Interviu

Dacă vă e foarte dor de vorbele unui spirit autentic, dacă vreţi să vă răsfăţaţi, vă recomand interviul cu Mircea Diaconu, făcut de Corina Stoica. În România mai există actori adevăraţi şi jurnalişti de soi. Puţini, dar există.

Auto report

Azi, în trei din dăţile în care mi-am ridicat privirea din treburile foarte serioase pe care le manufacturam, şi am aruncat-o pe geam, am văzut 3 (trei) smart-uri pe şosea. Nu, nu era acelaşi, mergând să cumpere chips-uri, apoi ketchup, apoi biscuiţi de la supermarket. Ştiu asta sigur, că erau culori diferite. Dacă îl mai punem la socoteala şi pe ăla roşu de pe strada de lângă bibliotecă, parcat lângă gura de canal care a stat vreme de un an să se prăbuşească, avem patru smart-uri numai în aria mea de acoperire. Ce să fie? Ce să fie?

A venit primăvara

A venit primăvara şi s-a dezgheţat şi acest blog, care, de altfel nu mai vorbeşte cu mine. L-am invitat pe canapea, să discutăm frumos şi să înţeleagă că unde scriu acum, scriu şi datorită lui. A stat ţâfnos, ca un individ cu care nu te poţi înţelege, aşa că l-am mai lăsat o vreme în pace, să se relaxeze. Acum, dacă sunt 13 grade Celsius afară şi stăm, la prânz, în tricou, a revenit şi el la sentimente mai bune. Am mai trecut pe aici, pe la jumătatea lui februarie, să povestesc ce încântată am fost când m-am întâlnit prin suburbie cu un câine însoţit de stăpân şi, deşi în prima secundă am avut impresia (ca o babă paranoică) cum că stăpânul nu o să cureţe, pardon, căcăţeii, nici vorbă să fie aşa. Mă grăbisem să vin să mărturisesc cât iubesc civilizaţia, dar mi-am exprimat entuziasmul într-un document Word, şi, când să dau "paste" aici, pas dacă am putut!

Vă salut cu drag din America :)

Am sosit cu bine în America (dar m-am luptat serios să scriu sosit, am scris sisit, apoi sosot), e vremea să îmi povestesc excursia românească, demers încărcat de cele mai puternice sentimente, atât pozitive (pomii m-au aşteptat în floare, casele în culori vii, părinţii cu toată dragostea, Tango-ul cu toată cartea marilor iubiri) cât şi negative (nu acum). Mulţumesc mult celor care au mai avut îndârjirea să treacă pe aici şi mulţumesc grozavului Zel.ist care, deşi nu am scris nimic - nimicuţ, m-a menţinut exact unde mă menţine de obicei, pe la locul 1200.

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

Autentificare

Acum ştiu: bucuria nu poate fi păstrată la borcan. E atât de simplu. E atât de nerepetabilă. E întuneric şi nervii rafalelor de vânt se înteţesc fără a respecta orare. Jucăria de tuburi aşezată la uşa vecinului meu îşi spune povestea. Ecourile se sparg în lipsa de culori a nopţii. Maşinile îşi defilează mai departe cele şapte secunde de zgomot dintre apariţie şi dispariţie. Cesucul din partea dreaptă jos a ecranului îşi urmează rostul şi legea şi ritmul. Nepriceperile şi nehotărârile mele au câştigat bătălia în această seară. Dar curând, curând mă adun şi urc pe podiumul celor care au trăznit exact în cap războiul. Somn uşor...

Pofte boeme

Prăpădelele mele, născute acum un an din împreunarea accidentală dintre o excursie semi-ratată la St. Louis şi dorinţa puternică şi neînţeleasă de a o împărtăşi public, si-au luat-o în cap şi s-au făcut nici mai mult nici mai puţin decât pofte boeme. S-au obrăznicit, s-au umflat în pene, au uitat de unde au plecat. N-au mai vrut să fie prăpădele, au protestat, au pledat, au ţipat a ameninţare. Le-au crescut aripi, s-au umflat de orgoliu, au devenit de nestăpânit. Le-am explicat cu binişorul că e prea mult spus pofte boeme, că sunt tot nişte prăpădele camuflate sub o formulare mai înspumată, ele nu şi nu. Le-am explicat că nu avem marcă, nu avem concept, nu avem ogorul nostru ca să semănăm seminţele recunoaşterii. Nu ne-am înţeles. Pe de altă parte s-au stropşit şi poftele boeme, s-au îngrijorat că peste câteva luni o să devină cine ştie ce, altceva, neaşteptat şi nebănuit. Au decis să îşi asume totuşi riscul, să vadă ce va fi.

Oraşul