Impresii

Ţi-am promis de mult că îti povestesc unde am ajuns. Printre maşini. Locuiesc printre multe maşini. Traversez podul peste autostradă, ţin mâna streaşină la ochi (unde altundeva, în fond?) şi văd maşini. Două milioane de stopuri roşii se duc pe trei benzi, două milioane de faruri albe vin pe (alte) trei benzi. M-aş ascunde undeva dar toate găurile de şarpe sânt epuizate şi transformate în maşini. Multe (de tot), pătrăţoase, cu fundul lat, cu botul mare, se scurg la nesfârşit din robinetul orizontului.

Într-o zi m-am căţărat şi eu într-un jeep. De fapt în două. Primul a fost argintiu şi l-am privit veselă, invadată de sentiment incontrolabil de importanţă. Din cauza asta la urcare m-am lovit în moalele capului. Ne pregăteam să mergem la un restaurant indian, să luăm masa acolo. La dracu, le-am zis. Duceţi-mă acasă că mă doare capul.

A doua oară m-am urcat într-unul şi mai luxos. Aşa de luxos că înconjuram Europa de banii respectivi. Negru. Asta n-am înteles, de ce l-au luat negru. Orişicum, m-am urcat în el iarna, cu mari precauţii. Mi-am aranjat părul cu vârful degetelor, pentru că în jeep nu te poţi urca oricum. Mi-am scuturat cizmele de toată zăpada şi mi-aş fi scuturat şi tălpile de tot dacă nu mi-ar fi fost ruşine să urc în şosete. Am analizat dacă am arătat cantitatea cuvenită de respect şi când am apreciat că da, am arătat-o, mi-am încleştat mâna stângă pe mânerul de pe bord. Cu dreapta mi-am tras toate plasele după mine. Am aterizat cu toţii în scaun: eu, capul meu nerănit (sau cine ştie), cizmele, plasele. Dar ce scaun! Încălzit şi de piele. Animalele? Care animale? Ce sânt animalele? Poftim? A, animalele de pe care se ia pielea. La asta nu m-am gândit. Lasă că ne gândim mâine.

În ultima vreme citesc. Îhî, mârâi când mă deranjează cineva. Mami, tu tot timpul citeşti, îmi spune Ada. Citesc mamă, că poate pricep şi eu ceva, cine ştie. Unora li s-a întâmplat. Bine, nu există garanţii. Cititul e a treia etapă a vieţii mele aici. În prima etapă mi-am cumpărat haine. În a doua parfumuri. Pe urmă am dat peste cărţi. Mereu apar altele care îmi plac. Această plăcere îmi cere să o declar permanentă. Dar cu cărţi sau fără, tot am o mare problemă. Una esenţială, structurală. Abisală. Sânt prea blândă.

De câteva zile mă bate un gând îngrozitor de apetisant. Să devin a dracului. Ca şi stăpâna lui Zdreanţă (cel cu ochii de faianţă). Practic n-am de ales. Am cântărit, am comparat, am evaluat. N-am nici o şansă altfel. Am elaborat chiar şi o matrice şi m-am poziţionat în ea. Căci ce e o decizie serioasă fără o matrice pe măsură? Iluzie. Nu, matricea e esenţială. Pe orizontală am două categorii: deştepţi şi tâmpiţi, iar pe verticală tot două: tari şi moi. Ca şi când fierbi ouăle. Scopul acestui demers este să sar gardul de la tâmpiţi şi moi direct la deştepţi şi tari. Pândesc să nu observe nimeni, încalec gardul şi rămân acolo, lovită de nehotărâre: să merg înainte sau să merg înapoi? Sau să stau pe loc? Oricum pe gardul ăsta nu mai pot sta multă vreme.




Lămurie suplimentară: mi-au dispărut bunătate de butoane din bara de editare. Sunt sigură că ele există undeva, nimic nu se pierde, numai se ascunde. Dar unde sunt şi cum să le aduc înapoi n-am idee.