În săbii să ne tăiem şi în stereotipuri să ne stereotipăm

Mi-am tăiat unghiile, am ascultat un pic un greieraş, am scris un e-mail prietenei mele dragi, şi apoi mi-am sprijinit bărbia în mâna dreaptă şi m-am întrebat cine sunt eu. Sau mai bine zis ce sunt. Sunt româncă? Nu s-ar zice. Nu mint, nu fur şi nu fac fapte necurate. Nu dau mită, nu iau mită, nu ascult manele, nu arunc gunoiul în pădure, nici cojile de seminţe pe trotuar. Nu mă împing în faţă, nici la autobuz, nici la pâinici calde, nici la avioanele low-cost. Dacă prind, prind, dacă nu, mai vine un autobuz, o tavă nouă de la cuptor sau un avion. Nu mă uit câş la biserică ce costumaş brodat are fosta Popească, actuala doamnă Smith. Nu te întreb direct cât câştigi, deşi mă roade curiozitatea. Nu te întreb cât cheltui, pentru că deja mi-ai spus. Nu spun că tricoul meu Armani e de la Armani Boutique, când el e de la second-hand. Nu am luat credite americane ca să trimit acasă televizor cât fereastra de la living şi vană cu jacuzzi, (proastă am fost, noroc să am, că s-a dus vremea creditelor mişto). Nu ţin neapărat să se intoxice de ciudă vecina de la trei că am cu cinşpe dolari mai mult în cont decât fata ei din Noua Zeelandă. Nu sunt încruntată şi nu înjur din prima decât în cazurile de forţă majoră. Deci, ne apropiem de qed (pentru cine cunoaşte, eu nu cunosc expresia completă, şi nici n-am chef s-o caut pe google, dar văd că legătura neuronală care duce la cele trei iniţiale s-a bătătorit totuşi). Conform ochelarilor cu lentile din sticlă de stereotip, nu sunt româncă. Dar atunci ce sunt? Să procedăm mai departe, vorba unei greşeli de traducere.

Sunt americancă? N-aş zice. Nu scot dimineaţa mâna pe geam să-mi înşfac din maşină găleata cu cafea în care nu ştiu dacă au pus cafea. Nu pot să fiu cordială tot timpul pentru că uneori mă dor muşchiuleţii feţei. Nu sper să mă pensionez în Florida. Nu mă arunc în maşină cu plăcere în faţa casei ca să cobor cu plăcere în faţa mall-ului. Nu tai iarba în faţa casei (există circumstanţa neatenuantă că nu e casa mea). N-am garaj. N-am televizor mare. N-am nicio remuşcare pentru ultimele două. Nu intru la subsol la prima avertizare de furtună. Nu dorm dimineaţa în tren. Nu port snicărşi la fustă. Nu port fustă la snicărşi. Nu am pe maşină sticker cu aduceţi trupele noastre acasă. Nu am pe maşină sticker cu nu aduceţi trupele noastre acasă. Nu cred că vreo ţară e buricul pământului. Nu sunt indiferentă la faptul că am citit eu undeva că ar exista un continent numit Europa. Nu mă mir mai mult de cinci minute când mi se dă de ştire că ar exista de fapt mai multe continente în afară de al meu. Şi tot aşa.

Dacă vrei să fii rău, poţi să o faci la nesfârşit. Şi dacă vrei să fii bun, poţi să o faci la nesfârşit. Conform acestei analize complexe nu sunt nici român, nici american, ci numai un om care în seara asta s-a gândit să ilustreze că stereotipurile lipite pe dosurile naţiunilor sunt o mare porcărie, de pe urma căreia pot să sufere indivizi care nu au de a face, nici în clin, nici în mânecă, cu belele care li se atribuie de obicei în mod automat.

Dar ce te faci cu aceşti indivizi, care nu se încadrează în tiparele consacrate şi umblă lela pe mapamond, da de se mai inventează o ţară în care lumea e plină de bun simţ nemţesc, femeile sunt îngrijite ca nişte franţuzoaice, bărbaţii sunt politicoşi ca nişte japonezi, ţoleturile şi marfa de la aprozar sunt convenabile ca în America, plajele sunt spectaculoase ca în Australia, clădirile sunt frumoase ca în Europa şi pâinea are coaja gustoasă ca în România? Aviz a(r)matorilor :)

(Stimaţi telespectatori, această vrabie merge la culcare, obosită de imaginarea unui mix ideal de mălai internaţional.)

Se poate trăi cu un singur neuron

Se poate. Cu condiţia să nu îl oboseşti excesiv. Să îl trezeşti cu grijă, mângâindu-l pe spate şi spunându-i bună dimineaaaaaţa. Cum ai dormit? Eşti bine? Apoi îi netezeşti păturica şi îi aduci papucii de casă, să nu răcească la picioruşe şi să te lase de izbelişte. Îi depui cafeluţa pe noptieră şi îl laşi să se pregătească pentru noua zi în care toată povara proceselor tale mentale va atârna pe umerii lui, ca un guler greu, cu trei măsuri mai mare.

Nu spune nimeni că treaba lui e uşoară. Aflat în permanent pericol de a muri de singurătate, neuronul îţi va fi totuşi foarte devotat, parţial şi din teama că dacă el nu funcţionează cum trebuie tu vei fi dat la o parte de prin funcţii şi măriri, de prin adunări şi prezidii, iar el va intra într-un şomaj lung cât un tunel fără luminiţă.

Te va susţine pe la toate întrunirile politice, îţi va coordona răgetele aducătoare de lacrimi în ochii publicului, va supraveghea dozajul şi distribuirea micilor în mulţime, va calcula costul actualizat al berii de campanie, va ţine un ochi aruncat pe volan, în timp ce ochiul pereche se va destinde în căldura moale a canapelei pasagerului.

Va vorbi la telefon gesticulând cu o energie care ne face să credem că la mijloc sunt mai mulţi neuroni, dar nu, de fapt e numai unul. Unul alunecos şi descurcăreţ, neîncurcat cu căile plictisitoare ale muncii cinstite (cu grafic de productivitate şi alte mărunţişuri sărite de pe fix). În caz de urgenţă va rânji cu gura până la urechi, inspirând o încredere tâmpă puţinilor alegători cărora nu le-a inspirat o neîncredere totală.

Se poate trăi cu un singur neuron şi se trăieşte bine. Orice suplimentare a numărului de neuroni produce un şir nesfârşit de probleme reale şi închipuite, stârnind în posesor un geamăt crunt şi un dor cumplit de timpurile în care stăpânea un neuron unic, fără intenţii de multiplicare.

Cu transhumanţa la atac

“Serios?” - m-a întrebat doamna cărei i-am răspuns “cărţi şi reviste” la întrebarea “ce conţin pachetele?”. Ieri am mers la una din firmele de transport care duc coletele românilor americani din Chicago spre ţara aceea mică, îndepărtată şi dispreţuită, al cărei nume îl ştim.

Cred că cel mai sănătos argument pe care îl puteai scoate din sacul trimiţătorilor şi cu care nu ai cum să dai greş este scumpetea lucrurilor de acasă. Pentru că acolo toate preţurile acoperă găurile negre ale şvaiţerului politic şi se ştie că gaura neagră numai suge, fără să trântească nimic înapoi. Înfriguraţi şi încercând să-şi strângă mai bine gecile de fâş (fără mâneci) peste mijlocul căzut pradă unei reprize de intensificare a vântului, expeditorii îşi treceau greutatea de pe un adidas pe altul, aşteptând să-şi lase poverile în magazie, să le ştie pornite odată spre cei dragi. Spre Satu-Mare, Timişoara, Deva, Bucureşti, destinaţiile pe care le-am observat trăgând cu ochiul spre adrese, şi spre toate celelalte destinaţii pe care nu le-am observat pentru că n-am mai avut chef.

Toţi se gândeau la cineva. Toţi sperau să uşureze cumva un ceva al destinatarilor, să le îndulcească sărbătorile şi zecile de luni de absenţă cu aroma unei bomboane pe băţ americane, cu căldura unor haine cumpărate pentru nepoţi pe care nu i-au văzut niciodată, cu bucuria vărului Andrei când i-o sosi scara rabatabilă (scară cu care de acum poate ajunge în toate cotloanele caselor pe care le zugrăveşte), cu bâţul de încântare al Stelei când îşi alunecă talpa în noile încălţări, cu câte şi mai câte bucurii mici şi mari. Toate împachetate cu grijă, cu inima un pic strânsă de dor, un pic ciobită de cometa îndoielii, cu stomacul şi cu agenda pline de planuri pentru anul care vine, când, dacă se potoleşte recesiunea, o să trimită şi mai multe spre casă.

Aşa, din vorbă în vorbă, că nu poţi să stai mut între românii tăi ca între alte naţii, dialogul clipoceşte, vorbele vin, mai scapă şi un piper de glume în ciorba aşteptării. Unul dintre băieţi ne spunea că îşi trimite câteva lucruri acasă pentru că merge în vizită de Crăciun şi după vaste socoteli a tras de părul concluziei că iasă mai bine să trimită de aici. Foarte bine. Foarte frumos.

În urma acestei discuţii mi-am adus eu aminte că am auzit odată de un individ care şi-a pregătit propria vizita acasă până în detaliul smucit al trimiterii de hârtie igienică, pentru că, se ştie, asta e mai scumpă acolo şi calitatea nu se compară. Omul s-a asigurat că vreme de trei săptămâni, cât dura incursiunea pe piciorul de plai originar, calitatea tratamentelor aplicate fundului personal nu va suferi nici un rabat. E adevărat că un fund tratat cotidian cu stimă şi cu moliciunea imaculată a budigenicii occidentale nu va sta să asculte explicaţiile tale blegi cum că acasă la mă-sa iasă mai ieftin să cumperi role din cartoane reciclabile. Aşa că omul, ca să nu aibă probleme cu revolta fundului, şi-a luat toate măsurile de precauţie şi a încărcat containerul cu câteva baxuri de răsfăţ dorsal, calitatea premium. Nu se pune la socoteală taxa de deplasare a baxurilor până la Satu Mare, taxă destul de interesantă care, cred eu, în socoteala mea de aiurită dusă cu japca naivităţii la facultatea de economişti, acoperea cu brio preţul hârtiei igienice de acasă.

Ei da, dar atunci cum să-i mai spui tu lui Doru, când vă strângeţi toţi la una mică şi îi explici ce mişto e America şi ce scârbit eşti de România şi preţurile ei (şi chiar eşti scârbit) că de asta, Dorule (tu, necălătorule), mi-am adus de toate de acolo, inclusiv sus-incriminata hârtie igienică. Am adus şi tampoane pentru Consuela, că dacă o apucă alte alea pe plai natal, să nu se atingă de asprimile româneşti.

N-am să comentez aici ce şi cum. Fiecare face ce vrea şi cum crede cu fundul lui (problema porneşte de la cap). Dar nu mă pot opri să observ că deplasarea intercontinetală a boarfelor necesare traiului e unul din cele mai plăcute sporturi, dătătoare de senzaţii de împlinire şi importanţă. M-am simţit mică şi proastă că mi-am trimis acasă în această tură numai cărţi şi reviste şi atunci am adăugat repede minciuna că aş avea şi nişte haine în cutii, ca să îmi mai dreg un pic poziţia belită de sinceritate.

Sper numai ca totul să ajungă cu bine iar cărţile mele să poată stabili o relaţie armonioasă cu maşinile de tăiat iarba peste care au aterizat în morman, ştiut faptul că şi cărţile, cât or fi ele de înţepate, totuşi se pot plictisi dacă nu stabilesc nici un contact inter-ambalaje pe durata celor şase săptămâni cât mi s-a dat asigurare că durează transportul. Ei, să fie într-un ceas bun.

Dacă doriţi să revedeţi

Nu vă uitaţi chiar acum că nu e frumos dar în cancan poate fi văzută o poză cu amigdalele şi omuşorul Andreei Marin, dacă interesează pe cineva. Ştiu că nu interesează pe nimeni dar acum plec la librărie şi nu mai am timp să scriu altceva. E vineeeeeri. Să ne destrăbălăm organizat la mall, cât se mai poate. Nu cred că se mai poate mult timp. Şi mă obişnuisem.

PS: Librăria e peste drum de mall, n-am greşit. Ăştia sunt mână în mână.

Tri-lu-li-lu şi resturile minune

Aseară, înainte de a mă aşterne să scriu un text mişcător despre cum în numai 33 de ani am fost martora căderii comunismului, martora încârligării unei chestii lungi şi jucăuşe pe care unii o numesc tranziţie şi martora belirii capitalismului (cu scuze pentru acest termen neacademic dar posibil adevărat), am insistat să mai au o raită prin cancan.ro, aşa de sanchi.

Dar pe cinstea mea, cum spunea Petrăchescu, răufăcătorul din primul volum al Cireşarilor, raita prin cancan a meritat tot deranjul. De unde până atunci avusesem o dispoziţie cu nuanţe de melancolie şi răvăşeală internă, după slalomul printre bârfele zilei am fost lovită de un râs atât de puternic şi de piperat cu sughiţuri, că m-a ţinut şapte minute, pe ceas!

N-am stat să dau atenţie cine cu cine şi de ce şi de câte ori şi ce ochi a învineţit amantul oficial, dar unul dintre articole a fost de nota zece. Mai precis, e vorba de articolul din care aflu că familia Beckham cunoaşte secretul tenului perfect. Haide, zic eu repede, să aflăm secretul, că nu mi-ar face rău nici mie vreo cine ştie ce cremă minune, să-mi mai netezească ridurile de furie provocate de predicator.

Şi aşa aflu că elixirul tinereţii este nici mai mult, nici mai puţin, nici mai lung, nici mai scurt, nici mai moale, nici mai tare, nici mai aiuristic, nici mai banal decât găinaţul de privighetoare. La acest moment istoric pur şi simplu m-am îndoit de râs, mirată până la lacrimi că nu râdea şi monitorul şi tastatura şi chiar şi şoricelul cu mine. Găinaţ de privighetoare!! Victoria a pus şaua pe acnee cu o pastă din găinaţ de privighetoare şi, staţi aşezaţi, l-a trecut şi pe David la tratament.

Mi l-am şi închipuit pe David, decorat cu chiloţii lui nu mai ştiu ce firmă şi îmbujorat cu două deluşoare de pastă de privighetoare pe pomeţi. Sincer, dacă aş avea să-i spun sau să îi fac ceva, aş prefera să rămână numai în chiloţi şi să excludem privighetoarea din program. Fie tenul cum o fi, numai să nu fie cu rahaţi, chiar dacă sunt produşi de păsări gingaşe şi cu glasul aurit.

Argumentul Posh-ei Spice este că aşa fac şi femeile din Japonia pentru a-şi păstra tenul tânăr. Nu, nu-şi urcă consorţii (aici cacofonia nu e doar scuzabilă, e chiar recomandabilă) crăcănaţi pe panouri publicitare ci îşi dezmiardă pielea facială cu delicată pastă reparatoare.

Evident că nu pot comenta proprietăţile terapeutice ale pastei din găinaţ de privighetoare, pentru că pasta şi cu mine nu ne-am întâlnit personal până acum, ne ştim doar din auzite. Poate că are proprietăţile magice care luminează tenul femeii de 35 şi-l face poponeţ de nou-născut, dar în locul Victoriei, ori de câte ori aş mânca vreo fructă de mare în cel mai bengos restaurant al lumii, m-aş teme ca nu cumva din perfecţiunea tenului să-mi cadă vreun atom de privighetoare.

Şi uite aşa n-am mai scris nimic despre comunism, tranziţie şi capitalism. Poate că fiecare dintre orânduiri ar fi putut folosi la vremea sa regeneranţi păsăreşti, dacă nu cumva or fi şi făcut-o şi eu n-am aflat.

Ă sens of giooooooooooi

Nu înţeleg cum un om care vorbeşte în numele credinţei în Dumnezeu se poate ambala la un moment dat până la urlet. Am dat de câteva ori la radio peste show-uri, vă vine să credeţi, show-uri, cu teme religioase, în care vreun iluminat aleator predica pe un ton arogant diverse lucruri, adresându-se audienţei pe un ton pentru care cel mai potrivit ar fi termenul răcnet.

Nu am absolut nici un comentariu legat de o credinţă sau alta. Credinţa este un lucru atât de personal încât ar trebui să fim mai atenţi când vorbim despre ea decât am fi când mânuim cel mai fragil şi irepetabil dintre cristale. Dar cum poţi să stai în faţa unei adunări de oameni sau în spatele unui microfon radiofonic şi să urli, având impresia că produci o predică?

Cum poţi să ajungi până acolo încât să îţi transformi predica în afacere şi încă într-una cu o marjă de profitabilitate care justifică excese, unele dintre ele verbale? Looooove, loooooooove, loooooooooooooooooove, bubuie eterul, you gooooooot to love Jesus!!!!!!!!

Stai să ne răcorim. Să bem un pahar cu apă rece, apoi să mai bem încă unul. Pe Isus nu-l iubim în urletele altcuiva. Îl putem iubi cel mai bine în compania propriei noastre voci, interne sau externe, într-o biserică golită, după slujbă. Când au rămas lumânările şi puţin parfum de tămâie, când liniştea e caldă şi colorată, când ar trebui să ne punem o piedică de câteva secunde peste pretenţii şi peste aşteptări şi să recunoaştem: încerc să fac bine şi nu îmi iese întotdeauna. Dar mă mai strădui. Mai încerc. Aşa cum pot, cum mă pricep. Ajută-mă, Te rog.

Dar, culmea, despre ce ne învaţă show-arul de serviciu? We are arguuuuuuuuuuuing tooooooo much, şuieră domnia sa printre caninii încleştaţi, în încordarea paroxistică a muşchiuleţilor de pe gâtul bine hrănit. Apoi bate cu pumnul. We areeeeeeeeeeeeee chiiiiiiiiiiiildren of Goooooooood!!!!!!!!!!!

De acord, dar hai să fim nişte copii civilizaţi, care nu produc un nivel al decibelilor peste limitele considerate normale de o ureche (întâmplător) mai sensibilă. Care ureche este conectată la suflet, iar la el nu are nici un sens să răcnim, pentru că se închide.

Harul preoţesc, harul de a veni în faţa oamenilor şi de vorbi despre Dumnezeu, nu se găseşte pe toate gardurile. Este un dar atât de preţios şi rar, încât atunci când te întâlneşti cu cineva care într-adevăr îl are, simţi că te linişteşti, că lucrurile se aşează în ordine, ca piesele unui puzzle care şi-au nimerit sub o mână pricepută potrivirile.

La final aflu că tema show-ului de azi a fost How to maintain a sense of joy. Păi cum să îmi menţiiiiiiiiiiin un sense of joy, dacă la începutul show-ului mă simţeam bine iar acum tremuuuuuuur de nervi. Cum?

Publicitate (fără pauză)

Pe mine, simplu cetăţean nu mai ştiu exact de care, dar cetăţean oricum, mă uimeşte şi acum, după 4 ani de America, stropşeala publicitară de pe micul ecran. Şi nu numai.

Comparînd şi personificând, sau mai exact animalficând (zooficând?), publicitatea americană mă muşcă de adidaşi ca o haită de dulăi nemâncaţi, nebăuţi şi nedepurecaţi de multă vreme. Ori de cîte ori deschid televizorul, (nu prea des, dar totuşi), ţin la îndemînă o pernă să o arunc repede la nevoie în figurile care se destrăbălează pe ecran, în caz că ies de-a binelea de-acolo şi se reped direct pe mine.

Ca un novice, neprofesionist şi nepretenţios ce sunt (am încercat să fiu pretenţioasă şi înţepată în fund ca o cucoană a-de-vă-ra-tă şi n-a mers), privesc cum, în acelaşi calup publicitar tembelizant curg Dunări de sosuri peste arsuri de chiftele, după care aflu, încă în stare de şoc, cum pot scăpa de kilogramele în plus fără dietă şi fără nici o urmă de sport.

Apoi mi se spune care e cea mai tare sală de fitness deschisă 24 de ore unde pot exersa pînă la binemeritatul leşin pentru că numai aşa voi fi tînără şi frumoasă şi suplă. Şi eventual şi înţepată în fund, pentru că, scuzaţi, fac o febră musculară premium pe la toţi muşchiuleţii implicaţi în chinuiala asta produsă şi regizată de... De cine?

După care, pentru că am fost cuminte şi am tras corect de mânere (după ce m-au resuscitat, bineînţeles), sunt recompensată cu o reclamă la un sandwich nou, care se numeşte sub (submarine, după cum m-am prins după 30 de luni de emigrare). Sub-ul ăsta e la fel de înalt cât casa vecinilor de peste drum, ai naibii, că şi-au mai pus un etaj peste cutia standard. Şi exact cât ai forţa maxilarele ca să guşti casa, tot atâta trebuie să le caşti ca să cuprinzi sandwich-ul.

Şi ce muştar! Şi ce găleţi de kechup! Şi ce prăjeală absolut sănătoasă se năclăie cât ecranul! Numai poftim de cască gura, că lopată avem noi şi ţi-l îndesăm pînă sub omuşor fără probleme, şi dacă mai caşti încă un pic, un pic, ştim că poţi, bravo, îţi îndesăm două la preţ de unul, că eşti clientul nostru special şi te cunoaştem şi te iubim.

Ei da, dar nici nu a dispărut bine sandwich-ul pe toboganul esofagului (că numai esofagul e de vină pentru toate belelele, inclusiv pentru încălzirea globală), că vine crema. Crema de faţă, care, avînd un factor 40 de protecţie sau de călire sau de tonifiere sau de regenerare (care ştii cum e, sună-mă), îmi asigură o viaţă de fericire şi fără laba gîştii şi fără laba şefului care îmi explică de ce el e deştept şi eu proastă. Cînd de fapt adevărul e că el e deştept pentru că are capacitatea de a lătra la alţii iar eu sunt proastă pentru că latru numai la mine. În loc să-mi înfoi rărunchii la proşti.

Dar nu-i nici un necaz mare în asta şi dacă e îl spălăm acuma pe cap cu nişte şampoane doi în unul, îngrijire şi strălucire şi mătreaţă (pentru că aţi fost cuminţi) şi să vezi cum o să-mi fluture în vânt pletele manechinei aceleia, ah, nu-mi mai amintesc cum o cheamă, cred că mi-a intrat şampon la cerebel. Să vină careva să scoată măcar strălucirea, rămân eu cu îngrijirea şi mătreaţa o returnez la producător, ca să dea şi la alţii.

Da, şi medicamentul acela pentru picioare nervoase, pe care ar fi bine să îl iei, dar asigură-te mai întâi cu litere mici şi de necitit că eşti sănătos, ca să te poată îmbolnăvi el la sigur, să-şi facă efectul imediat. Şi dacă nu-ţi ajunge, mai e un avocat care dă în judecată şi pe mama că te-a adus pe lume şi numai după ce cîştigă (cum să nu cîştige, nu vezi pe ce lume te-a adus) îşi ia 30% din încasări, după care vin cei de la taxe să-ţi mai ia 35%, după care mai trimiţi 34% unui unchi de acasă, fără un motiv, dar pentru că dă bine. Iar cu restul ia-ţi şi tu naibii un televizor nou că te văd normal şi asta n-are nici un pic de haz!

Bun, recunosc că s-ar putea să fiu marcată pentru veşnicie de clasicul şi unicul (la vremea respectivă) v-am prins vrăjitoarelor dar chiar şi aşa, ce îmi înfundă mie aici publicitatea pe maţul gândirii întrece orice simţ şi orice măsură. Înţeleg evident că nu mai sunt pe timpul în care şi în locul unde traduceam Wind of change cu dicţionarul mic al lui Bantaş, dar orişicum.

Gata, hai că începe filmul! Ce chestie, au uitat reclama la telefoane mobile, ia să pun eu mâna să sun la postul ăsta TV neserios şi pe care nu te poţi baza, daţi reclama la mobile, idioţilor. Credeţi că eu (nu) mă uit la televizor degeaba?

Silicon în neuron

Vă amintiţi cântecul acela: da, recunosc, ziua-ncep surâzâââând, o primăvară mă-nconjoară, daaa, recunosc, mă îndeamnă să cââânt... Da, recunosc şi eu, arunc zilnic un ochi pe Cancan şi citesc puţinele posturi care mă interesează. Curiozitate omenească, e mai simplu aşa, să arunc vina în cârca gârbovită a naturii umane. Azi însă găsesc marea ştire că iubitul Andreei Spătaru şi-a făcut implant de silicon în ... da, exact acolo, pentru că era nemulţumit de performanţele sale sexuale. Acuma eu nu mă leg de performanţele şi în general de viaţa nimănui dar şarpele bârfitor pe care îl am într-un buzunar s-a foit şi s-a crăcănat de râs.

Mi-a spus să scriu pe blog că operaţia în sine a fost bună şi nu actul medical i-a stârnit lui (şarpelui) râsul ci locaţia operaţiei. Mai bine îşi băga domnul silicon într-un neuron, în speranţa că acela este neuronul funcţional. Am bănuiala că aşa se rezolvau dintr-o singură lovitură chirurgicală şi problemele culturale, şi cele de respect de sine şi cele sexuale. Dar prin metoda întrebuinţată s-au rezolvat numai cele sexuale. Restul... neuronul (singur şi neoperat) cu mila.