Instantaneu urban

Ieri, aşteptându-l pe Godot şi autobuzul să mă duc la dentist, m-am nimerit lângă nişte doi tineri care cred că se depărţeau temporar pentru un anumit interval, pentru că el avea o valiză cu role. Eram toţi sub un pod peste care trec enşpre mijloace de transport în comun şi din când în când universul uruia îngrozitor. Nissan-ul roşu cu ei s-a oprit fix în staţia în care autobuzul uitase să vină. S-au sărutat luuuuung, de şi eu şi băiatul care mai era în staţie ne-am făcut că ne interesează ziarul gratuit de la Chicago Tribune. Pe urmă s-au mai sărutat încă o dată, un pic mai scurt. Pe urmă tipul a coborât din habitaclu şi a mers în spatele maşinii să îşi ia valiza şi s–a întins peste scaune să mai depună o ofrandă dulce pe buzele iubitei. Autobuzul nu şi nu.

El a trântit apoi uşa din spate şi i-a mai făcut odată uşor cu mâna, apoi ea şi-a şters o lacrimă şi s-a uitat în spate să se înscrie în trafic. Băiatul cred că s-a tot dus la Blue Line spre aeroport, eu însă m-am uitat după ea. Încă puţin şi am piedut Nissan-ul roşu din priviri. Să vezi ce un soi de un fel de invidie mi-a urcat în gât! Invidie pe sentimentul ăla de început documentat de amor, adică sper pentru ei că e documentat, că altfel o să fie mai greu. Senzaţia aia că the damn world s-a pus iar în ordine.

Şi cum frământam eu aşa în mână cartela magnetică pentru un autobuz care se înţepenise cine ştie pe unde, deşi pe sensul opus trecuseră trei, m-am gândit că eu nu pot iubi aşa cum vreau şi cum ştiu, într-un oraş care nu mă inspiră. Nu pot şi pace. Pe de altă parte, mă gândeam, oare a contat că maşina era roşie? Oare would those kisses have caught my fancy în aşa hal dacă maşina era de altă culoare? Iată încă una dintre enigmele care se îngrămădesc să cadă peste mine.

Trei, Doamne, şi (aproape) toate trei

Pe drumul (era să spun pe drumul de costişă ce duce la Vaslui), pe drumul dintre parcare şi Institutul de Artă am străbătut aleea pe care în fiecare sezon estival se odihnesc alte şi alte bâzdâgănii, pardon, opere de artă modernă urbană. Eu nu le neg farmecul dar declar cu mână pe jentilică, sus şi tare, că nu îl gust. Dacă nu am întâmpinat dificultăţi majore în a ataşa semnificaţii de piesa roşie, ba chiar aş spune că i-am zâmbit cu semi-drag, alta a fost situaţia cu hibridul auriu. Era să îmi rup glezna stângă pentru că am umblat cu capul întors în încercarea de identifica ce atârnă de vaca ataşată la cârligul macaralei.

Nici măcar nu am încercat să aflu ce este piesa argintie, nu vreau să ştiu.

Dar nu vă hotărâţi să mă ocoliţi din cauza acestor exponate pe care le critic, am scotocit în tolbă şi am găsit eşantioane consistente de gândire pozitivă şi operele lui Brâncuşi.

LATER EDIT: În poza aurie, exemplarul de sus este un dragon cu ţâţe de purcel. De el este agăţat încă un am uitat iarăşi ce, apoi se poate observa un om dând din picioare. În poza argintie pare a fi vorba despre un munte, ceva pe care te poţi căţăra dacă vrei.