Sari-urile si pofta de culori

Când am sosit în America am campat foarte, dar foarte, aproape de intersecţia străzilor Western şi Devon. Cunoscătorii ştiu că acolo e inima cartierului indian iar pe cei care din motive independente de ei nu sunt în posesia acestei informaţii îi lămuresc acum. Aşa a fost, aşa s-a nimerit. La un moment dat mă întrebam dacă am ajuns în Chicago sau la Mumbai. Eu am fost mereu stresată să nu cad pe capul cuiva, să nu, în sfârşit, stresuri diverse şi am făcut năzbâtia de a închiria apartament fără să îl fi văzut. Dar orice jumătate rea are şi o jumătate bună şi deşi n-am locuit foarte mult în zona respectivă (zonă care e frumoasă şi urâtă, pitorească şi murdară) unul dintre lucrurile care mi-au plăcut şi care m-au impresionat sunt magazinele cu veşminte indiene.

Acum de câteva zile îmi era dor de culorile lor, sunt sătulă de cărămiziu – căcăniul şi ştersăliul suburbiei. Sâmbătă am ajuns în vizită la câteva magazine indiene de pe strada Devon şi i-am rugat să mă lase să fac nişte poze, ceea ce au acceptat bucuroşi. Între noi şi tot internetul fie vorba, strada Devon se pronunţă cumva Divăn iar pe neaoşeşte de-a dreptul Divan.

Îmi place de nu mai pot să mă uit la sari-uri, deşi evident că n-am îmbrăcat unul în viaţa mea. Dar sunt aşa de colorate, de vesele, de ornate, de altfel, că merită un răgaz de admiraţie. În primul magazin în care am intrat preţul unui exponat era destul de interesant, 499 de dolari.

Parcă cel şi cel mai mult îmi plac acum astea roşii.

Acesta este sari-ul de 499 de dolari.

Sunt datoare cu răspunsul la leapşa de la Mikidos. Vine, e la copt :), să îl scot până nu se arde.