prăpădele stomatologice

deci, mă doare fugărita (iniţial zisesem fututa) asta de măsea de nu mai sunt my usual self. Puteam să o scot mai de mult dar am aşteptat mai întâi să se infecteze, să iau un borcan de antibiotice albastre, să mă doară stomacul şi pe urmă să mă doară şi spatele crunt, pentru echilibrarea senzaţiilor tari. Marţi, sincer şi profund vă spun, era să nu mă mai ridic de pe budă. Nu putea surveni incidentul altundeva, mai romantic, în parc, la covrigi la mall, oricunde altundeva. Bine că durerea de spate nu a ţinut mult dar a fost groaznică, Doamne feri. Poate şi slujba asta de birou mă ofileşte, lombosciatic vorbind, ar trebui să îmi iau job de teren, cu cât mai accidentat, cu atât mai bine.

ce mai rămâne din demnitatea unui dublu cetăţean, vă întreb, când stă cu o sculă radiografică în gură şi îşi ţine respiraţia? Am făcut o radiografie panoramică, adică la toată gura, să vadă medicul mai uşor ce şi cum, mâine, când îmi scoate măseaua, de minte, între noi şi cei care ne spionează fie vorba. Cică hai să mi le scoată pe toate patru (măselele de minte) într-o zi!! Am zis alelei, e mare sărbătoare dacă mă prindeţi în scaun şi pentru una. Da, deci mâine la ora 12 Chicago time îmi scot măseaua, Doamne miluieşte şi ajută şi fă o minune să nu mă doară rău, cum ai făcut şi când am născut, ai fost aşa de bun cu mine.

Mai vorbim, dar mai bine mai scriem, că gura îmi va fi senzitivă o anumită bucată de vreme. Azi mi-am luat trei reviste şi trei cărţi să am prospături în convalescenţă. Şi, pe unde mă învârteam eu în ditamai anticariatul, tot mă loveam de o tanti iubitoare de literatură, scormoneam cot la cot, cred că vroia să îmi fure chilipirurile. Dar tot am găsit ceva, scrisorile lui Rainer Maria Rilke către iubita lui Merline, un ghid de mers ieftin în Europa şi o biografie a poetei Edna St. Vincent Millay, de care eu n-am auzit până acum că, nah, sunt de formaţie formală economistă, nu umanistă. Nu poţi să le ai pe toate, aud.

Dar când pun mâna pe o carte ştiu dinainte dacă o să îmi placă sau nu, am un al nuştiucâteleasimţ şi nu mă înşeală. Drace, venisem să zic de dinţi şi iar am ajuns la literatură. Deci e adevărat ce zic scriitorii, că nici ei nu ştiu exact ce o să iasă, când se apucă. O vineri bună pentru toată lumea şi să o scoată naibii, că nu mai pot.

Nu ştiu ce titlu să îi pun

Am intenţia să scriu ceva mai vesel, să ies din butoiaşul cu nelinişti şi nehotărâri. Cum îmi iasă, cum vă anunţ.

Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.

La Casa Bântuită să nu te duci cu sacul

Şase tichete a câte cincizeci de cenţi devalorizaţi bucata m-a costat să mă speriu îngrozitor în Casa Bântuită. De fapt eu m-am speriat lângă Casa Băntuită, stând în fund pe o bancă şi aşteptând să iasă afară cei mai curajoşi decât mine: copilul şi soţul.

Aparatul perfect de propagandă şcolărească a măcinat săptămâni în şir creierul şcolarilor de clasa I, aşa încât tot ce visau, tot ce-şi doreau şi tot ce puteau dezbate azi era subiectul Casa Bântuită. Această casă era mireasa festivalului, vedeta distracţiei şi minunea minunilor.

N-am putut opri copilul să meargă, nici n-am încercat, nici nu ne-am gândit să încercăm. La ora cinci ne-am înfiinţat la festival, am cumpărat tichete şi am decis să intru cu fata în Casa Bântuită. În Casa Bântuită nu intră fiecare cum îl plesneşte cheful, se stă la coadă în mod organizat. Coada lungă, nu pot să spui cam cât dar să aproximăm la o jumătate de oră. Nimic neobişnuit.

Decidem să intrăm numai unul dintre noi cu fata la distracţie, adică să intru eu. Pe cât ne apropiam parcă nu chiar îmi venea să purced mai departe, mă apucase aşa, un fel de uneasyness, în grai neaoş românesc. După ce am tras nepermis cu ochiul prin uşa crăpată a casei pe când primea alte victime am zis că nu, eu nu intru. A rămas fetiţa cu soţul iar eu m-am dus să mă speriu aşa cum am mai precizat, pe o bancă. Am decis noi că nu are rost să ne speriem toţi trei, mai bine unul să-şi păstreze capul limpede.

Nici n-am apucat să mă aşez bine pe banca în discuţie şi să mă bucur de bucuria unor băieţi care se băteau cu fân, că eroii mei speriaţi au şi apărut la orizont. Mi-am dat seama că ceva nu a funcţionat bine în procesul distracţiei dirijate. Am mers toţi spre topoganul gonflabil unde copilul a mai uitat de bântuieli şi a mărturisit că sperase ca vizita să fie fani, nu cripi.

În vreme ce fata chiuia pe topogan am încercat şi eu (cu o curiozitate bolnavă) să aflu ce proces de producţie şi de desfacere are loc în numita casă (în fapt sala de festivităţi a şcolii în care s-a executat un fel de culoar din cearşafuri).

Am aflat că o doamnă cu un bec la cap urla mimând plăcerea scaunului electric, alţi voluntari răcneau să-ţi sperie măduvioara iar un alt aranjament încerca să reconstituie asaltul unei fantome asupra trecătorului nepregătit.

Eu încerc să mă obişnuiesc să nu mai judec aspru şi să accept cu mai mult succes multiculturalismul aşa că n-am să spun că e ciudat ce pot considera unii oameni amuzant. Am să spun numai că mă amuză ce amuzamente au unii şi că mă mulţumeşte atitudinea mea de a sta departe de ele. Şi mă mulţumeşte promisiunea fetei de a nu se mai apropia de aşa ceva. Am aplicat, cred, cea mai bună şi eficientă metodă: convinge-te şi lasă-l dracu’. Că nu te poate convinge nimeni altcineva. E dovedit.

Goooouuuuu

Mărturisesc public (dacă e pe internet e public, nu?) că sâmbătă am făcut un gest de un curaj nebun. Pot să se zduduie de râs Americile, Europa şi posibil tot mapamondul (uneori mă întreb cine mă poate citi pe mine din Taiwan) la aşa o mărturisire puerilă (şi sinceră) dar o să risc şi o să povestesc. Vara asta am mai mers după-amiezele pe la bazin, aici într-un parc aproape de unde stau. Bazinul respectiv (destul de mare, foarte curat şi cu intrare gratuită) are un topogan din acela mare, cam ca în parcurile acvatice. Adică nu chiar aşa de mare, dar oricum, are câteva curbe bune, posibil vreo cinci.

În ziua în care am fost acolo prima dată cu o prietenă şi cu fetiţele noastre ele trei (prietena şi fetiţele) au plecat şnur să se dea pe topogan. Au mers până sus, în timp ce eu am stat potolită la locul meu, ştiind că n-am ce căuta la înălţimea aia şi cu atât mai mult pe toboganul acvatic. Amintirile mele legate de topogane sânt puţine şi nu de foarte bună calitate, cea mai dureroasă fiind una în care m-am oprit din cursă sub topoganul de la grădiniţa de lângă şcoala numărul 8 pe care o frecventam la vremea respectivă (grădiniţa adică, şcoala nr. 8 am frecventat-o mai târziu, în calitate de elevă la arte plastice; dar să nu ne îndepărtăm de la subiect).

Aşadar nu m-am dus pe topogan. Am stat în apă, cu mâinile pe margine şi rotind din picioare, aşteptând. Curajoasele mici s-au întors plângînd, prietena mea s-a întors şi ea de nevoie cu ele. Ne-am bălăcit fără senzaţii tari, asta a fost tot pe ziua respectivă. Dar sâmbăta trecută am mers din nou acolo şi Adelina a vrut să meargă sus şi chiar a mers şi de data asta s-a dat pe topogan cu o bucurie şi o încântare şi un entuziasm molipsitor. Aşa că m-am urnit şi eu în urma fetei mele de 6 ani, am ţupăit pe scări în sus, am aşteptat să-mi vină rândul, m-am aşezat în fund şi gooouuuuu. În 30 de secunde am trăit cam o sută de senzaţii.

Cea mai puternică a fost cea de victorie. Asupra mea, desigur. Apoi bucuria alunecării pe apă, stânga, dreapta, cine mai ştie încotro, dar ce contează. La sosire am plonjat ca un glonţ mai mare direct la fundul bazinului, am luat o gură şi un nas de apă, am chiuit, m-am recules şi am pornit în grabă spre scări să repet isprava. A doua oară a fost şi mai bine, a treia oară am izbutit chiar să-mi controlez viteza, pentru că am studiat mişcările celorlalţi combatanţi şi am realizat că mai pot şi controla câte ceva. Am aterizat absolut elegant, m-am uitat să văd dacă a leşinat cineva de admiraţie la vederea performanţei mele, dar n-am văzut decât copii preocupaţi să urce din nou şi am zis că nu-i nimic, victoria rămâne victorie, chiar şi neconsemnată în istoria contemporană.

Şi iar m-am gândit (încerc să scap de obicei, dar uneori e mai puternic) de câte ori nu stăm să ne bălăcim în zona sigură a existenţei, unde viaţa ne vine numai până la brâu şi unde putem atinge cu picioarele toată siguranţa ne-încercărilor riscante. Cât ne ia să ne înfuriem, să urcăm scara şi să pornim la semnalul goooooouuuu spre ceva care este mai aproape de ceea ce ştim că sântem şi vrem. Sincer.

qpkm(sau n?)r(sau s?)virlasa-ma-n pace

Gata, eu una le-am scos. Ştiu că sunt proiectate cu bune intenţii, să mă ferească de spam (şi eventual şi de alte belele?) dar dacă mă feresc numai de spam, atunci le scot. Dacă nu se poate fără ele, le pun la loc. Să vedem. Mai apucam să scriu vreun răspuns inteligent (care mă caracterizează, alături de răspunsurile modeste) şi pe urmă mă dureau ochelarii până descifram plrm(sau n?)gfl(sau i?). Aşa că în seara asta am luat cârnaţii ăştia ilizibili de coarne, i-am aruncat peste gardul blogului şi am ieşit cu pieptul gol în calea spamului.