Venirea Ionelei de la Bloomington la Chicago dă întotdeauna adunărilor noastre locale de ţiitori de bloguri un caracter statal dar de data asta adunarea în care ne-am sărbătorit pe noi şi eroii americani a avut, prin prezenţa Mariei şi a lui Flavius, o amploare de-a dreptul federală. A fost exact aşa cum mă aşteptam, plăcut de la un capăt la altul. Asta, desigur, dacă îl iertăm pe stimabilul Chicago care, weatherwise speaking, s-a purtat mizerabil, turnând rafală după rafală în cursul zilelor de sâmbătă şi duminică. Zici că desupra casei aveam nişte conducte nereparate din secolul 19 şi, dintr-o dată, toate s-au prăbuşit şi tot sistemul de irigaţii cereşti a căzut fix în metropola unde fixasem adunarea. Au fost inclusiv momente în care nici măcar cei trei paşi de la maşină până la intrarea în casă nu sunau deloc tentant sub inflaţia lichidă care îşi dădea cumplit în stambă.
Vizitatorii însă, dragii de ei, au suportat bine şi s-au bucurat la maxim de cele câteva momente răzleţe în care ideea de a te da jos din maşină nu părea nebunească. Am compensat însă pe alte părţi cât de mult am putut, să salvăm cumva ruşinea provocată de toanele meteorologice ale oraşului, faţă de nişte oameni care au condus multe ore across America. Am participat împreună la un grătar de intelectuali unde, dacă cineva şi-a luat răgazul să se întrebe de ce a dispărut salata aia bestială de roşii, avocado şi ierburi, poate e momentul potrivit să mărturisesc că eu am mâncat mai mult de jumătate. De asemenea, o altă acţiune reparativă ar fi să mulţumesc din suflet team-ului de bucătari, la momentul cuvenit s-ar putea să fi uitat să o fac, din cauza concentraţiei de sangria din fructele despre care ne amintim cu toţii, sper.
Life is good, şi sper că eroii naţionali s-au simţit foarte onoraţi, la fel cum m-am simţit şi eu să fiu într-o companie simply mişto. Noi ăştia suntem, în afară de Ana care a apucat să plece înainte de a ne trece prin cerebel să facem o poză scriitoricească profesionistă.
Fix asta îmi trebuia, după ce că aveam un amor urban pe Coasta de Est, acum am unul mare şi pe Coasta de Vest. Am bănuit eu că o să îmi placă la San Fran, dar realitatea a bătut uite aşa la fund bănuiala. Când am aterizat şi am văzut dealuri verzi mi-era frică să nu fugă careva cu ele până nu apuc să le pozez şi eu. Pe urmă.... Jeeez, am scos capul de la metrou şi am văzut un tramvai portocaliu! Cable cars, Golden Gate, Alamo Square sunt numai câteva din locaţiile unde am putut fi văzută cu fericirea pe chip în decursul săptămânii trecute. Chiar vreau să fiu turistu ăla cool care a traveled the world şi nu mai sare ca un cangur pe la obiective dar să dea naiba dacă reuşesc Mai încerc dar nu promit. Ş-apăi California mi-a furat inima. Oare câte amoruri din astea încap în ea?
