Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.
Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.
Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.
Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.