Fragmente

Dacă aş fi o plăcintă în culori pe diapozitivul unei prezentări de marketing, mi-aş aloca 40% din rotunjime României, 40% Italiei, 10% Americii şi 10% nebuniei de a nu avea o ţară. Nu mi-a părut rău când am plecat din România, căci mă îmbolnăvisem cu ani în urmă de dorul altui pământ. Vroiam să văd dacă iarba e tot verde, dacă pârloaga e tot pârloagă, dacă oamenii au ochi şi urechi, la fel ca pe la noi. N-aveam cum să nu plec. Măcar asta ştiu sigur. Ce s-a petrecut după aceea n-a mai înţeles nimeni, nici măcar cei care au dat impresia că au făcut eforturi să înţeleagă. Mi-au plăcut luminile bolunde ale oraşului, căţărate până la cer. Mi-a plăcut aglomerarea de înălţimi şi culori atâta vreme cât nu m-am apropiat prea mult, atâta vreme cât nu m-am confundat cu ea şi n-am mai înţeles cine e şi cine sunt.

M-am învârtit printre oameni care în faţa schelei îşi scot repede pixul şi socotesc în palmă cât să bage ca să scoată mai mult. Am văzut antreprenori vârtoşi, cu veşnicia nemulţumirii săpată pe buze, cu bicepşii ascunşi sub hăinuri de piele înnodate numai cu catarama finală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

Eu nu m-am priceput să fiu gheară, am fost numai palmă deschisă, prostie pură, nederanjabilă. M-am uitat la măreţia blocurilor şi mi-am lăsat căciula să cadă, definitiv, fără să îmi pese. Nici nu ştiu ce m-a rănit mai mult, zvâcnirea spre cer a fiarelor sau bulbuceala întreprinzătorilor în cazanul (până ieri) veşnic al profiturilor. Le recunosc necesitatea existenţei, trebuie să se amestece printre noi firi oţelite, duri frumoşi care nu se pleacă sub gâdilatul confuz al cine ştie cărei năzbâtii sentimentale.

I-am văzut, i-au auzit, le-am răspuns cu grijă la telefoane, i-am trimis la dracu în gând şi i-am rechemat după cinci minute, din obişnuinţă. Le-am mulţumit pentru că au căţărat schelele până la etajul optzeci. I-am binecuvântat că au inventat patru benzi pe un sens de autostradă. I-am adorat că pot merge cu maşina şi pot dormi în acelaşi timp, visând visele mele aiurite, îndepărtate, desprinse de geografie. Naiba ştie ce am vrut sau ce am crezut că vreau. Ar fi interesant să aflu şi să pornesc mai departe, ducându-mă cumva, cine ştie cum, mai aproape de mine.

Eu am căutat alei, am căutat felinare, am cerşit structuri care să nu mă strivească. Am implorat oameni străzilor, am umplut surzenia suburbiei cu jalea mea purtată pe două picioare, prin neomenia maşinilor, prin inutilitatea propriei încăpăţânări. M-am pansat cu sute de cărţi, cu ascunzişuri pline de poşete, de haine, de parfumuri. M-am împopoţonat cu acuarela eşarfelor, am vânat o pălărie cu trandafir, port numai mănuşi colorate, numai sentimente perisabile. Sincer, n-am habar de ce m-am întâmplat şi cum să fac să dau (de) bine. Sunt destul de inteligentă să-mi înţeleg neadaptarea de principiu şi suficient de proastă să nu găsesc farmacia cu algocalminele înrădăcinării.

Ascult cuminte cum mă desfiinţează cei care ştiu şi pot mai multe decât mine. Cei care cumpără ouă şi pâine fără să problematizeze procesul de cumpărare a ouălor şi a pâinii. Fericiţii frumoşi ai acestui pământ. Dacă aş fi plăcintă în culori aş fi astăzi mov, mâine albastră, luni verde, marţi roşie. Aş fi dans şi m-aş atârna de muzica mea şi mi-aş găsi fericirea, fără să o mai caut.