mi se închide Borders-ul

mi se închide Borders-ul de lângă casă, aproape că nu-mi vine să cred. Chiar că e sfârşitul unei ere. Şi începutul alteia.

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

Citeşte şi dă mai departe. Şi lasă dragostea la locul ei.

Azi am intrat pe uşă exact când începuse pe TVR Internaţional emisiunea Citeşte şi dă mai departe. M-am aruncat lângă ecran, la o distanţă pentru care în mod normal latru la fata mea, dacă stă aşa aproape de televizor. N-am citit cartea pusă în discuţie dar am de gând să o caut. Se numeşte Casa Întâlnirilor şi este scrisă de autorul britanic Martin Amis, despre care aflu că reprezintă una dintre cele mai influente voci ale literaturii britanice moderne.

Am reţinut însă câteva idei din dialogul inivitaţilor. Marius Chivu, moderatorul emisiunii, i-a avut alături pe Alice Năstase, Maria Dinulescu şi Lucian Mândruţă. Schimbul de idei a fost intens în jurul mesei din studio. La momentul aterizării mele pe covor Lucian Mândruţă explica faptul că el a trecut peste povestea de iubire din carte şi a dat mai multă atenţie valorii de documentar a poveştii.

E bine să scoatem briceagul, să decupăm iubirile şi să ne uităm la literatură şi la viaţă ca la nişte documentare? Nu e mai potrivit să ne uităm direct la documentare, ca să nu ne mai încurcăm cu iubirile şi să avem mai mult timp pentru digerarea sacadărilor jurnalului televizat?

Maria Dinulescu ne-a recomandat la final să citim cartea dacă nu avem altceva de făcut în tren. Eu în tren nu pot citi, pentru că sunt ocupată să ascult poveştile ţaţelor şi poate, cine ştie, mă trezesc că screm vreun best seller. Pentru că aşa am înţeles de la domnul Mândruţă, că scopul scrisului ar cam fi vânzarea. Acelaşi ca şi scopul ştirilor care îmi sucesc ficaţii?

Nu cred că scriitorul (adevărat) îşi suflecă mânecile capotului, scuipă în podurile palmelor şi zice: ok, acum să scriem noi o carte care să se vândă. Un scriitor poate face asta, bineînţeles, dar cartea nu va rămâne în amintiri, în suflete, în noi. Va rămâne numai la bancă, în coloana de intrări în cont.

Mi-a plăcut Alice Năstase şi aplecarea asupra poveştii de iubire. Asupra umanului cald, în contrast cu gheţurile existenţiale (şi geografice) ale lagărului. Mi-au plăcut nuanţele, disponibilitatea de a discuta cu calm, cu umor, de a combate cu fineţe părerea uşor acidulată a lui Lucian Mândruţă. Mi-a plăcut eleganţa. Da, cuvântul aceasta îl căutam.

Revenind, de ce să decupăm din poveste iubirea? De ce să descompunem cartea în făină, gălbenuşuri, un praf de sare, două brâuri de cacao şi un deget de lămâie răzuită? De ce să băgăm mâna în cuptorul fierbinte şi să solicităm izolarea şi eliminarea esenţialului?

Bucurie

Ieri am avut o bucurie mare, una care mi-a scos centimetrii din riglă, celsiuşii din termometru şi scrijelelile inegale ale imaginaţiei din domesticirea lăcaşurilor curente.

Citeşte şi dă mai departe!

Am mai descoperit o emisiune interesantă pe TVR Internaţional: Citeşte şi dă mai departe! În fiecare ediţie se discută despre o carte, în studio se află trei invitaţi. Am ratat prima ediţie, cea de luni, în care a fost vorba despre cartea „Tovarăşe de drum", volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu.

Astăzi s-a discutat despre romanul "Alabama Song" scris de Gilles Leroy. Cartea este despre Zelda Fitzgerald, soţia scriitorului Scott Fitzgerald, o femeie interesantă despre care abia am început să învăţ.

Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.