Nice Sunday Morning

coapsele?? dor!!
gleznele?? dor!!
capul? nu mai doare, că a băut o cafea.
rochia?? stă întinsă pe canapea, n-am ascuns-o că îmi dă o stare mult mai bună decât pantalonii de trening.
copilul?? face în continuare poze şi spune că iubeşte provocările, printre care şi aceea de a fotografia oameni dansând.
bărbatul?? doarme, căci, numai bunul Dumnezeu ştie cum, s-a trezit la o oră foarte mică să meargă la pescuit.
femeia?? mai scrie un pic şi se duce să se cufunde în impresii provensale.
aparatul foto?? nu se conectează ca lumea cu calculatorul, să punem aici o poză cu un balon.
oceanul?? în dimineaţa asta pare un pic mai mic.
concluzia?? nice week-end la Chicago, după o nuntă la care ne-am distrat din plin.
ps-ul?? să vină toamna, primesc, dar să fie foarte aurie :)

Când ne mai ţinem de treabă, fetelor?

(întrebarea este neretorică, dacă o exista acest cuvânt, dacă nu, mă duc la culcare ca un inventator, surmenat dar fericit)

Aşadar vă anunţ oficial că e luna noiembrie, şi dacă vrem să comitem o întâlnire care să celebreze bucuriile acestei luni, trebuie să ţinem cont de următorii parametri restrictivi: una dintre noi va pleca out-of-town începând cu 24 noiembrie iar alta se mută în casă nouă şi frumoasă şi confortabilă acum, sîmbăta care vine, carevasăzică pe 14 noiembrie. Din păcate nici una din cele de mai sus nu sunt eu. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru amândouă! Ar mai rămâne în discuţie week-end-ul 21-22 noiembrie, numai că pe 22 am ambiţia să votez. Adică dacă se poate, de ce nu? În fond cît aş fi fost de frustrată dacă, de exemplu, femeile nu ar avea drept de vot sau paşaportul carpatin mi-ar fi expirat.

Revenind, haideţi să complotăm pe e-mail în jurul unei întâlniri pe 21 noiembrie. Zic bine? Dacă iasă, mai punem ţara la cale şi poze pe blog, dacă nu, facem întâlnirea după 1 decembrie, sub brad.

Rugăm pe această cale locuitorii dragi din New-York, Virgina, Londra, Mexic şi Cluj să se simtă absolut incluşi în invitaţie. Eu persist în ideea că niciodată nu se ştie din ce avion sare blogger-ul. Şi cu asta merg la culcare, ca să nu dorm pe tastatură, că se blochează.

Sincerely,
vise plăcute
oriunde v-ati afla,
la birou, în parc, în tren
dacă sunteţi în magazin, ieşiţi repede
pericol de alunecare de teren.

Ne ţinem de treabă

Nu ştiu alţii cum sunt dar noi a început să ne întâlnim destul de des. Că aşa ne-a învăţat L'Oreal-ul, că merităm. De data asta am avut-o alături şi pe Ionela şi speram ca data viitoare să poată să ajungă şi Mihaela. Vorba aceea, dacă noi nu ne inventăm oportunităţi de relaxare, atunci cine? (Asta am învăţat-o de la capitalişti, decât că ei vorbeau despre muncă şi progres).

Habar nu am cum au trecut trei ore, mie mi s-a părut că am stat cinci minute. Am strâns rândurile în jurul unui platou cu nachos, binecuvântate fie-le ingredintele, că eu m-am lăcomit şi la a doua farfurie. Data viitoare să nu mă mai lăsaţi. Nu vă uitaţi că suntem mai portocalii la faţă, aşa s-a priceput să ne tragă în chip duduiţa care ne-a chelnerit.

Când m-am trezit instalată la masa rotundă, mi s-au foit imediat circuitele de distracţie, acelea care acum nişte ani scoteau scântei. Chiar aşa, pofta vine mâncând şi ideea vine scriind, ce-ar fi să îi punem un gând lucrativ şi Revelionului, în fond nu mai sunt decât două luni până atunci şi, dacă am fi în Romania, n-am mai găsi deja locuri în nici o staţiune nebalneoclimaterică şi în aproape nici un restaurant în care nu trebuie să cheltuieşti miliardul pe o ciorbă de burtă.

Până atunci să ne bucurăm însă de ploaia asta care a început aproape imediat după ce s-a terminat cea dinainte şi să ne ţinem bine în noiembrie, căci apoi vine decembrie cu zăpada şi luminiţe şi o să fie totuşi altceva.

Ne-am tras mai aproape pentru poză în următoarea ordine, începând din stânga: Ana Maria, Dona, Amalia, Ionela.

Stimaţi telespectatori, dăm legătura în studio, vă dorim un week-end glorios şi marvelous.

Mihaela Iacob, pictoriţa mea dragă

Mihaela Iacob
Remebering the Past, 2008

După ce s-au scămoşat graniţele şi s-au redus vizele, după ce fiecare a fugit cât a văzut cu ochii sau cât şi-a dorit cu sufletul, după ce ne-am retras toţi în case frumoase, clădite pe intersecţii ameţitoare de latitudini şi longitudini, am rămas totuşi cu nevoia de a fi împreună, de a şti stânga ce face dreapta, de a (dez)aproba dreapta ce face stânga. Iar atunci cineva, foarte deştept, foarte creativ, foarte tehnic şi foarte bun afacerist (nu?) a creat internetul. Ne mănâncă timp dar ne poate aduce prieteni. Căci de ce altceva mi-aş preda gândurile unei conducte despre care nu înţeleg nimic şi care, în schimb, mi le transformă în mărgele planetare de 1-uri şi 0-uri şi mi le oferă, după ce le aduce din nou (cine ştie cum) în formă umană, tututor celor care au răbdarea să treacă pe aici, şi tuturor celor care se abat pe aici din greşeală, din întâmplare, din google, din profil, din curiozitate, din poveste.

În felul acesta am cunoscut oameni cu care încerc să păstrez legătura, cât pot, cum pot, cum mă pricep. Dar am certitudinea că şansele de a cunoaşte aceşti oameni în absenţa internetului ar fi fost atât de mici încât nici nu merită onoarea de a vorbi despre ele. Poate nu ne-am fi intersectat paşii, poate am fi trecut pe străzi despărţite de un singur rând de clădiri, poate nu ne-am fi recunoscut ca potenţiali prieteni. Cei pe care i-am cunoscut în acest mod nu sunt mulţi dar eu sărbătoresc faptul că sunt de o calitate foarte bună. Am început de fapt să explic cum am cunoscut-o şi pe Mihaela Iacob. Ne-am cunoscut pe un forum, am mestecat aceeaşi sete de informaţii, poate am plâns aceleaşi lacrimi, sigur am în râs în hohote la aceleaşi glume. Iar Mihaela are un har pe care l-am admirat fără margini de la bun început. Harul ei nu are nevoie de efortul traducerilor şi al adaptărilor, harul ei trece, ca şi muzica, direct în sufletele deschise. Mihaela pictează. Şi pictează de-adevăratelea. Şi eu îndrăznesc să spun că pictează bine. Şi nu o spun numai eu, o spun cei care au invitat-o la expoziţii, cei care o ştiu aprecia aşa cum trebuie apreciată.

Eu ştiu doar să spun că îmi place şi gata. Ştiu să spun doar că mă opresc din vorbit în faţa tablourilor ei, că i le cer să le văd iar şi iar. Iar acum vă invit cu drag să le vedeţi şi voi. Mihaela are acum un site unde o puteţi cunoaşte mai bine, unde vă aşteaptă cu tablourile şi cu prezentarea ei şi cu muzica lui Gheorghe Zamfir. Eu îmi permit să vă arât aici picturile care m-au mişcat cel mai mult, cele la care revin cu gândul iar şi iar.

Mihaela Iacob
Gypsy Dancer, 2005

Mihaela Iacob

Alexandra, 2005

Mihaela Iacob
Flora, 2007


Mihaela este din Buzău iar acum trăieşte la Chicago, împreună cu familia ei. Acesta este site-ul unde îi puteţi admira munca şi harul.

http://www.doina.us/