau, şturlubaticii!! Să gustăm şi salama asta şi burdufelul acesta şi ciupercuţa asta friptă, hani e delicioasă, nu, nu te grăbi că fata care grijeşte pisica e tocmită până la 9 seara, să avem timp de la ora 5 până pleacă ea să cumpăram ceva pentru gustare.

Hani, dar e fenomenal, şunculiţa asta e realmente wonderful. I'm glad you like it, spune vânzătoarea latino. What else would you like to try. Well, I like to try o praştie cu proiectile din praf de scărpinat, îndreptată spre ceafa ta, hani. Asta sunt eu, că nu ştiu de ce, în jumătatea asta de oră de când cumpără perechea 38 am început să pun hani după fiecare grup de trei cuvinte. Îmi simt sufocarea cum se înteţeşte şi botina cumpărată la reduceri cum joacă din vârf, fără voia mea. Măi ce bine ştie botinuca asta grena să-mi exprime sentimentele. Parcă cealaltă, cea maro nu era atât de sprintenucă. Domnul 38 povesteşte o anecdotă de la serviciul dumisale, vânzătoare taie şi râde, taie, eu bat din picior şi aproape plâng, bat din picior.

Acesta este momentul binecuvântat la care ies puii de la rotisat. Ce aburi. Ce culoare. Păi dacă tot mi-am mâncat nervii hai să iau şi eu un pui, ce-o fi acuma. Puii se duc repede, toată lumea cere şi pentru ei nu se stă la coadă. Perechea 38 pleacă, fericit fie-i lui papagalul şi ei surâsul. Thirty-nineeeeeeeeee. Doamna 39 are pretenţii puţine. Vrea un pui, un simplu pui rotisat, o fi venit şi ea pentru altceva dar s-a răzgândit. Vrea să ştie în schimb din ce este compus seasoning-ul de pe pui, adică condimentul, vegeta sau ce sarea mea o fi pe el. Vânzătoarele dau din shoulders, se întreabă una pe alta şi merg în spate să aducă un supervizor. Doamna 39, o doamnă bine, obişnuită să poruncească la viaţa ei, abia îşi reţine mixtura de uimire, nerăbdare şi dispreţ cum că sales ladies nu ştiu ce ascunde seasoning-ul. Păi conţine toate drăcoveniile doamnă, sare în exces, ceva vegetale căpiate, aproape nimic natural, dar e bun, lasă ca într-o singură seară merge, nu murim. Numai du-te că eu, sincer, nu mai pot.

Fortyyyyyyy. Eu. Hi. Înşfac puiul, iau aripioarele şi nu răspund la întrebări. Ştiu că se pune la păcatul mitocăniei dar pe mine să mă scuzaţi că eu am o poftă de potolit şi un vis de împlinit. Iau din fugă şi un castravete proaspăt, trec pe la casă ca rapidul Budapesta – Bucureşti prin gara Şibot şi mă pregătesc să-mi încep seara, hani.

Revelion la Squadron

Ani şi ani nu mi-au ieşit revelioanele. La liceu eram în liga a doua de fete şi nu mergeam la foarte multe petreceri. Mereu vedeam cum se ţes liste de invitaţi şi mereu vedeam că nu sunt pe ele. Am bănuiala că plăcerea celor invitaţi era triplată de tristeţea noastră, a neinvitaţilor. Nu eram nici frumoasă, nici deşteaptă pe vremea aceea şi cred că odată cu trecerea timpului m-am conservat mulţumitor. Dar nu despre aichiu vreau să vorbesc acum ci despre revelioane. Aşadar deşi nu mergeam pe la petreceri din lipsă de cvorum invitaţional, totuşi într-un decembrie s-a petrecut minunea. A fost pus la cale un revelion oficial în incinta liceului unde, de voie de nevoie, toată pleava din care făceam şi eu parte avea brusc acces. Am fost aşa ce fericită. M-am prezentat şi eu la apel, cu un platou de prăjituri făcute de mama. Prăjituri cu blat şi cremă, făcute pe 30 decembrie ca să stea o noapte în cămară, la pătruns. Ca o paranteză aş vrea să subliniez că eu am aşteptat mai mult de zece ani să mi se îmbibe blatul naivităţii cu cremele cotidianului şi procesul continuă.

Am pornit în noapte cu platoul pe braţ, fericită. Am ajuns până în centru şi mi-am reunit forţele cu colegele mele prietene apoi împreună am trecut pragul primului revelion pentru care nu se încropiseră liste, şi deci pe lista căruia eram. Bucuria a durat aproximativ trei sferturi glorioase de oră, timp în care dirigintele şi administratorul şcolii au descoperit că băieţii aveau prin ascunzători şi câteva sticle cu una, alta, în esenţă alcool. Nu se putea accepta aşa ceva în cel mai bun liceu din oraş. S-a dezbătut un pic dilema apoi ne-au fost anunţate sec rezultatele deliberărilor: revelionul pentru toţi se anulează. Speranţele mele democratice s-au făcut praf, praf şi lacrimi. Am pornit cu platoul înapoi în noapte. M-am oprit să mă odihnesc lângă un rond de flori lângă poşta veche şi apoi am mers acasă. Am intrat uşor, am descărcat pe masa din bucătărie prăjiturile complet pătrunse şi sfărâmate şi am mers la somn.

Nu-mi amintesc toate revelioanele, desigur. Mai ştiu unul făcut la Bucureşti în primii ani de iubire, unul făcut la bunici, cu foc de lemne în sobă şi televizor alb-negru (treceam în anul 2000, anul când bunica s-a stins), unul făcut la proaspăt cumpăratul şi acum demult dusul apartament, unul făcut cu Mihaela când am ieşit şi am tras cu artificii şi am râs cum nu putem râde cu mulţi oameni, unul făcut la biserică în cadru festiv, cu mâncare multă şi dans destul de puţin, cu grija eternă de a nu lăsa fata să se spele pe mâini în fântâna cu ciocolată. Au fost mai multe şi nu toate au lăsat urme, aşa cum nu lasă nici oamenii. Dar cel de anul acesta a fost întruchiparea tuturor viselor mele boeme, sucite, ciudate, vesele. În primul rând a fost cu dans, dans nebun, nu există altă formulare potrivită. Poate chef studenţesc... Am dansat din toată inima, din toţi pantofii albaştri cu toc înalt şi subţire, din toată bluza cu flori, din toată zvârlirea mâinilor în aer, din toată puterea. Au fost melodii de bătrâni tineri ca noi. Anii '80-'90, perioada care mi-a închiriat elanurile şi mi-a turnat în gusturi ritmuri la care nu renunţ. Am dansat împreună cu ruşi, cu polonezi, cu americani (cred), cu mexicani şi cu (încă doi) români. Cei cărora trebuie să le mulţumesc că ne-au dus acolo. Am stat de la 10 până 2, căci numai până atunci dura licenţa pentru fericire.

Până în seara de 30 am întrebat în strânga şi în dreapta cine ce face şi fiecare făcea altceva, avea sau nu avea planuri. Am dat din mână în semn de whatever şi nu m-am mai gândit la revelion. Bănuiesc şi bănuiala mi se întăreşte că de asta a ieşit bine. Mi-a plăcut că nu a fost mâncare, adică noi nu am comandat, nici nu am idee dacă se putea comanda sau nu. Am luat la miezul nopţii câte o şampanie mică, am făcut o pauză de dans, am privit micul aeroport de dincolo de geamuri. Am văzut şi un avion care ateriza şi apoi încă unul care decola. Aeroportul e numai pentru avioane mici, e vorba de Chicago Executive Airport din Wheeling. Iar locul unde am intrat cu dans şi energie în noul an se numeşte 94th Aero Squadron şi are un pic de atmosferă, nu lux, nici fast-food. Pur şi simplu m-am simţit bine, fără să explic prea mult, deşi iată că am încercat.

La mulţi ani!!

La Mulţi Ani 2009 din 2008!!

Sunt in cele opt ore ciudate, neînţelese, în care Chicago este în anul 2008 iar România în 2009. Aşadar acum nu mai suntem despărţiţi numai de cine mai ştie câte mile, ci şi de un an!! Dar orele curg repede şi curând ajungem şi noi la voi, în 2009. Am văzut laserele de la Tvr, personal aş fi savurat mai bine o izbucnire de horă românească după prima bătaie de inimă a Anului Nou, dar a mers şi aşa, cu lasere şi muzică instrumentală. Dar ce-mi pasă mie, aud că Vărsătorii vor avea împliniri pe toate planurile în 2009 aşa că stau cu planurile pe picior de împlinire. E ianuarie, se fac 29 de ani de România, 5 ani de America şi 1 an de blog. Mi-a plăcut să dau, mi-a plăcut să critic, mi-a plăcut să am bucurii. Am cunoscut prin intermediul blogului două persoane reale şi interesante, pe care le-aş închide cu orele ca să povestim şi nu m-aş sătura: Dona şi Ana Maria. Vreau să avem un an bun, cu ceva frumos, cu ceva deosebit. Mi-ar place să întâlnesc şi alţi oameni dragi care scriu şi pe care îi citesc şi cred că s-ar putea să se întâmple. Hai Blogule, ridică-te, umblă singur, râzi. Ai Un An şi avem un An Nou.

La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
S-avem sănătate şi mulţi bani,
La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
Să trăim o mie de ani!!

(este urare din cântecul lui Radu Ille, de a cărui energie nu pot să nu mă molipsesc).

Căsătoria între vis şi coşmar

Venim pe lume ca nişte bureţi uscaţi, gata să absoarbă toată dragostea de pe Pămînt. Plămădiţi în ceruri, fiecare de pe o altă filă a cărţii de bucate, ne căutăm unii pe alţii pe hărţi tot mai late, cu garanţii tot mai înguste.

Ne facem mari în iubirea părinţilor, în atenţia colegilor de grădiniţă, în sacadările adolescenţei, în grăuntele de început de înţelegere al maturităţii tinere, în coptura interesantă a maturităţii mai tîrzii. Căutăm dragostea, pentru că într-un picioruş de ADN ni s-a strecurat promisiunea că ea există, şi ghiftuirea sufletească a existenţei ţine de depistarea ei.

Între cursurile dictate din agendele multor profesori fără vocaţie (binecuvântaţi fie cei care au avut noroc de mentori, căci a lor este împărăţia împlinirii) şi între week-end-urile fierbinţi, întinse de joi pînă luni, fără reviste de soi, fără cineva pe care să te poţi baza serios la capitolul sfat sentimental, am înaintat printr-o junglă fără cărări, lovind fiecare cu toporişca propriei priceperi. Am săpat cumva, cum, necum, cîte o cale circulabilă. Care de multe ori a dus la rochie albă şi la costum ţepănos cu papion sau cravată nouă.

Făcută cu veselie şi cutii goale de suc agăţate de toba Daciei, cu orez pe treptele primăriei şi o poză de grup cu unii ascunşi după alţii, nunta a tăiat panglica unei tranziţii de dulceţuri şi dureri.

Reardon e un tip foarte bun în felul lui, dar cel mai rău e că felul lui nu e şi felul ei. Această propoziţie de pe ultima pagină a povestirii Pe termen lung (The Long Run) a lui Edith Wharton este, cred, autostrada din care se desprind două posibilităţi: visul sau coşmarul. Dacă semeni cu Reardon în nodurile esenţiale s-ar putea să trageţi din urnă visul, în caz contrar lasaţi biletul în plic, căci pe el scrie altceva. Mai există şi a treia variantă, un amestec absurd între primele două, aşa cum experimentau părinţii unui fost coleg. Părinţi care, după două căsătorii unul cu altul şi două divorţuri unul de altul, au devenit în sfârşit prieteni adevăraţi şi amanţi năbădăioşi.

Visul e, aşa cum ştim, cînd privim amîndoi în aceeaşi direcţie, dar de obicei ignorăm amănuntul esenţial că din cînd în cînd omul îşi mai suceşte gîtul şi îi alunecă privirea peste complexităţi de neghicit la nuntă. Dacă ics se grăbeşte să îşi pună pirostriile la Brezoieni şi igrec procedează identic la Lipova iar după opt ani se sorb în diagonală din priviri la Prospect Heights, în şaua cui descărcăm vina?

Ce putem face cu aproximările de vise transformate într-o sămânţucă de coşmar? Asistam acum o vreme la o deşertare de vieţi în compartimentul unui tren rapid, undeva în plictiseala feroviară dintre Sighişoara şi Braşov. Trei foste doamne trăgeau perdelele de pe trei poveşti similare de dragoste şi despărţire, petrecute la Atena, la Petroşani şi undeva în Germania. Toate au crezut că el e acela, l-au măritat (they marry him, îmi place cum pune problema limba engleză!), l-au iubit, l-au căţărat cu scăunelul pe soclu, au încălzit soclul cu carnea lor caldă, au tăvălit şniţelul prin făină şi ou, apoi au observat fisuri lăbărţabile în visul de ieri şi după cîteva nopţi grele au declarat cu acte că visul e coşmar.

Începutul e frumos pentru că ne arătăm părţile bune. Părţile rele rămîn înghesuite sub patul de acasă, într-o îngrămădire de zece defecte pe centimetrul pătrat de pînză de păianjen ornată cu praf nederanjat din primăvară. Sîntem buni, frumoşi, interesanţi, conversaţionali, supli, cu pantofii noi, cu ciorapi curaţi, cu maşina spălată, fără alt gînd decît să prindem bilet la căluşelul iubirii, să fie bine, să scuturăm portocala împlinirii.

Schema ţine şi ne înmuiem degetul într-un burete ud ca să lipim pe spatele relaţiei eticheta de iubire pe viaţă. Batem cu unghia telefonul firmei de catering, facem copii, îi creştem, muncim pînă ne dă afară portarul ca să avem o casă şi ea să fie plină de tot ce ne mai puie capul şi revistele de specialitate. Iar uneori obosim şi dezlegăm la gură părţile rele, egoismele, conflictele, trăsnim cu cratiţele bune în inamic. Există şi varianta elevată a trăsnitului cu idei şi atitudini divergente, cum spunea şi Edith Wharton, pentru că ştia ea ce ştia. Şi în acestă situaţie inamicul se rodează şi îşi fereşte cu dexteritate persoana de gloanţele noastre intelectuale, şi, dacă vrea, poate trăsni şi el cu o forţă egală şi de semn contrar cu propriile lui idei şi percepţii. Care încep să ne mire, să ne irite şi să ne enerveze punct.

Totul depinde de cum se sărută pe termen lung imaginea din spatele ochelarilor tăi de cal cu imaginea din spatele lentilelor lui de cocoş. De aici rezultă alternative de vis sau de coşmar cît şi împletirea veselă despre care am povestit în finalul paragrafului cinci.

Moşul de Sâmbătă

E luni şi a trecut Crăciunul şi eu sunt datoare cu Moşul de Sâmbătă. Trebuia să fie moşul tuturor prietenilor care au bunătatea să vină aici, un moş foarte bătrân şi foarte bun, foarte înţelept şi foarte rar. Cred că s-a speriat de goliciunea sacului după coborârea sub bradul fiecărui copil şi, ca să nu meargă cu mâna goala la Pol, ne-a luat toată zăpada de pe drumuri, de pe trotuare, de prin brazi şi de prin toate cele. Acum pare că e finalul toamnei dar e doar finalul anului, iarnă de-a binelea, chiar dacă blândă şi înţelegătoare. Toţi moşii aceştia au şi ei o poveste, i-am întâlnit în acelaşi loc, în Michigan.

Autentificare

Acum ştiu: bucuria nu poate fi păstrată la borcan. E atât de simplu. E atât de nerepetabilă. E întuneric şi nervii rafalelor de vânt se înteţesc fără a respecta orare. Jucăria de tuburi aşezată la uşa vecinului meu îşi spune povestea. Ecourile se sparg în lipsa de culori a nopţii. Maşinile îşi defilează mai departe cele şapte secunde de zgomot dintre apariţie şi dispariţie. Cesucul din partea dreaptă jos a ecranului îşi urmează rostul şi legea şi ritmul. Nepriceperile şi nehotărârile mele au câştigat bătălia în această seară. Dar curând, curând mă adun şi urc pe podiumul celor care au trăznit exact în cap războiul. Somn uşor...

Moşul de Vineri

Spre seară am văzut o ceaţă atât de groasă şi coborâtă la pământ că semăna cu un platou de filmare aranjat pentru scena dispariţiei răufăcătorului în filmele americane sau a ilegalistului în filmele româneşti. Nu mai era un fenomen meteorologic suspendat deasupra nasurilor ci un abur care ne luase complet în primire. A plouat toată noaptea iar acum au apărut din ascunzişuri petece mari de iarbă somnoroasă, bălţi viguroase şi o griuială bine avansată pe drumul generalizării. Nu avem dreptul la nici un chiţăit de protest, am avut Crăciun cu zăpadă, cu visări albe materializate fără cusur dincolo de uşa de la intrare. Dar Moşul de Vineri a întâmpinat dificultăţi la decolarea îndărăt spre Pol şi a chemat o mie de veveriţe şi câţiva ratoni rătăcitori ca să îi facă vânt.

Moşul de Joi

A trecut Moşul în timp ce eram la biserică. S-a ospătat din cele trei prăjiturele lăsate sub brad, a băut apă şi l-a aşteptat şi pe Rudolf până a cronţănit complet morcovul lăsat de noi obol în castronul roşu. S-a scuturat de cadouri şi ne-a lăsat şi ceva nesperat sub brad, o urmă autentică de ren. O urmă mică, aşa, cât o lăbuţă neînspăimântată de gândul de a ocoli anual pământul. Nesperate sunt căile lui Moş Crăciun şi amprentele mijloacelor lui de locomoţie!!

Acesta este Moşul de Joi, TriMoşul Crăciunului, Alinei şi al lui Răducu. Vă pupăm cale de nouă ore înzăpezite, de la noi până la voi, şi vă dorim La Mulţi Ani.

Moşul de Miercuri, Moşul Cel Mare şi Adevărat

Ninge din greu, din foarte greu, ne-am nămeţit sub tonele de zahăr pudră ale celei mai proaspete zăpezi. La uşa mea se deschide o felicitare de Crăciun, tulburată numai când şi când (parcă mai rar) de pompieri. Aerul e răsfăţat de mirosul brazilor care până mai ieri îşi aşteptau un stăpân care să le dea o casă de Crăciun. Unii şi-au găsit câte un living unde să se odihnească, alţii nu. Acum locut e gol şi a rămas numai mirosul, martor al brazilor de ieri. Dar luminosul acesta dinăuntru ne umple casa până la cel mai adânc colţişor cu mireasmă de mare sărbătoare. Mâine dimineaţă facem cozonacii, cozonaci adevăraţi, fierbinţi şi jucăuşi şi aşteptaţi. Apoi mâine seară mergem la biserică, la colinzi, să ne umplem inimile cu tresăririle tandre ale celor mai frumoase cântece. Şi aşa, poate în timp ce vom fi plecaţi la biserică, renii vor găsi şi casa noastră închiriată ca să lase în prag jucărele aşteptate, bucurii mari care să ne ducă cu bine în Noul An, an al schimbărilor, anul revenirii.

Am pus aici Moşul Cel Mare şi Adevărat cu gândul la revista densă şi dragă care mă bucură, mâ informează, mă mişcă. Tango. Aşa cum soseşte ea şi se odihneşte pe prag, aşa să sosească şi Moşul, cu sacul la fel de plin, la fel de bogat, la fel de surprinzător.

Moşul de Marţi

Ha – ha – ha, flower – hat, how are you, aşa m-a salutat azi conductorul când am coborât din tren. În încântarea (şi paranoia) mea, am auzit Flower – Hat, cu litere mari. M-am şi botezat repede Fata cu Pălăria cu Floare şi m-am alintat în consecinţă. Am apucat zilele trecute din rafturi o pălăriuţă cu un trandafir şi o port în semn de protest împotriva propriei mele greutăţi de pe suflet, acum în prag de Crăciun străin. Şi cine a remarcat-o, ce să vezi, un conductor de tren, zis de culoare, Afro-American sau de-a dreptul negru şi glumeţ. Acum trebuie să mărturisesc că data trecută de atâta încântare provocată de pălărie a şi uitat să îmi capseze biletul cu zece călătorii cu care mă flendur şi eu printre suburbii. De data asta biletul nu a scăpat de cleştele cefereului american (alt cleşte, că există mai mulţi conductori printre rânduri) dar nici pălăria nu scăpat neadmirată. M-am veselit şi am călcat şinele într-o autochicoteală de care mă ţin şi acum. Şi fără altă autolăudăraie, acesta este Moşul de Marţi, dedicat persoanei pe care eu nu mă pot hotărî dacă să o cred profesoară de literatură sau profesoară de psihologie, dar oricum o doamnă autentică, sursă nesfârşită de informaţii şi de sfaturi care merită urmate. O sursă de frumos, o sursă de gânduri şi capricii. Persoana pe care noi o cunoaştem sub numele de To-morrow.

Moşul de Luni

Poate am strigat după ajutor. Poate aţi înţeles şi m-aţi ajutat să înţeleg şi eu că am strigat. Săptămâna aceasta am câte un Moş Crăciun pe zi pentru prietenii mei de aici. N-am fost niciodată preocupată de trafic, de contorizare, de măsurători. Nu aici. Nu mi-am găsit răgaz să pun publicitate aici pe blog. N-am vrut să-l găsesc. Am vrut doar să emit atunci când îmi clocoteau plămânii, ficaţii şi inimile astea care s-au multiplicat în exces. Citeam acolo pe Zel List că sunt mai tare decât nu ştiu câţi alţi bloggeri. Nu cred că are vreo relevanţă, atâta vreme cât sunt mai moale decât tot restul populaţiei. Am tăiş dar îl duc în teacă până îmi găsesc şi eu menirea. Şi fără altă lungeală, acesta este Moşul de Luni.

Pofte boeme

Prăpădelele mele, născute acum un an din împreunarea accidentală dintre o excursie semi-ratată la St. Louis şi dorinţa puternică şi neînţeleasă de a o împărtăşi public, si-au luat-o în cap şi s-au făcut nici mai mult nici mai puţin decât pofte boeme. S-au obrăznicit, s-au umflat în pene, au uitat de unde au plecat. N-au mai vrut să fie prăpădele, au protestat, au pledat, au ţipat a ameninţare. Le-au crescut aripi, s-au umflat de orgoliu, au devenit de nestăpânit. Le-am explicat cu binişorul că e prea mult spus pofte boeme, că sunt tot nişte prăpădele camuflate sub o formulare mai înspumată, ele nu şi nu. Le-am explicat că nu avem marcă, nu avem concept, nu avem ogorul nostru ca să semănăm seminţele recunoaşterii. Nu ne-am înţeles. Pe de altă parte s-au stropşit şi poftele boeme, s-au îngrijorat că peste câteva luni o să devină cine ştie ce, altceva, neaşteptat şi nebănuit. Au decis să îşi asume totuşi riscul, să vadă ce va fi.

Fragmente

Dacă aş fi o plăcintă în culori pe diapozitivul unei prezentări de marketing, mi-aş aloca 40% din rotunjime României, 40% Italiei, 10% Americii şi 10% nebuniei de a nu avea o ţară. Nu mi-a părut rău când am plecat din România, căci mă îmbolnăvisem cu ani în urmă de dorul altui pământ. Vroiam să văd dacă iarba e tot verde, dacă pârloaga e tot pârloagă, dacă oamenii au ochi şi urechi, la fel ca pe la noi. N-aveam cum să nu plec. Măcar asta ştiu sigur. Ce s-a petrecut după aceea n-a mai înţeles nimeni, nici măcar cei care au dat impresia că au făcut eforturi să înţeleagă. Mi-au plăcut luminile bolunde ale oraşului, căţărate până la cer. Mi-a plăcut aglomerarea de înălţimi şi culori atâta vreme cât nu m-am apropiat prea mult, atâta vreme cât nu m-am confundat cu ea şi n-am mai înţeles cine e şi cine sunt.

M-am învârtit printre oameni care în faţa schelei îşi scot repede pixul şi socotesc în palmă cât să bage ca să scoată mai mult. Am văzut antreprenori vârtoşi, cu veşnicia nemulţumirii săpată pe buze, cu bicepşii ascunşi sub hăinuri de piele înnodate numai cu catarama finală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

Eu nu m-am priceput să fiu gheară, am fost numai palmă deschisă, prostie pură, nederanjabilă. M-am uitat la măreţia blocurilor şi mi-am lăsat căciula să cadă, definitiv, fără să îmi pese. Nici nu ştiu ce m-a rănit mai mult, zvâcnirea spre cer a fiarelor sau bulbuceala întreprinzătorilor în cazanul (până ieri) veşnic al profiturilor. Le recunosc necesitatea existenţei, trebuie să se amestece printre noi firi oţelite, duri frumoşi care nu se pleacă sub gâdilatul confuz al cine ştie cărei năzbâtii sentimentale.

I-am văzut, i-au auzit, le-am răspuns cu grijă la telefoane, i-am trimis la dracu în gând şi i-am rechemat după cinci minute, din obişnuinţă. Le-am mulţumit pentru că au căţărat schelele până la etajul optzeci. I-am binecuvântat că au inventat patru benzi pe un sens de autostradă. I-am adorat că pot merge cu maşina şi pot dormi în acelaşi timp, visând visele mele aiurite, îndepărtate, desprinse de geografie. Naiba ştie ce am vrut sau ce am crezut că vreau. Ar fi interesant să aflu şi să pornesc mai departe, ducându-mă cumva, cine ştie cum, mai aproape de mine.

Eu am căutat alei, am căutat felinare, am cerşit structuri care să nu mă strivească. Am implorat oameni străzilor, am umplut surzenia suburbiei cu jalea mea purtată pe două picioare, prin neomenia maşinilor, prin inutilitatea propriei încăpăţânări. M-am pansat cu sute de cărţi, cu ascunzişuri pline de poşete, de haine, de parfumuri. M-am împopoţonat cu acuarela eşarfelor, am vânat o pălărie cu trandafir, port numai mănuşi colorate, numai sentimente perisabile. Sincer, n-am habar de ce m-am întâmplat şi cum să fac să dau (de) bine. Sunt destul de inteligentă să-mi înţeleg neadaptarea de principiu şi suficient de proastă să nu găsesc farmacia cu algocalminele înrădăcinării.

Ascult cuminte cum mă desfiinţează cei care ştiu şi pot mai multe decât mine. Cei care cumpără ouă şi pâine fără să problematizeze procesul de cumpărare a ouălor şi a pâinii. Fericiţii frumoşi ai acestui pământ. Dacă aş fi plăcintă în culori aş fi astăzi mov, mâine albastră, luni verde, marţi roşie. Aş fi dans şi m-aş atârna de muzica mea şi mi-aş găsi fericirea, fără să o mai caut.

Cu sentimentul gol (lamentare în câte părţi s-o nimeri să fie)

Se ştie că nu e frumos şi practic să umbli în fundul gol. Îţi poate îngheţa, îţi poate muri de cald sau de ruşine sau de singurătate. În afară de cazurile bine puse la punctul Playboy-ului sau la punctul aleator al cine ştie cărei domnişoare cu dorsalul dezvelit de dragul artei sau al tabloidului, noi, toate celelate, ne purtăm frumos şi respectăm regulile. Asta înclin să cred că e bine, lăudabil, sănătos şi ne fereşte de răceli la rinichi şi în ariile adiacente.

Ce mă nelinişteşte însă câteodată este că tot la fel de împlăpumite trebuie să ne păstrăm permanent şi sentimentele. Bietele noastre simţiri autentice stau la fel de adânc îngropate sub chiloţii fricii de ridicol, sub ciorapii groazei de judecata altora, sub pantalonii de bussiness ai părerii generale care bubuie că indivizii care îşi dau arama simţirilor pe faţă sunt nişte dobitoci.

Pentru că aşa ne-a învăţat scumpa cultură, scumpele norme cu iz de mucegai şi de corporatism: rânjeşte-te şi ţi se va da. Rânjeşte-te la popor şi poporul te va bifa în agendă ca pe un exemplar crescut cu băgare de seamă, un exemplar de bază care se spală pe dinţi la culcare şi pe spală pe sentimente la trezire, ca să dea bine. Ţi se spune vai dragă, cum te cheamă pe tine, nu o lua personal că şeful tău (de exemplu) te-a trântit pe uşă afară după ce ai muncit ca un idiot (de exemplu). Nu o lua personal, keep on zâmbăreală. Şeful tău nu era de fapt supărat pe tine, pe esenţa ta de fiinţă, de being (după cum gem rafturile pesteoceanice de selfhelpuială asistată de un guru sau altul), nu, nu o lua personal, el nu era supărat pe prostia ta, pe neputinţa ta de a întâlni în aceeaşi zi trei clienţi aflaţi în patru colţuri de planetă, nu, el era supărat că fiu-său a făcut aseară cam moale, că fiică-sa a făcut-o azi noapte cam lată, că maşina nu i-a pornit decât la a şaptea cheie, nu, el nu e furios pe tine, ca energie.

Tot timpul ne băgăm sentimentele pe sub izmenele protectoare ale lui lasă că trece, nu-i nimic. Şi chiar trece, şi trece repede, viaţa, vreau să zic. Şi trecem şi noi prin ea. Trecem beşteliţi, chinuiţi, enervaţi, stropiţi pe botine de tot ce-am îndurat ca să fie bine. Ca să fie bine ce? Cum? Când? De cele mai multe ori pituca aia de pe masă (pe care ne şi chinuim să nu o halim, că ne facem cât casa) e rodul unei prefăcătorii atât de complete că dacă ar avea şi ea, pita, gură, şi-ar urla instantaneu mirarea şi puseul de disperare: nu vreau să cobor în stomac la chinuitul ăstaaaaaaaaa, nu, nu. Nu. Ca să nu mai vorbim de dor, speranţă, disperare, dragoste sau găsitul unui job. Sau mai bine să vorbim mâine.

Ca(p)re pe care

Sunt bine. Supravieţuiesc melodiei There’s no place like home for the holidays şi dacă reuşesc să mă menţin la fel de puternică o să am şansa unui suflet de consistenţa preşului de la intrare, îmbibat în apăraia de aseară şi scorţoşit de prăbuşirea temperaturilor în a doua jumătate a nopţii de dor. Pe puntea în care m-am preschimbat, coarnele caprei româneşti se gâdilă în continuare în vârfuri cu coarnele caprei americane, în căutarea unui echilibru care odată găsit i-ar scuti pe cei care mai trec pe aici de plictiseala aceloraşi lamentări.

Ambele capre sunt sănătoase, cel puţin la trup, şi sunt la fel de decise să ajungă la capătul opus al punţii, chiar şi peste şalul înstemat, respectiv înstelat, de la carotida adversarei. Am încercat o reconciliere mediată de un platou de iarbă proaspătă din import, o invitaţie umană, căproasă şi politicoasă la masa raţiunii. Ambele au acceptat invitaţia cu o mimare practic perfectă a entuziasmului (deşi capra americană a ieşit în avntaj, de ce să nu recunosc) şi s-au prezentat civilizate să vedem ce se poate face pentru redeschiderea traficului pe puntea tot mai sătulă de perenitatea propriilor bălăngăneli.

Discuţia a fost extraordinară, argumentele au curs logic şi fără poticneli, mi-a fost mai mare dragul să bifez derularea ei în agendă. În afara amănuntului că nu au existat concluzii, întâlnirea a avut acelaşi succes fantastic la fel ca toate cele de până acum. Ca organizatoare mi-am frecat palmele pentru a distribui uniform sudoarea satisfacţiei şi am rămas tot fără paşaport, până se decid căpoasele astea ca(p)re pe care.

Impresioniştii s-au întors acasă

S-au întors iubitele, dragele, coloratele, impresionantele şi impresionistele mele tablouri de la Institutul de Artă. Am fost acolo duminică, în căutare de frumuseţe şi de atmosferă. Am găsit la porţi brazi luminaţi şi leii verzi împodobiţi cu câte una bucată fundă roşie şi uriaşă. N-am ştiut că s-au întors tablourile de care îmi era dor, am mers pe nepregătite.

Le-am văzut de departe culorile, le-am simţit prezenţa. Le-am respirat din nou pe rând, cu aceeaşi mirare şi cu aceeaşi încântare. Galeria lor e unul dintre îngrozitor de puţinele locuri unde pot sta ore întregi doar privind, tăcând, trecând cu dragul de la un tablou la altul, iar şi iar. Lăsând privirea să alunece, să zăbovească, să se umple.

Mi-a fost dor de toate, cum le-aş putea supăra punându-le într-o anumită ordine? Dar mai dor şi mai dor mi-era de Casa Artistului la Argenteuil, de curtea aceea nemaipomenită, de Pianistă, de atmosfera şi de harul ei, de Surorile pe terasă, de culorile lor pe care mi le-am pus la capul patului, ca să dorm somnuri vesele sub ele, şi de noua mea iubire, Lângă lac, la care mă uit şi încep să-mi imaginez conversaţia.

The Artist’s House at Argenteuil
Claude Monet, 1873

Woman at the Piano
Pierre-Auguste Renoir, 1875/1876

Art Institure of Chicago

Two Sisters (On the Terrace)
Pierre-Auguste Renoir, 1881

Near the Lake
Pierre-Auguste Renoir, 1879/80
Art Institute of Chicago

Anca Parghel

Nu mai e Anca Parghel. Citeam ce a spus aici: Mi-am dat seama cât de prost e omul, cu toate şcolile lui, cât de prost ne învaţă viaţa. Pentru că îi ştiam din Tango multe gânduri simt că a murit cineva apropiat.

Dor, dor, azi toate dor

Mi-au spus: poţi să fii tu amabilă şi să nu te mai trezeşti aproape în fiecare dimineaţă urlând de dor? Poţi să faci asta pentru noi? Poţi să fii aşa de bună şi să îţi tragi peste tresăriri botniţa împletirilor de aşteptări rezonabile? Poţi să nu mai sari în picioare la ora 5 a dimineţilor, sufocată de un sentiment sau altul? Poţi să nu te mai repezi pe lângă geamuri, lăsând să pătrundă în casă tăişurile gerurilor de prin împrejurimi?

Pot, pot, le-am răspuns, ruşinată de sentimentele mele, ca de un fund gol. Pot să promit, pot să încerc. Nu pot să reuşesc. În rest pot face orice. Numai nu vă supăraţi pe mine, căci vă iubesc şi nu vă coc trezirile bruşte în cuptoarele premeditării, aşa cum credeţi. Nu vă supăraţi.

Nu vă răţoiţi la mine pentru că am plăns la prima zăpadă. Nici nu eram aici. Eram acasă. Nu vă încrâncenaţi că m-am ridicat din pat cu ochii lipiţi de plapuma de nea de pe acoperişul casei vecine. Nu vă necăjiţi că m-am încurcat printre trăiri (nu le poate organiza cineva pe sertare?) şi în loc să apuc din stivă ciorăpelul cu fericire m-am încâlcit într-o bretea de dor. Din cel sughiţat. Atotputernic, la capătul drept al scalei de decibeli.

Nu vă amărâţi că piftia cu care m-am pomenit de la o vreme pe post de suflet nu a avut bunul simţ de a se închega în gradul corespunzător săririi cu zâmbet peste peripeţii. Cel puţin nu azi, nu chiar acum. Nu vă luaţi furculiţa când vă împlântaţi în mine. Încercaţi cu o lingură. Sau cu un pahar. Sau nu mai încercaţi, dacă vi se pare că nu merită. Sau încercaţi mâine.

Citeşte şi dă mai departe. Şi lasă dragostea la locul ei.

Azi am intrat pe uşă exact când începuse pe TVR Internaţional emisiunea Citeşte şi dă mai departe. M-am aruncat lângă ecran, la o distanţă pentru care în mod normal latru la fata mea, dacă stă aşa aproape de televizor. N-am citit cartea pusă în discuţie dar am de gând să o caut. Se numeşte Casa Întâlnirilor şi este scrisă de autorul britanic Martin Amis, despre care aflu că reprezintă una dintre cele mai influente voci ale literaturii britanice moderne.

Am reţinut însă câteva idei din dialogul inivitaţilor. Marius Chivu, moderatorul emisiunii, i-a avut alături pe Alice Năstase, Maria Dinulescu şi Lucian Mândruţă. Schimbul de idei a fost intens în jurul mesei din studio. La momentul aterizării mele pe covor Lucian Mândruţă explica faptul că el a trecut peste povestea de iubire din carte şi a dat mai multă atenţie valorii de documentar a poveştii.

E bine să scoatem briceagul, să decupăm iubirile şi să ne uităm la literatură şi la viaţă ca la nişte documentare? Nu e mai potrivit să ne uităm direct la documentare, ca să nu ne mai încurcăm cu iubirile şi să avem mai mult timp pentru digerarea sacadărilor jurnalului televizat?

Maria Dinulescu ne-a recomandat la final să citim cartea dacă nu avem altceva de făcut în tren. Eu în tren nu pot citi, pentru că sunt ocupată să ascult poveştile ţaţelor şi poate, cine ştie, mă trezesc că screm vreun best seller. Pentru că aşa am înţeles de la domnul Mândruţă, că scopul scrisului ar cam fi vânzarea. Acelaşi ca şi scopul ştirilor care îmi sucesc ficaţii?

Nu cred că scriitorul (adevărat) îşi suflecă mânecile capotului, scuipă în podurile palmelor şi zice: ok, acum să scriem noi o carte care să se vândă. Un scriitor poate face asta, bineînţeles, dar cartea nu va rămâne în amintiri, în suflete, în noi. Va rămâne numai la bancă, în coloana de intrări în cont.

Mi-a plăcut Alice Năstase şi aplecarea asupra poveştii de iubire. Asupra umanului cald, în contrast cu gheţurile existenţiale (şi geografice) ale lagărului. Mi-au plăcut nuanţele, disponibilitatea de a discuta cu calm, cu umor, de a combate cu fineţe părerea uşor acidulată a lui Lucian Mândruţă. Mi-a plăcut eleganţa. Da, cuvântul aceasta îl căutam.

Revenind, de ce să decupăm din poveste iubirea? De ce să descompunem cartea în făină, gălbenuşuri, un praf de sare, două brâuri de cacao şi un deget de lămâie răzuită? De ce să băgăm mâna în cuptorul fierbinte şi să solicităm izolarea şi eliminarea esenţialului?

Cu benzina la prezicătoare

Dacă preţul benzinei va continua să scadă în acelaşi ritm ca până acum voi prinde ziua binecuvântată în care staţiile peco vor afişa preţuri negative. Adică în loc să le dau bani ca să pot pleca cu rezervorul sătul, o să le iau. Îmi vor oferi o mixtură formată din lei americani, coşuleţe ticsite cu banane şi portocale şi o cantitate de benzină care să îmi aducă pe buze surâsul îndestulării.

Raportul inegal de forţe dintre mine şi companiile petroliere se va întoarce cu fundul în sus, târându-se cu burta goală pe parchetul din sufragerie. Mi s-a explicat că nu mai există cerere, că fabricile capitaliste au dat cu capul de pragul de sus. Eu am o înţelegere vagă a noţiunilor de cerere şi ofertă, în principal mi le amintesc ca pe două drepte care când catadixeau să se întâlnească năşteau un punct în faţa căruia ne scoteam toţi pălăriile. Un punct de la care, după ce ne reveneam din admiraţie, trasam câte o linie punctată spre fiecare axă a sistemului de (p)referinţă. Apoi jubilam. În parte jubilam şi pentru că am depăşit cu bine jumătatea cursului (prima jumătate, aceea mai lungă) şi urma să revenim la preocupări mai pământene, cum ar fi mersul la un suc sau la o cafea. Sub denumirea de mers la un suc sau la o cafea fiecare făcea ce se pricepea mai bine şi îi plăcea mai mult (şi cu cine îi făcea mai multă plăcere).

Nu prea mai am inimă să scriu în continuare căci televizorul tocmai mi-a ameninţat zodia cu o pierdere de bani, de parcă ar mai şi fi de unde. Parcă nu m-au lăsat crizele într-o situaţie similară cu a lui Pişta. Nu-l ştiti pe Pişta? Este individul inspirat care a vândut o sticlă de oţet cu doi lei şi a răscumpărat-o ulterior cu trei. Atâta numai că eu am răscumpărat-o cu şapte.

Apoi mi-a mai trecut ceva pe la urechi, despre nişte persoane care credeau în propria capacitate de a se vindeca. Asta e o atitudine sănătoasă, deşi în cazul meu nu cred că se aplică, pentru că nu a venit încă pe lume capacitatea care să mă vindece de naivitate. Şi uite aşa ne întoarcem la preţul benzinei, de unde pornisem. A scăzut şi îmi frec palmele în aşteptarea bananelor şi portocalelor subvenţionate de Shell-ul din colţ.

Bucurie

Ieri am avut o bucurie mare, una care mi-a scos centimetrii din riglă, celsiuşii din termometru şi scrijelelile inegale ale imaginaţiei din domesticirea lăcaşurilor curente.

Perspective

- Ce o să te faci când o să fii mare, Ionuţ?
- O să mă fac că nu înţeleg, tanti...

Mia Chimia

Văd că Şanelul Madmuazelul meu e făcut în America. Păi aşa ne fu vorba Coco dragă? Pe toate Lancomurile şi Diorurile am verificat ca un cerber să fie puse laolaltă on Frans, biensur, dar la Şanel nici nu m-am gândit să pun la îndoială. Văd că există un Chanel Paris şi încă unul suplimentar, Chanel New York, Inc, la zipcodul 10019. Pasămite al meu e de la branciul din New York.

Alcohol denat-ul, parfumul, aqua-a, butylphenyl-ul, metylpropionalul, linalool-ul, benzyl salyciclate-ul, citral-ul, citronel-lul-ul, coumarin-ul, geranion-ul, hexyl cinnamal-ul, hidroxyisohexyl-3-cy-clohexene-carboxaldehide-ul şi aici gata, capotez (mai erau încă şase componente) au fost sudate aşadar pe pământ american. Nu franţuzesc. Cum s-au înghesuit toate cele de mai sus într-o singură sticlă şi sticla în poşetă, nu-mi dau seama. La chimie am fost un elev cât trei dezastre. În liceu aveam două colege de bancă (la mijlocul clasei stăteam câte patru pe un rând) şi fiecare dintre colege elabora rezolvări diferite la problemele (mari) de la teza la chimie.

Trimestrial trăiam o dilemă groaznică, neştiind de la care ar fi mai bine şi mai frumos să copiez. Eram sigură că amândouă aveau soluţia bună pentru că sunt fete foarte (foarte) inteligente, dar mă simteam ruptă de nehotărâre. În final copiam de la care se întâmpla să vină cu o soluţie mai scurtă.

În timpul trimestrului trăiam cu greaţa de groază în suflet că m-aş putea trezi la tablă, faţă în faţă cu nesfârşirea şi sălbăticia formulelor. Acizi, baze, organice, anorganice, bunul Dumnezeu să le ţină socoteala, că eu nu eram în stare. Am un respect enorm pentru toate profesiile pe care nu sunt în stare să le fac, printre care cele de chimist, pilot de avion, medic, violonist şi ar mai fi cârduri de enumerat. Cu chimia am pierdut frâul şi şirul în şcoala generală, când am ieşit cu o colegă de la o lecţie şi am mers să dăm mâncare unui căţeluş vagabond. De atunci mi-am încheiat socotelile logice cu chimia.

În liceu mă prezentam trimestrial în faţa tablei, înţepenită de neputinţă. Colegii erau deosebit de de treabă şi îmi suflau din bănci algoritmii de rezolvare a încurcăturilor moleculare. Singura problemă era că aveam şi eu mândria mea şi nu purtam la şcoală ochelarii care (consideram) m-ar fi urâţit. Aşadar, fără ochelari nu vedeam clar gurile colegilor şi în consecinţă nu le puteam citi buzele. Dar nici Cristina, nici Mihaela nu se lăsau descurajate de asemenea amănunte şi insistau până luam şi eu o notă decentă, dar la limita indecenţei. Notă care alături de cele de la sport şi ştiinţele naturii îmi ofilea complet perspectiva premiului pe care vroiam să îl duc şi eu acasă, la părinţi.

Oraşul

Citeşte şi dă mai departe!

Am mai descoperit o emisiune interesantă pe TVR Internaţional: Citeşte şi dă mai departe! În fiecare ediţie se discută despre o carte, în studio se află trei invitaţi. Am ratat prima ediţie, cea de luni, în care a fost vorba despre cartea „Tovarăşe de drum", volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu.

Astăzi s-a discutat despre romanul "Alabama Song" scris de Gilles Leroy. Cartea este despre Zelda Fitzgerald, soţia scriitorului Scott Fitzgerald, o femeie interesantă despre care abia am început să învăţ.

Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.

Chicago crowd protests Calif. gay marriage ban. Amalia cu ei. Din greşeală.

Azi am fost la un marş gay dar n-am ştiut, am crezut că mergem să o plimbăm pe bunica printre zgârâie-nori. Bunica nu e a mea, e a fetei mele şi a fost cu atât mai greu să-i răspundem la întrebarea: da’ pentru ce umblă ăştia aicea, mamă?

Ne-am învârtit să găsim parcare gratuită aproape de Millennium Park şi tot căutând şi zgâindu-ne la o trupă de poliţişti călare, am nimerit în marginea marşului. Un şofer exasperat a coborât din maşina din faţa noastră şi ne-a anunţat că autobuzul din faţa lui nu e mişcă, e blocat. Asta putea fi şi din cauză că nu avea unde să se mişte, blocajul fiind general. Poate şoferii de Acura sunt mai nevricoşi? Nu cred. Am luat-o ca pe un caz izolat.

După ce în sfârşit ne-am deblocat am continuat căutările, scăpând la mustaţă de o nouă intersectare cu protestatarii. Nici n-am apucat să ne mirăm bine cât de deştepţi suntem că umblând iar să dăm în bulivar, pardon în Michigan Avenue, am constatat că pământul chiar e rotund şi ne găsim exact în locul unde mai zăcusem şi acum o oră. Au început să sune claxoanele. Am ambalat maşinuţa iar ea s-a încordat ca un tăuraş la neobrăzarea taxiurilor care vroiau să ne taie o cale oricum deja gata înfundată.

Aşa am cotit dreapta şi am ajuns cu bine în inima marşului, între pancarte cu we are not second hand citizens. Căutând, am aflat că protestul era destinat sprijinirii căsătoriei între cetăţenii, alienii sau un-documentaţii de acelaşi sex din California. Personal n-am nimic cu nimeni şi cu cum îşi face treaba, câtă vreme n-are nici el sau ea treabă cu mine. Dar m-am şocat şi eu, aşa, ca burghezul crescut de comunişti şi împlântat acum la suburbie, că toţi mărşăluitorii erau tinerei, vericule (o să scot vericule la corectură).

N-am avut la mine aparatul foto. Dar s-ar putea să apar în câteva poze, că toată lumea de pe margine filma şi poza. Sensul de mărşăluire era opus sensului în care încercam noi să înaintăm dar cum vâna lor de Michigan Avenue devenise neîncăpătoare pentru atâta revoltă (cred şi eu), unii făptuitori s-au scurs şi pe banda noastră de mers. Ce m-a mirat cel mai mult a fost cât de calmă am putut să stau în faţa aşteptării, împărţind în maşină eugenii româneşti şi apă plată.

La final am parcat cu bine, cu brio şi cu un noroc pe care nu îl pot numi decât chior, exact în uşa magazinului Macy de pe State Street, sub sclipirea luminiţelor similare acelora sub care debarcă vedetele de rangul unu. Am avut o zi frumoasă, din care ceea ce am povestit a fost numai prima jumătate.