fly me to the first class

chiar dacă aveţi ceva de făcut, mai amânaţi un pic (că doar n-o să îmi închipui că cineva n-are nimic de făcut acum), şi hai să vedeţi cum se circulă intercontinental cu Lufthansa la first class. N-am fost eu personal dar uite că a fost omul ăsta de pe youtube şi acum putem vedea şi noi, restul trupei, ce şi cum. Dar, dacă sunteţi flămânzi, zic, mai bine luaţi înainte o pâine cu zacuscă, ori, dacă vă e sete, un pahar din sticla de vin din frigider. Şi dacă a căzut dopul în vin, ce?, parcă aţi fi primii.

şi mai gândiţi-vă că ori de câte ori staţi la coadă să vă îmbarcaţi la economy, nişte unii vor trece pe lângă voi şi vă vor privi cu mixtură de sentimente pe care sunteţi invitaţi să le numiţi singuri, după ce vedeţi filmul. Viaţa o să vi se pară mult mai frumoasă. Şi, în timp ce voi veţi lua apă de la cişmea în sticla de plastic goală, unii vor mânca nuştiuceîmbârligăturidecuvinterare pe pâine. Din lounge, omul ia liftul, intră în aeronavă, străbate spaţiul spurcat şi neconfortabil de la business class şi se răsfrânge în patul lui aerian, asta adică după ce iar măpnâncă şi bea la cel mai înalt nivel gustativ de trai. Cele 12 ore de la Munchen la San Francisco îs un fel de foaie verde, ajungi mai relaxat decât dacă ai fi dormit la tine sau la ea acasă. Lufthansa e mişto şi când mergi cu grămada, darămite la separeu.

acuma nu vă necăjiţi din atâta lucru, cum nu m-am necăjit nici eu, adică numai puţin, la final, când m-a pocnit realizarea faptului că poate în condiţiile astea inflaţionist de luxoase aş putea şi eu în sfârşit să pun geană pe geană când mi se face să trec oceanul. Şi ăsta, parol, nu e lucru de şagă.

linkul e aici.

îmi pare rău că desertul n-a fost atât de bun pe cât arată, well, that’s life. Dacă m-aş scăpa să-ţi povestesc câte lucruri n-au fost cum arătau, pe mine m-ar durea vorbitul şi pe tine ascultatul. Să ne cruţăm deci. Wow, baie cu geam, exact visul oricărui cumpărător de apartament la bloc. Check it out, really. No pijama bottoms, are you kidding me? Păi de ce? Mişto că tipul se pricepe la motoare, la mine toate arată la fel. Yupiiiii, decolăm. Aici ne potrivim, I love taking off too!! Jesus, iară mâncare? Păi nu acuşi un sfert de oră mâncaşi la lounge? Stai, ţine lista dreaptă. Cream of lemon salt with cherry... Numa puţin, Amarone della Valpolicella... De ce dai aşa repede, că nu văd. ... Eu zic că Amuse Bouche merge de început. Ia să ţin eu minte valpolicella şi când mă înfiinţez la următoarea cină festivă trăznesc în comeseni cu cunoştinţe despre natura vinului, uite aşa, de chestie. No, zi să-ţi mai încălzească supa, de ce să nu te plângi? La cât ai dat pe bilet, io m-aş plânge. Brânzele cu struguri, daaaa, sper că n-ai băgat tot caviarul şi acum risipeşti brânzele. Da’ ce faci cu patru geamuri, că nu te uiţi pe toate deodată. Îţi zic io sigur, că atunci când am fost la SF am avut şi eu două, chit că erau în coada avionului dar orişicât. Şi mă uitam numai pe câte unul odată. ....

Niaţa. Păi să mai mâncăm un pic, chiar vroiam să zic. Let’s eat some more... Pe duck galantine şi roast vernison aş da calul meu, serios, de astea, orice s-ar întâmpla să fie, mi-e poftă de nu mai pot. Parcă se simt aromele până la Chicago O’Hare. Îmi aduc aminte de un reportaj despre o tipă care plecase în Franţa să facă mate de top şi acolo s-a răzgândit după o vreme şi s-a făcut degustător de vinuri şi şi-a găsit un prieten chef de chef şi mesele lor împreună durau două sau trei ore, gustau şi discutau şi savurau, gustau şi discutau şi savurau, aia viaţă, ăla trai culinar şi spiritual pe vătrai. Dah, şi după atâtea lupte grele am ajuns la SFO şi eu zic să mai închinăm o valpolicella pentru copii din Africa, să ştie şi ei că cineva acolo sus îi iubeşte.

dacă, să zicem, cineva a umblat cu first class sau ştie pe cineva care a umblat, sau ştie pe cineva care ştie pe cineva, să nu se supere şi să zică cum că scriu pentru că strugurii sunt acri, etc, ba deloc, strugurii sunt senzual de dulci şi îmi face plăcere să consemnez că ei există. În rest, zbor plăcut tuturor, oricât de mult sau puţin loc s-ar întâmpla să vi se aloce în avion.

şi o tartă din Lincoln Square, cu dedicaţie.

n-o fi de la lounge dar e ca şi când ar fi.

imaginary walk

talking imaginary walks through Florence, behind a vacationing Gertrude Stein. De unde aveau ăştia atâţia bani de vacanţe, anyway? Ca acu' erau în Franţa, acu' în Italia, acu' în Spania. Me, very, very envious and sincerely sincere. Not a delicate, cultivate person, I'm afraid.

Cu Lola prin New York

Ne-am întâlnit în Village, un loc pe care îl iubeam cu mult înainte de a ajunge acolo, din cărţi şi din poze. Iar Lola mi-era dragă de un an şi ceva, de pe blog. Ne-am recunoscut şi am pornit la pas, ea povestind cîte în lună şi în stele despre locurile prin care treceam, eu ascultând cu o plăcere imensă, întrebând din când în când, şi fotografiind enervant, până la epuizare. Şi bine am făcut, căci acum pot să refac oricând vreau plimbările noastre şi să mă bucur iar de ele. Îşi cunoaşte şi îşi iubeşte oraşul, şi oraşul ei merită cunoscut şi iubit. Am descoperit atât cât am putut în cinci zile cu soare, dar am plecat mulţumită că am ajuns acolo, aşa cum s-a putut, cu toate limitările care apar mereu.

Am mers împreună la o cafea decorată cu frunzuliţă şi am povestit, am povestit, am povestit. Plimbarea de marţi s-a oprit în parcul de la Union Square, era cald, plăcut, nu ne mai venea să ne dăm duşi pe la casele noastre. Miercuri ne-am întâlnit iar şi am mers împreună prin Times Square, eu în extaz, ea bună cu mine, înţelegătoare. Am mâncat toţi cinci la un restaurant japonez şi, când am mărturisit că nici nu mă gândesc să încerc să mănânc cu beţişoare, s-a uitat la mine şi mi-a spus să încerc totuşi. După care mi-a aşezat în mână beţişorul care trebuie să stea fix, apoi mi-a arătat cum să îl apuc pe cel care trebuie mişcat şi, cam în cinci secunde, m-am pomenit apucând un tăiţel din supă, cunoscut şi sub numele de noodle. Am constatat cu bucurie că am nimerit gura, am prins curaj, şi, încet, încet, am aplicat acelaşi tratament tuturor ingredientelor care se odineau în supă, folosind lingura numai pentru obşteasca zeamă.

Partea cea mai interesantă a fost că mă simţeam de parcă mă născusem cu beţişoarele în mâini, ceea ce mai dovedeşte încă o dată cât de mult înseamnă ca un profesor foarte bun (în orice domeniu, nu contează) să se întâlnească un elev cât de cât decent. Toată viaţa mea americană am privit cu respect personajele capabile de să se sature numai vrăjind mâncarea cu beţele, iar acum iacătă-mă în liga lor, deşi, din păcate, de atunci n-am mai exersat. Dar sper să fie ca mersul pe bicicletă. Dacă nu, mai am un motiv să fug înapoi la Lola, la New York, pentru o reîmprospătare a cunoştinţelor.

De la restaurant am mers apoi spre Rockefeller Center, trecând pe lângă vitrinele Casei Christie’s. Când m-am întors acasă şi am mai văzut încă o dată filmul Sex and the City am fost în stare să recunosc şi vitrinele, fapt care, nici nu mai trebuie subliniat, m-a făcut să mă umflu instantaneu în pene.

La Rockefeller tocmai se lucra la instalarea patioarului. Am intrat un pic în hol, apoi am făcut câteva poze şi am pornit uşurel spre Grand Central, buricul de călătorie al pământului New York-ez. Am văzut ceasul de opal, Lola ne-a arătat petecuţul de tavan înegrit care a fost lăsat acolo după restaurare ca să înţeleagă lumea cum arăta locul înainte, pe vremea când pufăiau trenuri cu aburi. Ne-am despărţit iar cu regrete şi multe îmbrăţişări. Joi seara ne-am luat la revedere dar sper să ne vedem cât mai curând la o altă cafea şi la alte poveşti fără sfârşit. Mulţumim Lola.

Metropolitan 2009

In dimineata asta am scris un pic despre Metropolitan pe blogul Tango.

http://amalia.revistatango.ro/

Va doresc un final de saptamana ca buchetul de mai sus :).

NY midnight report

Foarte pe scurt, sunt încântată de tot ce am văzut, vremea ţine cu noi, mă dor picioarele, dar nu mă las descurajată de un asemenea amănunt, şi mâine avem în plan să mergem la Metropolitan. Cireaşa de pe tortul vacanţei a fost întâlnirea mult aşteptată cu Lola. Chiar în secunda asta mă duc la culcare, amănunte şi poze din vacanţă vor apare rând pe rând :)

On our way

sursa foto

Chicago: frig puternic, 11 grade Celsius în termometre. Coafura nu mai rezistă, se enervează şi îşi face bagajele pentru o vacanţă de o săptămână la New York, unde a citit ea pe weather.com că sunt 21 de grade.

A doua jumătate a verii

Cinque Terre

(sursa foto)
Am auzit pentru prima dată de Cinque Terre de la Dennda, acum câteva zile. Azi l-am văzut la televizor. Oare cum i-o fi ales Dumnezeu pe oamenii care trăiesc acolo? I-a chemat din adunarea care îi stătea în faţă, i-a îmbrăţişat şi le-a spus: duceţi-vă şi trăiţi acolo unde casele au culorile inimii şi ale soarelui şi ale portocalei, acolo unde apele o să vă alinte cu o nuanţă căreia o să-i găsiţi singuri un nume, acolo unde peştii o să vă dezmierde limba cu frăgezimi zeieşti şi unde vinurile o să vă fie din crama Raiului. Duceţi-vă acolo unde rufele o să vi se usuce în vânt şi unde serile o să vă adune pe băncuţe de piatră sau prin cafenele, ca să vă onoraţi zilnic norocul de a fi printre cei aleşi.

O să muncesc, o să împrumut, o să cerşesc, o să fur, şi tot am să ajung cumva la Cinque Terre. Curând.

Mi-e tot mai dor de Italia, ca de un iubit cu care am petrecut o singură zi şi care mă cheamă de trei ani înapoi.

Gând la gând

Şi, ca să nu mai plimbăm printre dinţii virtuali gustul cam trist al băgării anterioare de seamă, trebuie să recunosc că am întâlnit în ultimul timp şi oameni mişto, unii dintre ei şi datorită acestui blog. Îmi amintesc că l-am pornit în ianuarie 2008, după o excursie cu peripeţii la St. Louis. De fapt la St. Louis, vorba vine, căci majoritatea timpului ne-am petrecut-o pe autostrăzi. Atunci am vrut să povestesc ce s-a întâmplat, şi dacă tot am aşternut pe hârtie (electronică), de ce să nu afle şi alţii, la o adică.

Mi-au rămas în minte momentele primelor întâlniri cu prietenii cunoscuţi prin blog, le pot povesti pe fiecare. În afară de asta, mai sunt mulţi oameni de care mi-e dor, deşi nu i-am întâlnit încă, i-am cunoscut numai aici, în scris. Trag nădejde serioasă că vom dezbate cândva împreună, în direct, câteva dintre problemele importante ale lumilor în care trăim, la o terasă cu flori, cu cafele şi cu cât mai mult soare. Ei, sigur că pot să visez, si să îmi fac astfel un cadou suplimentar, post – ziua Americii. Asta pe lângă hoinăreala prin oraş, privitul artificiilor de departe, grătarul naţional, telefonul acasă, şi încă nişte mărunţişuri, care fac viaţa frumoasă.

Inegalitatea inch-ilor

Am citit azi zicala conform căreia an inch of gold could not buy an inch of time şi am cam rămas cu gândul la ea.

Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.

Casa natală a lui Ernest Hemingway

Zilele astea am plăcerea să traduc în română prezentarea care este oferită vizitatorilor casei natale a lui Ernest Hemingway. Casa se află 339 N. Oak Park Avenue, în Oak Park. Oak Park este o suburbie a oraşului Chicago, deşi termenul de suburbie nu este tocmai cel corect, pentru că aşezarea are un centru interesant, cu magazine mici şi cu multe biserici, în stil european. Este un loc frumos, unde poţi să te simţi altfel decât printre casele-cutii în care destui dintre noi trăim. E interesant să calci exact pe scările, în holul şi în camerele pe unde micul Ernest zburda până la vârsta de şase ani (adică exact cât are fetiţa mea acum :)) Aş vrea să revin cu părţi din prezentare, pe măsură ce o să fie gata.

Când am vizitat prima dată casa, anul trecut, am avut un ghid foarte sufletist, pasionat de ceea ce făcea şi asta se simte întotdeauna. La final am rămas numai noi dintre vizitatori şi ghidul şi încă o doamnă, care avea grijă de unele lucruri de acolo. La ieşire, pe treptele casei, din una în alta, domnul care era ghid ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus, apoi şi el ne-a mărturisit că este de origine din Ungaria. Iar doamna era din Ucraina, amândoi de foarte mult timp în America. Poate pentru că am fost deschişi şi am povestit mai multe, la un moment dat domnul a izbucnit: mâncarea, mâncarea de aici nu se compară cu cea ungurească. Am oftat şi i-am dat toată dreptatea pe care o avea.

Casa Loma

Am mai găsit poze cu Casa Loma (uneori aşa bine sună o denumire în altă limbă, parcă nu era la fel dacă spuneam că am mai găsit poze cu Casa de pe Deal, sau poate o fi numai muzica limbii spaniole, cine ştie). După câteva zile de frig (deşi vizita s-a întâmplat la final de mai) am avut parte de o zi nemaipomenită de primăvară. Totul s-a potrivit bine, singurul regret este că timpul a fost cam scurt. Interiorul s-a mai modificat, ţinând cont şi de faptul că la un moment dat castelul a funcţionat (fără succes) şi ca hotel.

Povestea crinolinei

Şi crinolina mea are o poveste. Pe când s-a petrecut povestea ei, pentru mine nu se inventase încă blogul. Aşa că a rămas până azi o poveste nespusă. Castelul meu de o zi a fost Casa Loma, visul născut îndrăzneţ şi mort falimentar al unui industriaş cumplit de bogat din Toronto. Cel mai bogat, cred, sau cel puţin asta s-a străduit să demonstreze prin castelul cu 98 de camere pe care l-a ridicat pe colinele din Toronto, în locul numit Austin Terrace, spre capătul nordic al străzii Spadina, pe un povârnişul Davenport Hill. Casa Loma este denumirea spaniolă a Casei de pe Deal, sau Hill House în engleză.

Casa, sau castelul a oferit locul cald numit acasă lui Sir Henry Pellatt, vreme de 10 ani. Sir Henry Pellatt, născut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din părinţi britanici, a părăsit studiile la 17 ani pentru a urma o carieră în comerţ, în firma familiei. La 23 de ani a devenit partener în firma de brokeraj a tatălui său şi s-a căsătorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunoscuse la vârsta de 20 de ani. Călătoriile sale în Europa i-au dezvoltat gustul pentru artă şi pentru arhitectură şi au dat naştere viziunii din care va apare, la timpul ei, Casa Loma. Exploatând cu multă pricepere apariţia electricităţii generată de abur şi investind masiv, în anul 1902 Sir Pellatt şi partenerii săi au obţinut dreptul de a construi prima uzină hidro-energetică canadiană, la Niagara Falls. În 1911, în culmea gloriei sale de om de afaceri şi în culmea puterii financiare, Sir Pellatt a pregătit planurile pentru castelul visului său, împreună cu arhitectul E.J.Lennox. Construcţia a durat trei ani şi a implicat 300 de oameni. Povestea în care castelul îşi adăposteşte creatorul a durat exact 10 ani. După scurgerea lor au urmat vremuri mai grele, a urmat marea criză din anii 1929-1930, creşteri uriaşe de taxe, care împreună cu dificultatea de a întreţine o asemenea reşedinţă au condus la vânzarea castelului, în anul 1933.

Acum Casa Loma se vizitează, oferind celor care îi trec pragul un gust de măreţie, de vise uriaşe, de îndrăzneli fără margini, de puţină nebunie, la urma urmei. Fostă cea mai mare reşedinţă din America de Nord, Casa Loma ne-a primit într-o dimineaţă perfectă de mai cu încăperile, holurile, turnurile şi sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, neexistând constiparea altor muzee, care nu permit să faci nici o singură poză. Încă de la intrare se anunţa posibilitatea de a te ascunde în spatele unor haine de epocă, pentru a reieşi împreună cu ele în alt timp, în altă civilizaţie, în (cu totul şi cu totul) altă stare de spirit. Eu am iubit şi iubesc mult Peleşul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia să fiu regină pentru două sclipiri de bliţ, poate cele mai sofisticate sclipiri de bliţ care s-au oprit pe mine până acum. Procesul concret de fotografiere constituie însă altă poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism şi de facturare.

Încăperea în care erau costumele şi în care se făceau pozele era patronată de o domnişoară bine, cu bazinul îngust şi cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am întâlnit eu personal în America. Am intrat în încăpere uşurel, să nu supărăm culorile şi magiile unor asemenea costume, brizbrizuite cu toată pompa necesară acoperămintelor regeşti. Am decis să luăm parte la răsfăţul fotografic oferit de şansă şi ne-am prefăcut că nu conteză preţul, regesc şi el. A urmat să ne alegem fiecare costumele, iar gazda noastră ne-a chestionat what colour vud you like să fie costumul. Eu am declarat că I ud like it to be red. Repede mi s-a prezentat costumul roşu, am fost instruită cum să intru în el, mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lăsată într-o ceaţă uşoară, ca la coafor. În fond, suferă regina la frumuseţe. A fost momentul în care sensibilităţile mele de customer occidental au fost călcate total în picioare de bruscheţea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat. Stay this way, no, no, no, a little bit aşa, a lillte bit altfel, m-a sucit de cap, m-a îmbrâncit, mi-a băgat un pumn în burtă, mi-a dislocat o idee bărbia, mi-a aranjat veşmântul, mi-a şuierat să ţin spatele drept. Unii zic că a meritat, şi zic şi eu la fel ca ei, dar martoră mi-e Casa Loma, că nu a fost pe cât de uşor ar putea să pară. După această porţie de rigori nevăzute ale vieţii nobile, am coborât la loc în bluza mea roşie şi cineva m-a pozat, mult mai blând, în curte, printre flori.

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America, via Italia (şi Italia e vie, da), episodul 4

Pentru că anul acesta ne-am câcâit, că alt termen academic nu pot să folosesc, n-am fost în vacanţă decât în Michigan, la Ann Arbor. Dar am rămas datoare cu finalul aventurii de reîntoarcere din Romania spre America (via Italia, şi da, Italia e vie) de anul trecut. Primele trei bucăţi sânt tot sub eticheta drumurile noastre poate.

Pe la ora 1 pm am ajuns în aeroport şi am aflat că zborul se mutase de la 18.40 la ora 20.00. Poate cu o zi înainte ne-ar fi marcat chestia asta, dar în nici un caz după ce trăisem în ajun. Ne-am dus la un ghişeu de la business, căci se umflase îndrăzneala în noi şi erau şi ghişeele libere, am dat bagajele mari, ne-am luat permisele de îmbarcare şi voucher-ele pentru masă şi am pornit să alimentăm burticile. După care am luat autocarul spre Milano (aeroportul e cam la 50 de km de oraş) şi am mers să vizităm Domul. Drumul cu autocarul a durat o oră, pe urmă am mai mers patru staţii cu metroul. Între limba engleză pe care o ştim şi italiana pe care nu o ştim ne-am descurcat perfect în româneşte, de la un capăt la altul: cameriste în hotel, şofer de autocar, îndrumări prin oraş.

Domul e.... mult prea frumos şi copleşitor ca să încerc eu o descriere acum, aici. Răsfăţul masiv al dantelelor de piatră albă, descoperirea, respiraţia tăiată, acceptarea, uimirea, neîncrederea, a doua acceptare – pe exterior.

Atmosfera, mirosul şi vibraţia, ceva-ul de neprins în cuvinte, lumina curcubeu de miere a vitraliilor, tulburarea grea a muzicii de orgă, fumul de tămâie lenevind printre arcadele gotice, oameni, oameni, mulţi oameni şi multe lumânări – pe interior.

Între minutele zgârcite ale unei singure ore n-am putut face mai mult decît să respirăm Domul de câteva ori. Nu l-am putut cunoaşte şi înţelege. Aşa au fost împrejurările, însă simpla întâlnire cu frumuseţea contează şi hrăneşte. La ieşire am făcut câteva poze, era duminică după-amiază şi o fremătare extraordinară de oameni. Şi de porumbei.

Am pornit retur spre aeroport şi am admirat în trecere oraşul, cu o menţiune specială admirativă pentru blocurile de diferite culori, cu 5-6 etaje şi cu balcoane de fier forjat peste care se răsfaţă flori. Mi-au dat impresia calm, de pace, de viaţă trăită (nu doar lucrată) în contrast cu conspiraţia zgârâie norilor care îmi zgârâie umanitatea metrului şi ceva pe care îl măsor. Paranteză:

Un nor milanez povestea cu un nor american (urban):

Cum eşti? zice milanezul.

Îngrijorat! răspunde americanul. Văd metale şi sticle şi împreunările lor aţintite spre mine şi nu mai pot zări oamenii şi când iî zăresc sânt mici şi grăbiţi şi nu mai ştiu dacă sânt oameni. Tu?

Sânt puţin trist pentru tine dar în afară de asta mă simt minunat. Văd oameni mulţi şi veseli, dragul meu. Îi văd cu ochiul liber. Discută mult, râd în cafenele şi îşi udă cu grijă florile. Dacă ar uita să le ude într-o zi aş ploua eu repede cu drag peste ele.

Dar revenind pe pământ şi închizând paranteza, am ajuns cu bine înapoi la aeroportul pe care îl ştiam de acum ca pe propria noastră ogradă. Şi care chiar a fost propria noastră ogradă aproape două zile. Aici ne aştepta o surpriză plăcută în persoana unui avion funcţionabil, care pleca la ora 20.00. Îmi dau seama că e greu de crezut, dar pleca.

Ne-am îmbarcat primii pentru ca eram cu Ada, şi am confimat zicala cei din urmă (pe Otopeni) vor fi cei dintâi (pe Milano-Malpensa). Am aterizat cu bine la Chicago, unde ne pândea ultima bucăţică de aventură. La controlul actelor am dat peste o mutră neprietenoasă care ne-a spus că e o problemă cu Adelina şi ne-a întrebat dacă copilul nostru e al nostru. Ne-au verificat într-o încăpere separată şi am avut un sentiment neplăcut, deşi am una din cele mai curate conştiinţe posibile (bine, cu mici abateri amuzante, fără ecou internaţional). Ne-au controlat doi americani get-beget: un asiatic şi un mexican. Dupa vreo 10-15 minute s-au convins că totul e în regulă şi am ieşit pe uşile aeroportului în noapte. Să ieşi de la O’Hare în noapte e o senzaţie ciudată. Sânt aşa de multe lumini şi totul e mare, mare, imens, întins, nu ştiu câte cuvinte cu acelaşi sens să folosesc ca să descriu nemărginirea structurilor împrăştiate peste generozitatea câmpiei de Illinois.

Am urcat în taxi. La radio era o poveste tristă despre un el şi ea care navetau între America, Nepal şi propriile lor incertitudini, mai complicate decât toate distanţele. Pentru că distanţele le învingi cu avioane. Incertitudinile le învingi cu hotărâri care muşcă greu din alternativa la care renunţi. Mi-a venit puţin să plâng. Pentru ea? Pentru el? Pentru Nepal? Pentru mine? Pentru tine? N-am răspuns.

Cu bune şi cu rele, asta a fost povestea întoarcerii. Am râs, am plâns, ne-am mirat, am văzut Domul, am promis că o să ne întoarcem la el, mai liniştiti şi mai atenţi, aşa cum merită. Rămâne să ne ţinem de promisiune.

Ann Arbor, Michigan

Am fost în Michigan, la Ann Arbor. Oraşul e relativ aproape de noi (relativ, adică după standarde americane), la 4 ore de condus. Aici deplasările serioase încep cam de pe la 10 ore de condus în sus, aşa că noi am fost abia în vecini, într-o mică plimbare. Nu punem la socoteală adevărul că deplasarea a fost mai lungă decât Deva - Cluj sau Deva - Timisoara, o considerăm, pentru simplificarea introducerii, scurtă. Practic am făcut 5 ore şi ceva, cu opriri pentru benzină, pentru masă şi pentru dezmorţire. Pe drum am văzut panouri publicitare cu "Salvaţi Michigan-ul", pentru că, într-adevăr, e în proces de decădere datorită fabricilor închise cu grămada şi outsursate la chinezi. Sau la indieni?

Oraşul e în mare tipic american, cu o foarte importantă excepţie, pentru care merită să baţi autostrada I-94 până acolo. Oraşul are centru, centru aşa cum îl ştim noi, cu clădiri, cu lume care se plimbă pe jos. Şi nu chiar orice fel de lume, ci majoritatea studenţi la University of Michigan, care are campusul exact în centrul despre care povestim noi acum. Există o faţadă de clădiri vechi, construite pe timpul când se (mai) construia la fel ca în Europa. Faţada ascunde o curte mare, un dreptunghi mărginit de clădiri în acelaşi stil (stil după care personal suspin des). Aşa arată curtea în care am pătruns.

În centrul oraşului se desfăşura în zilele respective un festival anual de artă, cu multe, multe picturi, divese statui, obiecte din sticlă, diverse aranjamente şi o anumită proporţie de kitch (nu mare, dar nici mică). Am colindat printre toate astea până am obosit şi apoi am luat masa la un restaurant (nu bufet) chinezesc.

Aici e un domn artist care avea un tablou cu coasta Amalfi, nu îmi dau seama de ce nu am pozat mai de aproape.

Şi da, erau şi câteva locuri în care se găseau genţi din piele, unicate. Miroseau aşa de frumos a piele că te intoxicau. Mie îmi place enorm mirosul articolelor din piele, iar dacă sânt genţi, cu atât mai bine.

Astea erau nişte instalaţii luminoase, le-am fotografiat pe cele mai drăguţe.

Şi nişte tablouri care mi-au plăcut. N-am făcut poze de foarte aproape pentru că, nu ştiu, mă jenez să umblu cu aparatul foto agresiv pe lângă picturi, ele trebuie privite de aproape şi savurate, când e cazul. Mi-am călcat totuşi un pic pe jenă, dar nu mult.

Adelina încerca să discute cu o veveriţă. Veveriţa încerca să nu dicute cu nimeni.

Aici e în centrul oraşului, la intersecţia străzilor State cu Liberty. Se vede intrarea teatrului şi sigla Michigan.

Din nou centrul, dădea impresia de plimbare prin localităţile unde profesa Dr Quinn - Medicine Woman atunci când vindeca ea pe toată lumea. Era un fel de vechi, dar alt fel de vechi decât cel din curtea despre care am poveestit la început. Ăla era vechi de tip englezesc, ăsta e vechi de tip stradă principală într-un orăşel american.

Maşinuţe din lemn, erau multe dar am preferat să se vadă câteva foarte bine. Erau foarte frumuşele, lucrate, cred, cu drag.

Şi din nou miros plin de piele prelucrată, din nou poşete.

Clădirile faţadei englezeşti, cum am botezat-o eu repede.

Cele trei zile petrecute acolo au meritat din plin, am avut şi vreme bună şi a fost frumos.