Azi pe la prânz

Azi pe la prânz ne-au plecat nişte prieteni buni în România, într-o vacanţă de două săptămâni. Deci eu am făcut gălăgie şi am trântit lucruri prin casă, am scos nişte cărţi de la locul lor şi apoi le-am aranjat înapoi. Ce să zic, că abia am sosit de acasă de trei luni. Adevărul e că mi-aş dori să pot merge mai des, să nu fie atât de departe, pentru că departe înseamnă timp şi bani. Hm, hm.

Mihaela trebuie că a aterizat în Florida, acuma stă cu gleznele în nisipul ca zahărul şi apoi se răsfaţă în apa aceea imposibil de albastră. Vacanţă plăcută, dragii mei!

Sunt sigură

Sunt sigură că am mai trăit încă o dată, într-un apartament mic, în centrul unui oraş mare. Nemetalic.

Şi nu îmi pot aminti drumul.

Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.

(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)

Martie, mărţişoare după puteri

Uite aşa a sosit luna martie şi eu aştept vremea caldă care de obicei se dă cu întârzire, la mijlocul lunii mai. În România a fost Mărţişorul, am citit despre coşari şi inimioare şi scăriţe şi frezii şi ghiocei şi lalele şi zambile şi aici m-am oprit din citit pentru că plângeam deja cu zgomot greu. Am mai citit şi despre o servantă cu mărţişoare şi mi-am amintit şi mai bine că şi eu le păstram tot într-o servantă, în sufrageria mamei. Mi-am mai amintit, că aşa e amintirea, ca bulgărele, de un mărţişor galben pe care l-am primit de la cineva în şcoala generală şi pe care, iată, nu l-am uitat nici acum. Nu m-aş mira să îl şi am, o să verific cu prima ocazie.

Ne-am sărbătorit cu o ieşire la restaurantul polonez unde se vorbea din plin şi româneşte. Mi-a mers la inimă orezul cu sos de ciuperci, parcă mă simt tot mai scârbită de carne. Oricum e vreme de post, se apropie Paştele, se apropie, teoretic, primăvara. Azi am colindat imaginar printr-o carte cu oraşele lumii şi mi-a venit un dor mistuitor de un oraş mic cu acoperişuri colorate şi năpădite de flori, cu alei pietruite şi şerpuite, puţin, doar puţin, în pantă. Cel mai adesea visul acesta pare că se potriveşte cu Cehia, dar ce să caut eu în Cehia, să mă iau de gât cu o altă limbă străină, de data asta chiar străină. Dar poate în vacanţă ar merge, cine ştie.

Dar pentru că nu mă pot dezice total de statutul meu de (ceva asemănător în anumite puncte cu o) americancă, o să ies să îmi cumpăr un parfum, uite aşa, de amorul mirosului frumos. Îmi amintesc versurile cântecului „un parfum din ţări franceze se ţinea după ea” şi adevărul e că funcţionează, tratamentul nefericirii cu un parfum funcţionează grozav de bine întotdeauna. Dacă nu mirosim bine acum, când calendarul arată primăvară şi degetul arată iarnă, atunci când?

Fragmente

Dacă aş fi o plăcintă în culori pe diapozitivul unei prezentări de marketing, mi-aş aloca 40% din rotunjime României, 40% Italiei, 10% Americii şi 10% nebuniei de a nu avea o ţară. Nu mi-a părut rău când am plecat din România, căci mă îmbolnăvisem cu ani în urmă de dorul altui pământ. Vroiam să văd dacă iarba e tot verde, dacă pârloaga e tot pârloagă, dacă oamenii au ochi şi urechi, la fel ca pe la noi. N-aveam cum să nu plec. Măcar asta ştiu sigur. Ce s-a petrecut după aceea n-a mai înţeles nimeni, nici măcar cei care au dat impresia că au făcut eforturi să înţeleagă. Mi-au plăcut luminile bolunde ale oraşului, căţărate până la cer. Mi-a plăcut aglomerarea de înălţimi şi culori atâta vreme cât nu m-am apropiat prea mult, atâta vreme cât nu m-am confundat cu ea şi n-am mai înţeles cine e şi cine sunt.

M-am învârtit printre oameni care în faţa schelei îşi scot repede pixul şi socotesc în palmă cât să bage ca să scoată mai mult. Am văzut antreprenori vârtoşi, cu veşnicia nemulţumirii săpată pe buze, cu bicepşii ascunşi sub hăinuri de piele înnodate numai cu catarama finală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

Eu nu m-am priceput să fiu gheară, am fost numai palmă deschisă, prostie pură, nederanjabilă. M-am uitat la măreţia blocurilor şi mi-am lăsat căciula să cadă, definitiv, fără să îmi pese. Nici nu ştiu ce m-a rănit mai mult, zvâcnirea spre cer a fiarelor sau bulbuceala întreprinzătorilor în cazanul (până ieri) veşnic al profiturilor. Le recunosc necesitatea existenţei, trebuie să se amestece printre noi firi oţelite, duri frumoşi care nu se pleacă sub gâdilatul confuz al cine ştie cărei năzbâtii sentimentale.

I-am văzut, i-au auzit, le-am răspuns cu grijă la telefoane, i-am trimis la dracu în gând şi i-am rechemat după cinci minute, din obişnuinţă. Le-am mulţumit pentru că au căţărat schelele până la etajul optzeci. I-am binecuvântat că au inventat patru benzi pe un sens de autostradă. I-am adorat că pot merge cu maşina şi pot dormi în acelaşi timp, visând visele mele aiurite, îndepărtate, desprinse de geografie. Naiba ştie ce am vrut sau ce am crezut că vreau. Ar fi interesant să aflu şi să pornesc mai departe, ducându-mă cumva, cine ştie cum, mai aproape de mine.

Eu am căutat alei, am căutat felinare, am cerşit structuri care să nu mă strivească. Am implorat oameni străzilor, am umplut surzenia suburbiei cu jalea mea purtată pe două picioare, prin neomenia maşinilor, prin inutilitatea propriei încăpăţânări. M-am pansat cu sute de cărţi, cu ascunzişuri pline de poşete, de haine, de parfumuri. M-am împopoţonat cu acuarela eşarfelor, am vânat o pălărie cu trandafir, port numai mănuşi colorate, numai sentimente perisabile. Sincer, n-am habar de ce m-am întâmplat şi cum să fac să dau (de) bine. Sunt destul de inteligentă să-mi înţeleg neadaptarea de principiu şi suficient de proastă să nu găsesc farmacia cu algocalminele înrădăcinării.

Ascult cuminte cum mă desfiinţează cei care ştiu şi pot mai multe decât mine. Cei care cumpără ouă şi pâine fără să problematizeze procesul de cumpărare a ouălor şi a pâinii. Fericiţii frumoşi ai acestui pământ. Dacă aş fi plăcintă în culori aş fi astăzi mov, mâine albastră, luni verde, marţi roşie. Aş fi dans şi m-aş atârna de muzica mea şi mi-aş găsi fericirea, fără să o mai caut.

Dor, dor, azi toate dor

Mi-au spus: poţi să fii tu amabilă şi să nu te mai trezeşti aproape în fiecare dimineaţă urlând de dor? Poţi să faci asta pentru noi? Poţi să fii aşa de bună şi să îţi tragi peste tresăriri botniţa împletirilor de aşteptări rezonabile? Poţi să nu mai sari în picioare la ora 5 a dimineţilor, sufocată de un sentiment sau altul? Poţi să nu te mai repezi pe lângă geamuri, lăsând să pătrundă în casă tăişurile gerurilor de prin împrejurimi?

Pot, pot, le-am răspuns, ruşinată de sentimentele mele, ca de un fund gol. Pot să promit, pot să încerc. Nu pot să reuşesc. În rest pot face orice. Numai nu vă supăraţi pe mine, căci vă iubesc şi nu vă coc trezirile bruşte în cuptoarele premeditării, aşa cum credeţi. Nu vă supăraţi.

Nu vă răţoiţi la mine pentru că am plăns la prima zăpadă. Nici nu eram aici. Eram acasă. Nu vă încrâncenaţi că m-am ridicat din pat cu ochii lipiţi de plapuma de nea de pe acoperişul casei vecine. Nu vă necăjiţi că m-am încurcat printre trăiri (nu le poate organiza cineva pe sertare?) şi în loc să apuc din stivă ciorăpelul cu fericire m-am încâlcit într-o bretea de dor. Din cel sughiţat. Atotputernic, la capătul drept al scalei de decibeli.

Nu vă amărâţi că piftia cu care m-am pomenit de la o vreme pe post de suflet nu a avut bunul simţ de a se închega în gradul corespunzător săririi cu zâmbet peste peripeţii. Cel puţin nu azi, nu chiar acum. Nu vă luaţi furculiţa când vă împlântaţi în mine. Încercaţi cu o lingură. Sau cu un pahar. Sau nu mai încercaţi, dacă vi se pare că nu merită. Sau încercaţi mâine.

Din una în alta

Pornind de la ultima frază a textului anterior, unde am sesizat că lipseşte clarificarea Interiorul Casei Loma s-a mai modificat, ţinând cont că..., mi-a alunecat gândul spre interiorul meu, despre care (oarecum similar) s-ar putea spune că s-a mai modificat şi el, ţinând cont că la un moment dat a funcţionat (fără succes) ca emigrant în America... Nu că n-aş iubi (şi) America, dar o iubesc ca pe un amant, de la care ştiu că trebuie să plec. O iubesc cu cărţile ei, cu universităţile ei mari, cu cercetătorii ei harnici care au băgat sub microscop şi materia dar şi dragostea, cu parfumurile, poşetele şi hainele ei întotdeauna un pic mai ieftine, cu dezmăţul autostrăzilor pe care poţi conduce maşina şi concomitent îţi poţi scoate (dacă ai poftă) piciorul stâng pe geam, pentru că trăsura ta nu are ambreiaj... Da.

Resti l'Italia a me

Am mers la librărie, să copiez în original spusele lui Verdi despre Italia. Avrai tu l'Universo, resti l'Italia a me. Mă trec fiori când citesc. Să fie mesajul, să fie limba, să fie dorul... Trebuie să mai ajung în Lombardia.

Anul trecut când am stat la hotel (din motive de bâlbâială tehnică la Alitalia) am surprins o scenă în parcul imens de peste drum de hotel. Au apărut o fată în rochie albă şi un băiat, i-am văzut plimbându-se şi apoi au dispărut împreună. I-am pozat repede, pe nepregătite şi de foarte departe. Am simţit nevoia să îi pozez şi uneori îmi închipui vieţile lor.

Cireşarii

Am citit de câteva ori Cireşarii. De la cap la coadă, toate cele cinci volume. Prima dată le-am împrumutat de la vărul meu de la Mediaş (mi-e dor de Mediaş), pentru că nu erau de găsit în librării. Nu se găsea nimic, fir-ar să fie. Iar mie îmi plăceau Cireşarii şi doream să îi am în biblioteca mea. Mi-am amintit despre ei când am scris despre Ulpia pentru că de acolo i-am cumpărat în final.

Îmi amintesc că într-o zi am văzut toate cinci volumele, la pachet cu nu ştiu câte alte cărţi, cum se proceda la vremea respectivă. De bucurie am început instantaneu să plâng iar doamna de la librarie (o doamnă extraordinară, am fost prietene o vreme, o vizitam la librăria de la Ulpia dar acum am pierdut legătura, mare păcat) mi-a promis că îmi ţine cărţile până mergem acasă să luăm bani şi să le cumpărăm.

Am mers cu mama acasă, ne-am întors şi din secunda aceea toate cele 5 volume au fost ele mele, să le devorez la discreţie, iar şi iar. Şi poate curând încă o dată. Abia aştept.

Cavalerii florii de cireş
Castelul fetei în alb
Roata norocului
Aripi de zăpadă
Drum buni, cireşari!

(poza este de la http://www.librariabucuresti.com/cgi-bin/Carti-Ciresarii-5-vol-0-211-21-.htm)

Pupile în burta avioanelor

Uneori mă întreb dacă o să cresc şi eu vreodată mare. Şi în caz că răspunsul este da, ce vreau să fiu atunci, ce să lucrez. Ce vrei să fii când o să fii mare, Ami, mă întreba lumea pe când eram o copiliţă cu ochelari greuţi, mereu cu părul lung şi în pricipiu cu o personalitate de treabă. Păi, tanti, doctoriţă sau profesoară sau poliţist sau cântăreaţă. În ciuda anilor culcuşiţi în vârstă, mai mulţi şi mai mulţi la fiecare final de ianuarie, parcă nu mi se pune nimic pe neuroni şi nici pe foarte importanta calitate de a trimite din când în când anumiţi oameni la dracu.

Stăteam pe gânduri dacă să îmi lipesc de încheietură eticheta de sentimental sau cea de cretin absolut, apoi mi-am dat seama că n-are importanţă, ambele denumesc acelaşi lucru. Astăzi sentimentalii sânt în general nişte cretini inutili şi vă rog să nu vă înghesuiţi să ocupaţi cea mai înaltă treaptă a podiumului pentru că acolo deja m-am instalat eu, fără nici o intenţie de a mai face loc şi pentru alţii.

Ce să faci cu un sentimental? Ăsta are mereu ochii uzi, amintindu-şi permanent de mă-sa, de tac-su, de salcia pe care şi-a scrijelit cu briceagul numele şi love you Vio for ever, de căţelul bunică-sii, de gara de unde lua trenul să meargă la târg în scopul aprovizionării cu bomboane pe băţ şi mere caramelizate. Nu poate convesa de suspine şi când nu plânge e îngândurat şi îşi pocneşte degetele la intervale pe care matematicienii nu au putut pune încă şaua determinării. Ba mai mult, se uită toată ziua după avioane, crezând că toate se duc şi vin din urbea naşterii sale, ignorând sistematic riscul important de a se trezi cu un motor în gură.

Ce-mi atârnă în trening e rădăcina. Românească. Pe autostradă.

Oricât de mult m-aş americaniza şi aş aprecia binefacerile capitalismului care mă trimite acasă cu marfa în plase de la ei, nu mă pot da complet pe brazdă. De fapt am (uneori) impresia că am alunecat între brazde, că să nu recunosc toată măreţia adevărului că am luat-o complet pe arătură. De ce acest post cu tentă agricolă?

Pe drumul plat ca palma care leagă Chicago de St Louis am avut cândva o revelaţie care încă e cu mine. Fugeam pe asfaltul de septembrie, în habitaclul maşinii noastre, o musculiţă amuzantă ce îşi croia drum bun prin seriozitatea bolizilor de pe autostradă. Mai discutam, mai mergea muzica, mai măturam cu privirea recoltele grase şi nesfîrşite de porumb adiacent.

Şi mergând noi aşa liniştiţi, ca rezidenţii permanenţi pe şoseaua generoasă a patriei de împrumut, vedem la un moment dat cum o altă maşină circulă în rând cu noi, parbriz lîngă parbriz, ba şi mai şi, maşina respectivă îşi lasă geamurile în jos şi din ele apar capete agitate. Acuma dacă eram într-un film, probabil gangsterul scotea puşca şi ori ne lua cu el în speranţa unei răscumpărări grase (aici mă opresc să râd) ori greşisem ceva şi sosise clipa socotelii. De greşit am greşit de atât de multe ori... însă sper că nu aşa de grav încât să necesite măsuri ca mai sus.

Poate ar fi bine să lămuresc că la noi la Statele Unite nu te opreşti pe şosea să ceri cuiva ajutorul, să povesteşti, şi dacă te opreşti e treaba ta, dar nimeni altcineva nu va opri la rândul său să-ţi împrumute un cric, de exemplu. Poate nici acasă nu mai opreşte nimeni acum, că toţi se grăbesc, sânt bizi, a venit peste ei capitalismul şi toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opreşti, suni la maşina de tonare (care te ia pe sus şi de depune la un atelier specializat de reparat damblaua). Toată lumea cunoaşte şi respectă aceast algoritm (şi multe altele dar poate revenim ulterior la ele).

Revenind la asediatorii noştri, ei şi-au manifestat zgomotos entuziasmul punându-ne întrebarea retorică sânteţi români, nu-i aşa?. Noi avem pe maşină steguleţul tricolor, lipit (cam) lângă număr, cine ştie, pricepe. Cuprinsă de fiorii plăcuţi ai recunoaşterii naţionale în oceanul de naţii al Americii pe patru roţi, am încins un mini-dialog geam-la-geam cu conaţionalii noştri motorizaţi.

Sântem români, le-am confirmat eu, crescându-mi inima cât nemărginirea lanurilor de cucuruz. De unde sânteţi, de unde veniţi, unde mergeţi. Erau din Texas, locaţia din care se presupune că ne conectam şi noi în anii alb-negri ai comunismului la complicaţiile profesionale şi personale ale petroliştilor cu ranch.

Am călătorit mai departe cuprinsă de o încântare care din când în când îşi atingea maximul, cînd îi repetam soţului (sătul de entuziasmul meu repetitiv): ai văzut, erau din România. Şi tot aşa, din 15 în 15 mile.

***
Acum aş îndrăzni să spun că toată întâmplarea de mai sus a fost apă de poaie internaţională, pe lângă întâlnirea de duminica trecută. Veneam iaraşi pe autostradă, iarăşi în maşinuţa noastră, se repetă (aproape) tot scenariul, numai că de data asta, cei cu care ne-am întâlnit la viteza de 70 de mile pe oră (105 km pe oră) erau chiar persoanele care ne-au aşteptat la aeroport, când am descălecat în America. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, mult mai aproape. Şi am dat nas în nas, geam la geam, pe o şosea cu câte patru benzi pe sens, aglomerată şi năucitoare, de parcă ne-am fi întâlnit pe uliţa comunală din Prejboi. Ne-am făcut cu mîna, ne-am agitat, apoi am apucat-o fiecare cum a putut mai bine, că era un trafic de toată îngrămădeala. Coincidenţă, făcut, sau o lume mult mai mică decât pare?

Cincinală (tentativă de bilanţ)

Tovarăşe Nicolae, scuze, domnule Giorgi, acum, la împlinirea unui cincinal de convieţuire democratico-capitalistico-nebunistico-ciudată, am onorea şi plăcerea să raportez: mi-am făcut planul. Nu-mi mai amintesc exact care era planul, dar am, aşa, o certitudine inexplicabilă că mi l-am făcut. Cinci ani e mult. E de la frageda vârstă de 28 de ani veseli până de complicata vârstă de 33 de ani gânditori. 1825 de zile, de dimineţi departe, de seri la fel, de întrebări şi de tentative de răspuns împărţite între minte şi inimă.

Aşa cum spune şi filmul care merge la televizor dar la care nu mă uit, pentru că scriu, aici e bine, mâncărica mâncărică, căldurica căldurică, jupânica jupânică. E bine, aşa cum am mai spus, şi am fost uneori lăudată, uneori certată, uneori nebăgată în seamă. Singura chestie neplăcută este că nu pot să-mi dau răspunsul la întrebarea clasică: dacă e bine, atunci de ce e rău?

M-am surprins din nou întrebându-mă (când credeam că nu mă uit la mine) cea mai periculoasă întrebare din repertoriul internaţional şi personal: de ce am plecat? Răspunsul a venit repede. Am plecat din greaţă şi din curiozitate, în această ordine. Din greaţă faţă de anumite aspecte subliniate foarte bine de comentariul domnului Dan Terteci şi din curiozitate faţă de un vis, întâmplător american şi ulterior (cam) nepotrivit. Sigur că mă poate acuza oricine că am venit cu aşteptări (eventual nerealiste?) dar mă scuz de pe acuma, înainte de lansarea rachetelor acuzatoare, că pe mine nu m-a plimbat mama şi tata prin lume, ca să decid, a, nu dragă, nu America, poate Franţa, poate Italia (mai sigur Italia, că măcar acolo am pus piciorul).

Aşa s-a întâmplat, aşa a fost norocul. Venit pe 20 mai 2002, într-un final de primăvară. Procesat şi ştampilat vreme de încă un an şi jumătate, după toate tipicurile celei mai gogonate democraţii. Revenind, tovarăşe, pardon dragă, domnule Giorgi, mi-am făcut planul. N-am adunat sticle şi borcane, nici frunze de potbal, nici n-am sortat morcovii după circumferinţă, pentru că nu aşa lucrăm aici. Aici ne exploatăm într-un mod muuuult mai subtil, mai fin, mai plăcut portofelului. După ce ne exploatăm după această reţetă, cei care au fibră tare reuşesc şi pentru ca să se simtă şi mai bine îşi fac (era să zic îşi trântesc, dar să menţin totuşi un limbaj mai elevato-necăutat) câte o fundaţie. Din care împart, după bunul plac conjugat cu aparenţa necesităţilor, dolarii strânsi cu greu, în principal din munca altora. Dacă stai să judeci, în istorie nu s-a schimbat nimic de mult, în afară de faptul că ne-am tăiat fustele şi ne arătăm unghiile din flip-flopi.

Revenind la cincinală, e bine, aşa cum începusem să spun dar n-am putut termina că m-am luat cu altele.

Mărunţişuri. Pierdute.

Pierdut câteva lucruri esenţiale. Găsit autostrăzi, turnuri şi suburbii. Dar nu ştiu unde le-am pierdut. Nici măcar zona. Latitudine. Longitudine. Chestii din astea. La care n-am fost bună niciodată. Şi nici la citit hărţi. Nu văd nimic pe ele. Oricum, când am urcat în avion aveam lucrurile esenţiale la mine. N-am coborât decât la Milano, să mă mut în alt avion, şi când am ajuns în America dispăruseră. La Chicago m-au descălţat, m-au puricat, m-au întrebat dacă am de gând să trăiesc din cele câteva mii de dolari de la brâu. Le-am zis că nu. Am venit să muncesc. Cu concediu de 10 zile pe an, cât să mă descheaunesc şi eu până la Ciudad de Mexico.

Câţiva m-au invidiat că am nimerit bine. Că sânt în domeniul meu. Că sânt contabil(ă). De fapt mai mult ă. Aşa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lăcătuş, eu am devenit contabilă. Mă trezeam dimineaţa la cinci, ca să prind cele două autobuze şi trenul care mă depuneau la opt şi jumătate în birou. Aici socoteam fericită până la şase seara, când mă îmbarcam pentru retur. Un tren şi două autobuze mă depuneau la loc, în cuibul fără uşi în care mi-am trăit izbirea de realitate. Cine eşti urâto? Sânt realitatea frumoaso! Bine. Ce mă intrigă şi acum era veselia. Veselia mea de animal cultural cu cordonul ombilical la valiză. Scuturam de cordon, sunam acasă şi raportam cum arată la faţă noul.

Într-o dimineaţă m-am trezit şi m-am întrebat ce caută domiciliul meu pe Claremont (Avenue) când rădăcinica e pe Mărăşti? M-am întors de pe stânga pe dreapta, am privit cum se crăpau zorii prin perdeaua adusă de acasă şi am tras câteva concluzii realmente neplăcute. Deşi mă incita noutatea şi adidaşii vecinilor pe preşurile de la intrare, îmi era (deja) dor de tanti Tori. Ea vindea flori lângă blocul de acasă şi ştia ca un mecanism (elveţian) când ai plecat, când ai venit şi la a câta cheie ţi-a pornit maşina. Dacă nu pornea, avea ea un verişor, un pansament de băiat, care repara Dacii de când era la grădiniţă. Şi noii mei vecini aveau verişori, cel puţin la fel de de treabă, localizaţi în Mexic, Puerto Rico, Bosnia şi Heţegovina, precum şi (să nu uităm) Mumbai. Din această cauză relaţia mea cu verişorii lor a fost una în principiu vagă, însă plăcută, pentru că îmi întreţinea un sentiment rotund de aparteneţă la familia umanităţii.

So wild, wild, prieteni. Durerile sânt permanente? Vă întreabă domnul doctor.

Putzintel cu avionul

Nu ştiu alţii cum sânt (nici Ion Creangă n-a ştiut) dar mie când îmi dispare pământul Europei de sub picioare şi survolez pata atlantică mi se pune o senzaţie de apăsare pe capul pieptului că îmi vine să ciocănesc la cabina pilotului şi să-i spun că m-am razgândit. Poate el să întoarcă avionul? Că aş coborî la prima şi să meargă ei sănătoşi mai departe. Sau să ia un alt pasager în loc. Eventual pe domnul business, blocat în trafic şi sosit la terminal exact când (aero)nava se cârmea spre decolare.

Dacă nu, să-şi întindă altul picioarele pe locul meu, care o fi mai norocos. Că eu n-am prins niciodată două locuri libere unul lângă altul, deşi am pândit acerb, să văd cum se distribuie pasagerii şi unde ar putea rezulta un loc neocupat din foiala lor. Nu trageţi hubloul!! Uite, cei care prind loc lângă hublou întotdeauna îl trag să nu îi deranjeze panorama Alpilor fără ciucur de nor, sau încremenirea Groelandei. I-am spus doamnei de la îmbarcare: is it possible să-mi daţi loc la geam? A zis că sorry dar locurile la geam s-au dat la începutul îmbarcării. Dar începutul îmbarcării e relativ şi nu l-am întâlnit personal niciodată.

Îmi place să merg cu avionul. Prima dată am ajuns într-un aeroport din greşeală. S-a întâmplat să aştept pe cineva şi din senin am început să visez clorofila din altă iarbă, din altă ţară, de prin alte zări. M-am gândit că au şi acolo clorofilă, trebuie să aibă, dar cum arată ea? Cum e? Cum e copacul din afara hotarelor? Cum e omul, cum e ploaia, cum e orizontul? Prin neuroni mi-a alergat un jet de cum-uri pe care l-am potolit în 2003, o dată cu temporara plecare definitivă în America.

Am urcat în avion cu plăcere şi cu furnicătura lucrului nou. Adică şi eu, Amalia, mă suiam în aparat, ca atâţia alţi oameni importanţi şi umblaţi pe planetă. Am luat loc lângă un bătrânel simpatic, navetist de Canada. Mergea şi el cu noi până la Frankfurt, şi de acolo schimba pentru Toronto. Avea un fiu acolo şi îl vizita tot la şase luni. Nu vă fie frică doamnă, mi-a spus, când au pornit motoarele. Am avut sentimentul plăcut al maimuţei trimise în spaţiu într-o misiune experimentală, să vadă cercetătorii dacă merg aparatele. E adevărat că am stat chiar pe ultimul rând de scaune unde vâjâie mai grozav motoarele şi poate de asta am crezut că sânt într-o rachetă nucleară.

A venit stewardesa de Lufthansa, impecabilă ca o nemţoaică, a servit nişte lichide, apă mie, ceva tărie bătrânelului. Avionul a urcat sus, toate reperele solului s-au făcut jucării de copil împrăştiate cât casa. Am urcat deasupra norilor, apoi am ajuns la cer senin, vedeam totul jos şi a început să îmi placă. M-am relaxat. Cât te poţi relaxa la 10.000 de metri. Dar orişicum.

Ceea ce mă duce cu gândul la importanţa podelei. Câţi dintre noi ar mai călători cu avionul dacă ar avea podeaua de sticlă? Cel mai important e uneori e să nu vezi şi să nu te gândeşti unde eşti şi ce faci. Că dacă ai vedea, ai rămâne garantat la sol. Mi-e dor să merg cu avionul.