Notes of a jetlagged citizen

I might cross an ocean or another every single week, if the circumstances would allow it and the plane ticket would be paid for. Instead of depleting my inner resouces, traveling always leaves me happy and energized.

Now, when you fly to Europe with that funny marriage of an alliance between Lufthansa and United, you never know what to expect. Of course, you have to look and see who actually operates the flight but the room for surprises is open anyway. United is nice and decent, service is, well, ok, kind of like a relationship which works but from which you do not expect wonders any time soon. The only problem is that Lufthansa is simply spoiling passengers in intercontinental flights and when you see how well you can be treated, it’s hard to remain happy with United. It’s true that I didn’t fly yet with those exotic Asian airlines where I hear service is so amazing that you might want to refuse to leave the airplane, but in terms of what I’ve already experienced, Lufthansa is the best.

If you see me smiling it’s because I remember my first flight which I thought it would be Lufthansa but was operated by United. First, I left O’Hare from the concourse C of terminal 1, instead of concourse B, so I kept walking forever. Second, I was already mentally enjoying the hot napkins and fine food, that perfect balance between being strong and being friendly which is the trademark of the German flight attendants, those amazing yellow scarves which you might swear have a pride of their own, and so on. What I got instead was very different. I reached Europe kind of starved, which is not necesarilly a bad thing for me, but still. Same thing happened when I left Chicago in July. We reached Munich and went directly to an airport restaurant, where we tried to erase the memory of those insulting blueberry yogurt and apple pie that United suspected would make us ready for a new day. Only sweats in the morning? Give me a plain yogurt, at least. And throw away the apple pie.

It’s not that I keep going around memorising airplane types but yesterday we flew in an adorable Airbus A340-600, that huge, new and comfortable technological marvel where you don’t have to keep walking nervously in front of a locked restroom door and pray to hear the flushing button working from inside, a sign that maybe, just maybe, the person who is there will eventually decide to leave. The restroom area in A340-600 is one level under the main deck, you have to descend the stairs and there is a half-door resembling the entrance to the old-fashioned cowboy saloons. But you didn’t come here to read about toilets. Let’s talk about drinks.

I drank and I drank and I drank yesterday, mainly coke and apple juice and water, it’s true, but I also enjoyed white wine and black tea (no sugar, please). While I was deeply entranced in the music of Queen, A-ha and ABBA, I’ve heard the flight attendants offering something sounding like „water”, „water”, but wait, that didn’t look like water. So from the joy of Queen’s Bicycle Race (I want to ride my bicycle bicycle bicycle/ I want to ride my bicycle/ I want to ride my bike /I want to ride my bicycle / I want to ride it where I like) I signaled that I might use some white white. It was complimentary white wine on Lufhtansa, do you hear that, United Airlines?

Yesterday wasn’t without strands of adventure, provided mainly by the half-hour delay in the plane taking off from Timisoara. My connecting time in Munich was one hour and ten minutes. Beware, pleople who travel from Timisoara, that plane comes from Munich and goes back. It came in late, so it went back late. At the time we reached Munich the boarding for Chicago has already started. They took the passengers for Barcelona and New York with shuttles to their planes but the flight attendant told me I’m in time for Chicago, so I went with the regular crowd. It was the same flight attendant who, when I got into that flying maxi taxi of a plane, cried „watch out lady with all those bags!!”. But of course I have bags, Sir, I’m traveling with a child and it’s somehow different from when I travel by myself (I mean accompanied only by my imagination and neurosis). And do you know how heavy those books and magazines are and how much they enjoy moving back and forth between United States and Romania?? So don’t call me „lady”!! Call me „ma’aam”, like everybody else. The last one who called me „lady” („watch where you go, lady!”) was a homeless person on the West Coast, and I wasn’t prepared for the similarity of the tone of voice from a flight attendant in Timisoara. Don’t get misled by the fact that I look like a flying donkey at the moment, with a carry-on, a plastic bag with one string broken, two coats and a brown bear with a red T-shirt in my hands. Beware again, thing are not always what they seem to look and sound.

Well, it turned out we were late for Chicago, because after we reached the terminal and got off the bus there was a very nice young lady waiting, who took us very quickly to the gate. She was so nice that, also I’m well aware she is professionally trained to behave to passengers, I insist that it was a little bit more than that, she must also have a pleasant personality, possibly the opposite of that male flight attendant who, if opportunity given, could do a good job in Auschwitz. All in all, we reached our destination in time, well-fed and entertained. So they say vacation is over but since new plans have caught my fancy, let’s enjoy the humid hot weather and hope for the best.

Enjoy your trip!

Ana Maria e acum în avion, traversează Atlanticul. Şi postul despre călătorie i-a apărut chiar când mă gândeam la ea, că e pe drum. Trebuie că e ceva la mijloc, mai mult decât funcţiile worpress-ului :)

A venit :) (vacanţa în România, partea a doua)

Am coborât la Munchen. E aeroportul care mi-a lăsat cea mai bună impresie grăbită. Am ajuns foarte nemţeşte la al doilea avion: repede, clar, amabil. Aş fi vrut ca doamna de la biroul Lufthansa să-mi fie soră, colegă sau cea mai bună prietenă. Sau toate la un loc. Ooo, they gave you an extension, a priceput ea imediat ce era cu titlul meu de călătorie. Am primit tichetul de îmbarcare pentru felia următoare de drum şi a mai rămas timp suficient să vizităm magazinul de parfumuri. Am fost uimită că nu mi-am cumpărat nici unul, deşi am încercat mai multe, atât eu cât şi Adelina. Am căutat un motiv pentru această atitudine surprinzătoare şi la final am decretat că s-a datorat emoţiilor dininte de a ajunge acasă, emoţii care au topit orice impuls de cumpărare. Interesant. Toată tranbordarea între avioane a durat în jur de o oră. Cam tot atât de lung a fost şi zborul până la Timişoara. Am primit o felie superbă de şuncă aranjată între două felii de pâine proaspătă. Ne-au tăcut stomacurile şi am aterizat cu senzaţii tari de avion mic pe câmpia timişoreană. Mi s-a întâplat şi mie pentru prima dată ceea ce se întâmplă tuturor călătorilor, mai devreme sau mai târziu. Faptul că mie mi s-a întâmplat mai târziu e doar o întâmplare binevenită. Am primit numai două valize din patru dar doamna de la pierdute şi găsite a vorbit atât de frumos cu mine încât am putut să îi vorbesc şi eu la fel. Şi asta deşi m-au despărţit vremelnic de câteva cadouri pe care le pregătisem cu drag şi cu atenţie pentru persoanele pe care urma să le întâlnesc faţă în faţă, după luni de navigare prin gândurile lor.

Cum a fost drumul până la Deva? Cum poate fi un drum repetat în minte până la epuizare, în timp ce lunile se ţes împletind doi ani. Acasă era deja primăvară, izbucniseră toate florile, în toate curţile, cât ţinea orizontul. Plecasem de la crengi dezbrăcate de o iarnă fără simţul măsurii şi ajunsesem, peste o noapte foarte scurtă, la primăvară. Şi la şosele cu două benzi. Care se reparau. Pe alocuri. Care nu se reparau. Pe alocuri. Dar i-am iertat drumului toate gropile şi nu m-am supărat să dau cu fundul de toate hăurile. Ochii îmi erau duşi pe dulceaţa dealurilor cu miros tot mai apropiat de casă. Lugoj, Făget. Sau Făget, Lugoj, nu mai ştiu. Înclin spre prima variantă. Apoi înfrăţirea cu drumul impecabil spre Deva. Vezi, s-a mai reparat şi aici, îmi spuna mândru, tata. Văd. Dar mai trebuie lipită încă o bandă pe sens. Trebuie. De douăzeci de ani. Curbe, dealuri, Mintia. Cetatea, gara, centura, Romtelecomul, blocul turn. Mama. Mă sufoc. Vorbesc, cumva. Mama. Adelina şi mama. Mulţumesc Kentucky Consular Center, baracă jucăuşă care jonglezi cu noii americani, că mi-ai tras cu degetul în destin emoţii ca acestea despre care vă scriu acum. Am urcat în bloc, am vorbit, ne-am pişcat (fiecare pe sine şi pe ascuns) ca să înţelegem că e adevărat. Că suntem în aceeaşi cameră, în aceeaşi bucătărie, în acelaşi balcon. Şapte feluri de mâncare, în toate picurată dragostea. Şi dorul. Şi tot ce creşte în părinţi. Tot ce n-am ştiut până acum şapte ani, când am devenit şi eu, mirată, unul.

Am dormit bine, cald, cu picioarele întinse. Evident că nu m-am putut trezi la ora cinci ca să prind rapidul spre Bucureşti, poate şi pentru că mă culcasem la patru. Dar am prins acceleratul de unsprezece şi ceva iar seara am ajuns cu bine la celălalt mal al oceanului care desparte, feroviar, Deva de Bucureşti. Aveam emoţii dar îmi târâiam cu zgomot valiza peste mozaicul Gării de Nord. Aşa mi s-a părut, că pe jos e mozaic. Iar zgomotul valizei aproape îmi acoperea în propriile urechi bubuielile inimii. Iar la capătul peronului, Alina. E o întâlnire care are raft în cel mai frumos dulap cu amintiri. Alina, poveşti, metroul, noaptea bucureşteană (flăcările amintirilor se scufundaseră de mult în cerul nopţii). M-am ţinut bine? Mi-am verificat faţa în toate oglinzile. Eu eram. Alina îmi arată cartea. Mângâi coperta, îmi lipesc nasul de pagini, îmi las ochii liberi printre poveştile alese de Alice şi Alina. Sunt multe poveşti. Sunt frumoase. Sunt aşezate ca fluturii în lumină. Sunt precedate de citate alese cu atenţie. Sunt parte a cărţii noastre care întâmpină lumea sub titlul

Alice Năstase prezintă: Cele mai frumoase iubiri – Antologie Tango.

Vacanţa în România

Am plecat spre România cu un pic de peripeţii, cum îi şade bine oricărui om interesant (tuse seacă, pauză, strâmbat din buze). Abia am reuşit să îmi anunţ preţioasa absenţă la servici (nu e timpul să pleci acum, niciodată nu e) că ne-a şi lovit un fel de microb care ne-a pus pe butuci. Ne-am zvârcolit tot finalul de săptămână iar luni am ajuns, aproape fără glas la medic. Acolo am fost trecuţi toţi trei pe antibiotice. În timpul acesta vacanţa trecea şi eu bilet nu lua, ca să compun şi o rimă incorectă gramatical. Am târguit bilet abia miercuri seara, joi dimineaţă am facut bagajele şi joi afternoon am dat pe la O’Hare ca să vedem ce spune şi el despre voiajul ăsta cu paşaportul expirat şi cu un fel de foaie volantă la purtător, numită titlu de călătorie.

Am făcut check-in la United Airlines şi doamna de acolo ne-a lăsat să aşteptăm până se lămureşte cu supervizorul, care la rândul lui s-a dus să se lămurească cu supervizorul, care la rândul lui a făcut la fel. Ultimul supervizor din schemă era deja gata lămurit, aşa că am trecut cu bine de formalităţi şi ne-am îngrămădit şi noi printre panglicile de ordine spre punctul unde nu trece nici musca neredusă la stadiul de doamnă în ciorapi subţiri. După cum am mărturisit deja, un individ a ţinut să tragă una din măsuţele pe care odihnea bagajul meu de mână şi bagajul în cauză s-a dat cu fundul de pământ. Nu s-au produs pagube majore, deşi o lungă perioadă de timp am avut impresia că s-au produs. Am mers mult, mult până am dat de avion. Uitasem cum e un avion din ăla mare, de, dacă n-am mai voaiajat de mult.

N-am luat cu noi mâncare, numai două banane. Era bine dacă luam, căci la United Airlines ne-au dat ce-au mai avut şi ei prin cămară. Cred că au căutat mult, cu o lanternă veche, şi şi-au băgat adânc coatele în raft ca să scoată pastele şi puiul de la un alt zbor transatlantic. Îmi amintesc o stewardesă într-o uniformă care aducea foarte bine cu uniformele pe care le purtam la şcoală în clasele V-VIII. S-a şucărit puţin pe noi că i-am cerut mereu apă no ice, ne-a spus că I got you, gocea adică, şi aici s-a încheiat relaţia de afecţiune dintre noi. Noaptea a fost, evident, foarte scurtă şi apoi a apărut Europa, ooo, Europa mea. Ce-am mai sorbit-o din ochi, ce-o mai sorbeam şi din lentile dacă aparatul foto nu era complet descărcat!

(mai vine)