Ca(p)re pe care

Sunt bine. Supravieţuiesc melodiei There’s no place like home for the holidays şi dacă reuşesc să mă menţin la fel de puternică o să am şansa unui suflet de consistenţa preşului de la intrare, îmbibat în apăraia de aseară şi scorţoşit de prăbuşirea temperaturilor în a doua jumătate a nopţii de dor. Pe puntea în care m-am preschimbat, coarnele caprei româneşti se gâdilă în continuare în vârfuri cu coarnele caprei americane, în căutarea unui echilibru care odată găsit i-ar scuti pe cei care mai trec pe aici de plictiseala aceloraşi lamentări.

Ambele capre sunt sănătoase, cel puţin la trup, şi sunt la fel de decise să ajungă la capătul opus al punţii, chiar şi peste şalul înstemat, respectiv înstelat, de la carotida adversarei. Am încercat o reconciliere mediată de un platou de iarbă proaspătă din import, o invitaţie umană, căproasă şi politicoasă la masa raţiunii. Ambele au acceptat invitaţia cu o mimare practic perfectă a entuziasmului (deşi capra americană a ieşit în avntaj, de ce să nu recunosc) şi s-au prezentat civilizate să vedem ce se poate face pentru redeschiderea traficului pe puntea tot mai sătulă de perenitatea propriilor bălăngăneli.

Discuţia a fost extraordinară, argumentele au curs logic şi fără poticneli, mi-a fost mai mare dragul să bifez derularea ei în agendă. În afara amănuntului că nu au existat concluzii, întâlnirea a avut acelaşi succes fantastic la fel ca toate cele de până acum. Ca organizatoare mi-am frecat palmele pentru a distribui uniform sudoarea satisfacţiei şi am rămas tot fără paşaport, până se decid căpoasele astea ca(p)re pe care.