Şuăr

Mi-e destul de simpatic şuăr, acest intermediar între eleganţa lui you are welcome şi gâlgâiala nesuferitutul îhîîî. Pe şuăr, ca şi pe chiut, l-am cunoscut personal numai după sosirea aici. Umblam cu metroul, cu Adelina în cărucior, şi multă lume ni se adresa (sau i se adresa) ouuu, she is sooou chiuuute. Eu nu ştiam ce e chiuuutul, dar nu putea fi decât de bine. După o vreme m-am împiedicat peste cuvântul scris, cute, şi am făcut legătura cu oamenii aceia amabili din metrou, care îl foloseau până la exasperare (a mea).

Tot la început răspundeam cu you are welcome oricărui tip de thank you, nu conta pentru ce mi se mulţumea. Toată lumea era welcome pentru mine. Mă străduiam să nu scap vreun with pleasure, desi nu pot garanta ca n-am făcut-o chiar deloc. Dar îmi aminteam repede cum grăia cartea roşie de engleză americană: cu plăcere = you are welcome. Apoi am început să bag tot mai mult de seamă că lumea spune foarte des şuăr şi am început, foarte timid, să îl folosesc şi eu.

Dar aproape că nu mă mai puteam pune cu you are welcome-ul intrat deja în sânge. Pe urmă am hotărât că dacă nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, pot spune liniştită şi şuăr, şi toată lumea o să fie mulţumită. Şuăr azi, şuăr mâine, astfel noua obişnuinţă-i gata.

Dar nici nu l-am amestecat bine pe şuăr în vocabularul meu adaptat uzanţelor locului, că din văzduh, din piatră seacă, a apărut îhîîîî-ul. După ce omul îţi mulţumeşte frumos, cu toată gura şi cu tot zâmbetul, tu te uiţi la el, îl măsori oarecum cu milă, oarecum cu silă, şi îi trânteşti un îhîîîî cu cât mai scârbit, cu atât mai generator de relaţii armonioase între oameni.

Mărturisesc că nu îl prea pot folosi, pentru mine rămâne tot marca unui limbaj cocoşat sub lenea de a deschide cumsecade gura. Nu poţi să-i spui lui taică-tu, care ţi-a plătit frumuseţe de studii undergraduate, îhîîîî chiar de fiecare dată. Adică poţi să îi spui, pentru că este o formulă acceptată şi absolut ok, dacă sunteţi obişnuiţi cu ea de când vă ştiţi, de când ţi-a tăiat cordonul ombilical. Pentru mine îhîîîîî-ul rămâne însă doar unul dintre acele cultural challenge-uri verbale despre care mai povestesc din când în când, cui are bunăvoinţa să mă asculte.

Garage sale

Sâmbătă s-au petrecut mai multe lucruri şocante, nu numai treaba cu domnii şi fundurile. Înainte de masă, nu-mi venea să-mi cred simţurilor, suburbika mea s-a însufleţit. În jur de vreo 50 de case şi-au deschis, hai să nu zic porţile, ci curţile, aleile, garajele, în cel mai impresionant garage sale de cartier american cu care m-am întâlnit până acum.

Fiecare şi-a săpat prin mondir şi a extras câteva lucruri de care nu mai avea nevoie şi despre care avea impresia că se pot vinde. Lumea circula între centrele de chilipiruri pe jos, pe biciclete, sau, unii mai conservatori, în maşini. Era o vânzoleală veselă, o însufleţire bruscă şi nesperată a unui spaţiu frumos bibilit, dar de regulă încremenit în propria perfecţiune.

Noi ne-am căţărat pe biciclete, ca nişte buni cetăţeni verzi ce suntem, şi am pornit hoinăreala. La una dintre case am văzut un covor aproape la fel ca cel pe care l-am prăpădit la plecarea din Romania, atâta doar că varianta expusă aici era albastră şi pătrată. Varianta mea era roşie, pasională, şi ovală. Am văzut poveşti pe casetă video, formatul VHS, pentru cine îşi mai aminteşte.

Am mai văzut, ţineţi-vă bine, discuri din alea cum ascultam noi la pick-ul-ul Tesla, tot pentru cine cunoaşte. Dar nu unul sau două, ci sute. Nu mi-am luat pentru că am acasă o întreagă colecţie, chiar sunt curioasă dacă mai merg. Adică sunt curioasă dacă mai merge pick-up-ul. Îmi dau seama cât de anacronic sună, dar mie lucrurile astea încă îmi plac.

Am văzut televizoare vechi scoase la vânzare, e drept că toate erau mai noi decât al meu. Dar eu când vine timpul îl duc direct la muzeu, după ce bineînţeles îi pregătesc psihologic pe curatori, să nu leşine de bucurie şi de mirare.

Mai erau jucării de bebeluşi, printre care şi platforme din acelea în care stau ei fără să fugă, de te poţi şi tu duce la un pipi long overdue. Acasă am folosit una împrumutată şi sosită tocmai din... America. Am găsit jucării nejucate, cu eticheta Disney neatinsă şi o carte nouă cu Dumbo, la 25 de cenţi.

Umblând noi din (aproape) casă în casă, am văzut că oamenii pregătiseră şi apă şi sucuri şi hot-dogi pentru hoinari, contra cost, desigur. Prima dată am spus ce proşti, cine o să le cumpere apa. După vreo două ore, după ce am terminat cele două sticle de apă plată pe care le aveam cu noi, am spus ce deştepţi.

Un ţânc a sărit la mine să mă chestioneze, pe un ton de sales-associate la AT&T, dacă vreau pop and water şi i-am spus că nu, apoi am întrebat în stânga şi în dreapta, acolo unde ne erau prietenii, ce este pop and water şi am aflat că este tot un fel de suc. Eu credeam că e popcorn. Apoi ne-am retras fericiţi spre căşile noastre, cu prada înghesuită în coşuleţul Adelinei şi supraveghetă foarte atent de ea.

Scrisoare din Statele Bushite

Dragă mamă, eu sunt fine thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira, am început scrisoarea pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori intri tu pe messenger. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai speria. Nu, am ce să mănânc, aici nu se pune aşa problema. Am şi ce să beau dar nu am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum de câteva luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu cum e, stau numai pe scaun, la birou, apoi sar în maşină, apoi sar pe taburetul din bucătărie, apoi încalec sofaua. Da, muncesc 8 ore jumate, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Adică sunt şi zile în care fac sport. Ştiu. Ai dreptate. Bine, încerc. M-am despărţit de Andrew, el vrea să se întoarcă în North Carolina şi eu acolo nu mă duc. Nu, n-am nimic cu North Carolina, dar m-am obişnuit aici şi nu mă mut, uite aşa. O să cunosc pe altcineva, nu cred că asta e o problemă.

Dina o să vină acasă, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Corina. Dina găsea casele şi Corina cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau vroiau casă. Corina ştia pe cineva la o asociaţie din asta de finance, avea un prieten acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Acum a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. El însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Corina se descurcă, acum face cursuri de masaj. E foarte adaptabilă. Eu într-un fel o admir. Oricum are bani puşi bine, din comisioane. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Dan e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră acreditivele la Mumbai. Gina lucrează, nu pot să îmi închipui cum merge buticul acela de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi îţi mai scriu. Bine, îţi scriu mesaje lungi, somn uşor.