Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.