Lunch time

Azi e una dintre zilele acelea pentru care, de la o vreme, am căzut serios în dragoste cu toamna. Nu prea aveam eu treabă cu ea până acum, însă iată că îmi iau revanşa. Şi ce poate fi mai plăcut, într-o zi lucrătoare, să ne înţelegem, decât să faci o plimbare relaxată în pauza de masă, să comanzi un thai food fin şi bine făcut (dacă ne dau în paradis mâncare thai, sunt gata să renunţ la câteva dintre micile mele plăceri vinovate, cum ar fi aceea de a răspunde habar n-am, la întrebarea cum a mai apărut şi parfumul ăsta aici?). Restaurant mic, drăguţ, simpatic, nu din cele de tip hală, impersonale ca o sală de aşteptare. Plimbarea continuă cu un drum la bancă, să îmi depun cecul şi sunt fermă în refuzul de a mă lăsa pradă atenţiei unui bancher personal pentru micii depunători, la cravată, care se oferă să îmi explice cum pot lua avantaj mai bine de standing-ul meu bancar. Lasă că ştiu eu cam cum stă treaba, că doar nu m-au expulzat ieri din avion. Nuuuu, azi nu iau loc, mă duc la plimbare, eşti nebun, cum să îmi petrec pauza de masă într-un scaun, vis-a-vis de biroul tău. No way.

Pe drumul de întoarcere studiez situaţia dintr-un magazin de haine, deşi numai aşa, orientativ, căci am prins eu din zbor nişte şpiluri şi plănuiesc acţiuni informative mai consistente în zilele ce vor urma. Apoi mă prezint să intru în posesia orezului cu busuioc, şi, după câţiva paşi, mă opresc să îmi bag nasul într-o floare de toamnă, colorată în mov. Nu ştiu dacă aceste culori sunt naturale, însă mirosul nu poate fi falsificat (sper). Miroase a pământ şi a ploaia caldă de azi noapte şi a vara care a trecut şi a iarna care o să vină. Chiar că life is good. La birou mănânc frumos, cu furculiţa, nu cu cuţitul, cum am făcut azi dimineaţă, că n-aveam furculiţă. Cum pot ăştia să facă aşa încât şi cilantro să aibă gust divin în mâncarea lor? Deh, numai chef-ul stăpâneşte aceste intimităţi. Damn these people care au făcut clădirea asta în aşa fel încât geamurile să nu poată fi deschise. Ce, credeaţi că sărim de la etajul doi? Mai respirau şi documentele astea un aer tulburător de toamnă, că, bietele, stau numai aici, pe rafturi, închise şi fără nicio şansă democratică de a se bucura de aromele anotimpului auriu. Câte cecuri n-au mirosit în viaţa lor o floare!! Dar gata, gata cu poezia, mă întorc la productivitatea mea zilnică la hectar, ne mai auzim noi într-una din zilele în care o să mă mai ungă ceva aşa de puternic pe suflet.

Nice Sunday Morning

coapsele?? dor!!
gleznele?? dor!!
capul? nu mai doare, că a băut o cafea.
rochia?? stă întinsă pe canapea, n-am ascuns-o că îmi dă o stare mult mai bună decât pantalonii de trening.
copilul?? face în continuare poze şi spune că iubeşte provocările, printre care şi aceea de a fotografia oameni dansând.
bărbatul?? doarme, căci, numai bunul Dumnezeu ştie cum, s-a trezit la o oră foarte mică să meargă la pescuit.
femeia?? mai scrie un pic şi se duce să se cufunde în impresii provensale.
aparatul foto?? nu se conectează ca lumea cu calculatorul, să punem aici o poză cu un balon.
oceanul?? în dimineaţa asta pare un pic mai mic.
concluzia?? nice week-end la Chicago, după o nuntă la care ne-am distrat din plin.
ps-ul?? să vină toamna, primesc, dar să fie foarte aurie :)

Frumoasele mele lalele

Lalele, lalele,

Frumoase ca visele mele

Ce mult iubesc aceste flori

Cu chipul in multe culori.

Azi mi-am amintit cântecul acesta, iubit mult de bunica, ba chiar şi de străbunica mea. Le-am văzut pe doamnele lalele la grădina botanică, într-o plimbare de vreo două ore.

Recomand cu încredere!

Poza care îmi îndulceşte dorul

Am găsit zilele trecute poza aceasta şi am observat că îmi provoacă o stare de bine, ba, mai mult, îmi îndulceşte un pic dorul de casă. Mi-e dor mai ales sâmbăta dimineaţa, când mă pregătesc să sun la Deva şi îmi amintesc şi mai bine cât de departe suntem unii de alţii. Nu ştiu exact ce mă linişteşte în acest instantaneu foto, poate oamenii aşezaţi la o cafea, poate tramvaiul colorat care trece lin, fără scrâşnet năpustit de fiare, prietenos, fermecător. Bănuiesc că îmi face bine şi culoarea vie, în orice caz, oricare ar fi reţeta magică, bine că funcţionează şi nu o mai supărăm overanalizând-o acum.

O gură de trai regesc

Azi am fost plecaţi în secolul 16. La graniţa dintre Illinois şi Wisconsin, într-o pădure, cineva a avut ideea de a creea atmosfera unei zile din vara anului 1574. Este chiar ziua în care Regina Elisabeta vizitează Bristol-ul, însoţită de tot tacâmul regesc. Lumea circulă costumată printre casele pline de farmec. Peste tot se desfăşoară show-uri care de care mai haioase, mai atractive. Deşi e lume multă, nu e zgomot supărător, oamenii sunt liniştiţi, se plimbă, se amuză, se simt bine. În partea din spate a parcului sunt amenajate locuri în care doamnele şi domnii vorbesc cu un accent grozav de englezesc, stau frumos la poze şi apoi ne zâmbesc înţelegători. Îşi dau foarte bine seama ce înseamnă pentru noi o porţie de farmec, o felie de vremuri trecute şi mai line, în care noţiunile de high-speed şi high-tech erau numai nişte aiureli neinventate încă.

În sfârşit apare Regina Elisabeta! Pun repede mâna pe telefon, să vină Adelina cu Iulian de la hot-dogi, să vadă regina.

De asta e bine să citeşti mult, să fii informat şi, la o adică, să ştii face un curtsy cumsecade când dai nas în nas cu Alteţa Sa.

Drept mulţumire Regina ne lasă să alegem două pietre colorate din trăistuţa cu cadouri pentru supuşii simpatici şi foarte politicoşi.

Curtea regească trece galeş un mic pod. Noi suntem la fel de fericiţi ca ei. Eu sunt de fapt în extaz.

Mulţumim Anei şi Mihaelei care ne-au informat despre manifestare. Fac câte un curtsy virtual în faţa fiecăreia, în speranţa că va fi la fel de bine primit. Pe la 6 şi jumătate ne-am năpustit înapoi pe autostradă, în strigătele mele înăbuşite de nuuuuuuuuuuu...

13 al lui July

Nu prea mă mai uit la ştiri, ce rost are să aflu nenorocirile de pe chiar tot mapamondul. Că nu e numai rău în lume, aşa cum ni se dă impresia. Nici în România, nici în America, probabil că nicăieri. Ieri chiar aveam de gând să-mi fac şi eu blogul roz dar tocmai când să apăs pe buton m-a sunat o prietenă care mi-a spus că soţul ei a rămas şomer pentru a doua oară în decurs de un an. Sper din suflet să se rezolve repede, îmi sunt atât de simpatici. Dar, deşi nu mă uit la ştiri decât în trecere printre camere, îmi citesc cam aproape zilnic blogurile preferate, pentru că merit, vorba L’Oreal-ului. Şi mai ales pentru că merită ele.

Week-end-ul acesta superb l-am petrecut în compania a două fete care au şi blog. Mihaela şi Ionela. A fost grozav să fim împreună şi promit, jur, I swear că în seara asta descarc şi pozele din aparat. Dar nu înainte de a fugi la o îngheţată de cafea, raspberry şi cotton candy, că e exact momentul potrivit pentru acest tip de self-indulgent behavior.

O zi bună

Toată lumea, cu mic, cu mare, îmi spune hi şi îmi doreşte o zi bună. Vecina de la casa de alături, bătrânelul care îşi face plimbarea de dimineaţă ajutat de cadrul metalic, conductorul de tren, şeful, poştaşul, colega temporară de birou, fata de la Dunkin Donuts, vânzătoarea de parfumuri, vânzătorul de pantofi, prietena cu care mă întâlnesc pe messenger. Aşa că m-am gândit să consemnez cum arată o zi bună. Dar una perfectă, aici şi acum? O zi lucrătoare, în care nu am lucrat.

trezirea la 7.45

cafeluţa cu două frişti mici, în cana made in Mediaş

o jumătate de litru de apă

două piersici

pornit Europa FM

o jumătate de oră de bicicletă (se eliberează în sistem o mie de endorfine la preţ de nici una)

micul dejun – un ou şi un grătar

pupat degeţele calde care ies de sub pătură

împletit codiţele

invitat codiţele la masă

telefonat unei prietene

ieşit la oraş cu jeep-ul nepersonal

vizitat Shedd Aquarium

terminat bateria aparat foto în mijlocul peştelui

jurat că de mâine voi ieşi cu ambele aparate foto la mine, câte unul agăţat de fiecare ureche

extaziat lângă peştii caraibieni

intrat pe şest la show-ul cu delfini

mâncat pişcoturi

sosit acasă fără turbuleţe de trafic

mâncat supă proaspătă de vită

descărcat pozele din aparat

citit editorialul şi un interviu din revista Tango

început un roman de Marc Levy

citit blogurile favorite

aranjat treburile pentru seară

lăsat la o parte cele doua fire de praf din ochiul zilei perfecte

venit idee pentru postul acesta

o dâră de parfum

somn bun, cu fereastra deschisă

ploaie

poate am zâmbit

promisiunii de dimineaţă proaspătă



Vă doresc o zi bună!

Pa-ram-pa, pa-ram-paaaaa, uiiiiiiiiii

Scriu impresii proaspete, am sosit de la concertul lui Goran Bregovic. A fost o după-amiază pe comandă, luminoasă şi caldă, plină de prieteni, cu muzică de cea mai bună calitate. La un moment dat m-am uitat un pic la propriile picioare, bâţâiau sub mine cum puteau, în ritmurile folclorului balcanic.

Schimbul de cântări ritmate şi aplauze şi chiuituri nesfârşite a avut loc la Ravinia Park, un loc pe care abia azi l-am degustat la Chicago. Este o scenă, înconjurată de un număr de scaune şi apoi totul înconjurat din nou, de data asta de spaţii verzi şi copaci uriaşi. Pe spaţiile verzi lumea vine şi se instalează cu pături, scaune pliante, măsuţe, mâncărică, băuturică, lumânări, fiecare după pofta sufletului.

Totul se derulează frumos, civilizat, mi-a fost mai mare dragul. Am întâlnit mai multe grupuri de prieteni, cu unii chiar nu ne-am mai văzut de mult. Mi-a plăcut genul acesta de spectacol, poţi să cumperi bilet cu loc, sau poţi să stai la picnic, poţi dansa, ba chiar îţi poţi serba şi ziua de naştere, printre altele.

Când s-a apropiat ora de începere am stat să fac şi câteva poze, iar când au început să cânte, am uitat de tot, de mâncare, de băutură, de scaune, de locuri, de noi înşine. E grozav cum a reuşit omul acesta să ţină în priză o adunare imensă de oameni, era o voie bună de zile mari. Şi atmosfera e mult mai relaxată decât la alte concerte, dacă vrei stai, dacă vrei circuli, dacă vrei dansezi, dacă vrei mănânci, dacă vrei bei.

La final nu ne mai dădeam duşi nici noi, nici Goran cu a sa Wedding and Funeral Orchestra. Urma încă un cântec şi încă unul. Mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să ai un har aşa de mare şi să reuşeşti să ţi-l fructifici la maxim, să trăieşti din el şi să aprinzi în mii de oameni veselie şi un chef nebun de viaţă.

Ceşcuţa cea de toate zilele

Pentru Lola, cu drag, aceasta este ceşcuţa mea de cafea. Ca să parafrazez poezia: Beau şi scriu. Beau (cafea). Am avut dreptate ieri, de după nori a apărut soarele, nu prea cald, dar suficient de prietenos. Unde mai pui că în dimineaţa asta de duminică l-am găst deja la datorie, probabil se simţea un pic vinovat după chiulul precoce de ieri. Azi avem două evenimente, ambele în premieră pe ţară, pentru mine.


Tot apropo de cafea, îmi amintesc când lucram la Teora, dimineaţa vroiam să fac cafea şi mereu încurcam unde trebuie să pun apă, o puneam unde de fapt trebuia să se scurgă cafeaua!! Ei, dar apoi am învăţat. Şi tot acolo mâncam supă Knorr la pliculeţ, încă era ceva destul de exotic. Unde mai pui că lângă noi era şi un Pizza Hut. Pizza Hut? Uau, ce meserie:)))

Mulţumesc mult pentru comentariile de la cafea, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru un blogăr care se trezeşte cu ochii lipiţi şi se aruncă la calculator (nu, nu e dependenţă, e plăcerea de a citi şi de a scrie, conjugată cu dimineaţa de duminică), să găsească mesaje de la oameni dragi şi faini (astea merg mână în mână).

Vă salut cu drag din România :)

Vă salut cu drag din Bucureşti, e o dimineaţă cu lumină multă, pomi înfloriţi, oameni mulţi pe stradă şi, mai presus de toate, e dimineaţa lansării Cărţii Poveştilor Tango, cartea de drag şi dor. La mulţi ani celor cu nume de flori şi o duminică frumoasă tuturor.

PS. E grozav acasă, dar eu deja ştiam asta. O să revin cu multe poveşti şi poate mai puţine poze, pentru că la aeroport mi-au trântit aparatul foto şi se pare că nu vrea să colaboreze momentan.