Nu înţeleg cum încăpem amândouă sub acoperişul aceleiaşi ţeste. Prima mea personalitate este una aproape raţională. Munceşte, plăteşte taxe, face mâncare, duce gunoiul (care naiba ştie cum se umple la fiecare zece minute), educă pe cât se pricepe de bine copilul, se spală pe dinţi, încearcă să bea doi litri de apă pe zi, citeşte, telefonează, admiră, critică, se enervează, râde. Zilele acestea am făcut şi un test din revista de psihologie şi după ce am răspuns la întrebări şi am adunat scorurile a reieşit că sunt de tipul înger. Categorisirea se bazează pe întrebări legate de trei chestiuni majore: respectarea regulilor, conştiinţă socială şi principii. Celelalte cinci categorii care mai puteau ieşi (în afară de înger, ca şi când s-ar fi pus problema) sunt: filosof, judecător, profesor, paznic şi cel care te obligă sau cum altfel să traduc enforcer. Dar nu, mie mi-a ieşit înger şi basta.De aceea nici nu înţeleg de unde şi cum apare şi se manifestă cea de-a doua personalitate, cea impulsiv-compulsivă. Am păţit-o chiar ieri din nou. Spre seară am ieşit din casă şi ce să faci când eşti în America şi ieşi din casă, te urci în maşină. Şi ce să faci când te urci în maşină, mergi la magazin. Şi ce să faci când mergi la magazin, te uiţi la genţi. Şi ce să faci când te uiţi la genţi, îţi place una. Două. Trei. Patru. Suspini. Îţi aminteşti că eşti de tipul înger, bun, pâinea lui Dumnezeu şi că mai ai acasă nşpe genţi şi că deja e nesimţire să-ţi mai cumperi. Dai raite printre rafturi, da, îţi place asta sau cealaltă dar te simţi oarecum bine că nici una nu te atrage de să nu poţi face faţă senzaţiei. Aşa a fost aseară. Ca o paranteză, am numai genţi colorate, galben, verde, mov, ceva rozosin, ceva alb zis murdar, în caz de situaţie serioasă practic n-am ce pune pe umăr.
Acum vreo trei sau patru vizite la acel magazin constatasem existenţa jucăuşă şi nederanjantă a unei gentuţe verzulii, made în Italia. Îmi plăcea extraordinar culoarea dar i-am găsit păcatul că avea curele prea scurte, nu se poate pune pe umăr, de fapt o poţi duce numai în mână sau pe braţ, aşa cum îşi poartă vedetele poşetele de 1000 de euro, în poza de lângă interviul în care declară că pentru ele banii nu au nicio valoare, numai spiritul. Într-adevăr curelele erau prea scurte dar făcute tot din piele, cafea cu lapte. Până aseară nu s-a întâmplat nimic senzaţional între mine şi poşetuţa cu pricina. Am admirat-o am declarat-o totuşi nepotrivită, am mângâiat-o duios de câteva ori, am mirosit-o cu un oarecare grad de jind şi atâta tot.
Dar aseară, umblând printre rafturi, aşa cum am spus, am văzut dintr-o dată poşeta mea verde cu barete scurte în coşul de cumpărături al unei japoneze. Am simţit că turbez instantaneu. Poşeta mea era în vârful unei grămezi constituite din alte trei poşete, de culori ceva mai blânde, mai aşezate. Japoneza o tot lua, o tot măsura şi o punea înapoi în coş. Respiraţia mi se accelera, inima îmi batea să-mi iasă din bluza lila şi din cojocelul gri de iarnă. Mi-a venit ameţeală. M-au furnicat degetele. Aproape am vorbit singură. De sub îngerul care sunt ieşise la iveală a doua personalitate, obsesiv-compulsiva, tubata adică. Pune geanta la loc, femeie. E geanta mea. Văd că mai ai şi altele. Pune-o la loc, o vreau, e a mea. Şi mânerele nu sunt prea scurte, sunt numai bune, geanta aceea, îţi spun, e mea. ... să fii, cu Japonia ta şi cu toate persoanele care îşi permit patru genţi noi pe seară. Pune-o, auzi.
Şi aşa ne plimbam amândouă printre rafturi, japoneza cu coşul plin de poşete, eu cu mintea plină de remuşcări şi blesteme. M-am dus la secţiunea cu comori verzi şi albastre, nu mai era niciun (de ce nu mai scriem "nici un" căci mie aşa îmi vine firesc) exemplar verde ca pierdutul meu. Exista numai unul turcoaz dar acesta nu conta în atacul meu de paranoia consumeristă. Brusc am decis că verzulia era singura geantă pentru care merită să trăieşti, mai ales că mai devreme îmi luasem la reduceri şi o brăţară de aceeşi culoare, din alt magazin. Aproape plângeam. Când, pândind prin găurile din peretele de poşete ce ne despărţea, am avut impresia că japoneza a pus la loc în cui gentuţa mea mult iubită şi stimată şi..., ah. Nu poate fi adevărat. Mă apropii uşor, mimez indiferenţa, înconjor raftul, apar pe partea cealaltă, azvârlu o mână confundabilă cu o gheară de vultur, fac eforturi să dau impresia unei respiraţii normale, strâng între degetele transpirate de emoţie ale mâinii stângi tortiţele foste prea scurte şi devenite ideale, nu mă mai uit nici în strânga, nici în dreapta şi mă opresc la casă, să îmi achit victoria. Călătoresc până acasă cu geanta în poale, cu mâinile încleştate pe pielea italiană, cu sufletul potolit şi permit personalităţii de înger să îşi reintre în drepturi, până data viitoare.
Lămurire suplimentară: culoarea genţii şi semnificaţia zilei de St. Patrick's Day nu au nici o legătură. Poate au doar menirea de a exemplifica puritatea unei alte coincidenţe dintre toate cele care ne piperează viaţa. Dar adevărul e că nu aveam titlu. Şi verdele real al genţii e mult mai dulce şi o idee mai discret.
