Îmbulinări televizate

vai ce m-am râs.

incidentul s-a petrecut în timpul unei vizite de prietenie când, în timp ce mâncam pizza like there is no tomorrow, am nimerit televizorul deschis pe cinstitul canal unde se derulau intelectualităţile grele din cadrul emisiunii Burlăciţa. În monumentala mea naivitate, am crezut că e vorba despre varianta americană a divertismentului, decât că tradusă şi adaptată piciorului de plai. He, he, am zis, uite cum au tradus. Burlăciţa. Păi hai s-o vedem. Basically, în afară de costumul de baie cu buline, fata avea buze şi ochelari de soare. Eu tot mai credeam că e Bacheloretta. Când în sfârşit am înţeles e franciză şi vorbeşte româneşte era deja prea târziu.

Silicon, silicon, fară nici un gram de Valley, derriere, derriere, lucrurile stau bine, zic. Să vedem scriptul. Tocmai se derula o scenă probabil erotică, în care domnişoara intra în ape de mare cu un domnişor asezonat cu pectorali ireproşabili. O să-mi ud părul pentru tine, a anunţat ea masculul şi telespectatorii. Aproape că m-am oprit din pigulit porumb de pe pizza de emoţie. Ce frumos. Şi-a udat părul, după care a scos dintre buline liniuţa de dialog şi s-a dezlănţuit, cum să îi zic eu chestiei ăleia, că "seducţia" e înfiorător de mult spus. A fost de fapt vorba de un schimb de replici la nivelul unui băiat şi a unei fetiţe care aşteaptă să se facă ora opt şi să înceapă primirea dosarelor pentru înscrierea la grădiniţă.

Omul, înnebunit de faptul că ea şi-a udat părul pentru el, dădea să se cam apropie. Bulinele de pe sutien încărcau şi ele suplimentar atmosfera. Fata nu se arăta însă încântată de atacul marţienilor, drept pentru care a început să îl cam repeadă, apoi s-a plâns că ea vrea să iasă din apa de mare, pentru că, uite, acolo se petrec lucruri trăsnite. El, decodificând greşit iritarea ei drept mai nu vrea mai se lasă, i-a furat un pupat pe obraz. Asta a întrecut orice aşteptări de obrăznicie masculină ale fetei şi ea şi-a reafirmat verbal intenţia de a ieşi din mare. Nu ştiu însă de ce vroia să iasă fix prin mediana care îl tăia pe el în două pe verticală, parcă nu putea să se dea cu 20 de centimetri în stânga sau în dreapta, că era lăţime marină pentru tot poporul, darămite pentru o Burlăciţă siluetă. Deci, să recapitulăm, fata vroia să iasă (prin el), el nu vroia să o lase, că adică de ce venise el acolo, la filmări, dacă nu să o seducă? Păi vezi.

După indignări vociferate puternic, părţile s-au separat şi a urmat la montaj măreţia analizei psihologice. Fata a fost cumplit de uimită de nevrednicia omului şi ne-a explicat nouă, ăstora care mâncam, că bine că a fost prezentă echipa de filmare la locul faptei, altfel totul se putea sfârşi groaznic, adică cu nici mai mult nici mai puţin decât un viol, if you know what I mean. Nu, nu, nu se aşteptase la aşa ceva de la Claudiu! Foarte urât! Bad boy! Vai, vai, câtă indignare, aşa ceva nu se poate. Candidatul a traumatizat (poate pe viaţă) burlăciţa!! N-o fi auzit şi el de subtilităţi şi alte alea? Na, aşa îţi trebuie când iei emisiunea şi o împlânţi orbeşte în protagonişri şi în popor.

Băiatul, supărat şi el. Zice că ea e o femeie rece, interesată doar de publicitate, că nu a venit la emisiune de dragul candidaţilor, ci de dragul ei însăşi, înţelegi. Nu, femeia asta n-are căldură, n-are suflet, n-are decât buline. Da, da, el ştie, a înţeles şi ne spune şi nouă, să înţelegem şi noi infamia. Eu am înţeles. Voi aţi înţeles? Aşa, ca să nu lăsăm pe nimeni pe delăturile comprehendingului.

În peisaj apare Cătălin Botezatu, care, fiindcă el fusese deja pe bune cu Burlăciţa care s-a dovedit a fi Bianca Draguşin, era în măsură să le dea celor patru candidaţi rămaşi în concurs nişte sfaturi fizico-chimice pertinente pentru a ameliora seducţia şi evenimentele ce decurg de aici.

Cumva s-a întâmplat că emisiunea a ajuns la final, acolo unde ea elimina doi candidaţi şi păstra doi pentru marea finală, păcatele mele. Fata era în rochie albă, vântul bătea, cei patru crai stăteau înfipţi bine în solul Ibizei, oarecum crăcănaţi şi cu mâinile în poziţia în care stau jucătorii în zid când se trag loviturile de la 11 metri. Ea i-a explicat fiecăruia ce a făcut bine şi ce nu, că, na, toţi suntem oameni, adică surse de fapte sublime şi boacăne, cum ar veni. Totul e să ne explice cineva care sunt unele şi care altele. Eu personal nu-mi amintesc nici mutrele care au plecat, nici mutrele care au rămas, că toţi erau la fel, ce m-a uimit însă a fost reacţia de bucurie pură a celor doi candidaţi daţi afară din concurs. Ăştia s-au întors pe călcâie, şi, ca apucaţi de streche, au dat cu fracurile de pământ şi au chiuit. Ăia neeliminaţi cred că au rămas să mai bată din gene pe lângă fată, ori ceva trebuia să se fi întâmplat în timpul cât eram ocupaţi cu învinşii şi fericirea lor. Urmează marea finală.

Acuma, să nu credeţi că am aşteptat de la emisiune vreo delectare spirituală de tipul “Înapoi la argument”, dar chiar şi faţă de aşteptările mele modeste, performanţele au fost dureroase. Partea bună, pentru care ne-am uitat, a fost să ne amuzăm de să ne doară stomacul şi să nu ne credem ochilor şi urechilor. Deci, bulinele saltă, banii vin, poporul se dixtrează, idealurile se fac mici şi dispar. Dar, frate, era filmat prost, toţi erau falşi, înţepaţi în oareşce, n-am văzut nici un gram de naturaleţe, cum poate mai scapă prin francizele altor naţii. Duamne feri.

Bine zic ăştia la desene animate: cu toţii să pornim, ticălosul să-l găsim.

Poli-tichie

Eu n-am cu nimeni nimic, şi dacă aş avea ceva cu cineva, oricum ar sta între noi Oceanul, dar azi mi-a trecut prin cap gandul că dacă ăştia nu se opresc un pic din dramele politice, măcar atat cat să răsufle de vreo două ori, s-ar putea să ajungă să se certe degeaba, că nu va mai fi nici o ţara de guvernat, nici un ciolan de împărţit.

Nu zic să nu se certe, că asta ar fi deja utopie, dar să se certe mai cu măsură, cu o minimă făramă de bun simţ sau ceva înrudit. Şi să mişte ceva şi pentru Romania, că e frumoasă şi plină de istorie şi plină de oameni de treabă, care chiar merită mult mai mult decat un veşnic telejurnal urmat de o ediţie specială populată cu trante politice.

Gata, am închis televizorul romanesc, imediat îl închid şi pe ăla american, că numai aşa ne mai putem păstra în ziua de azi speranţa şi încrederea în frumuseţe şi în consens.

Încurcături de vară

Sâmbătă am ieşit, ca aproape tot neibărhudul, la piscina parcului de care aparţinem. Am ocolit cu mare grijă intrarea în vestiarul pe care scria men şi am păşit cu toată încrederea pe a doua intrare. Că doar se ştie că, în principiu, există numai două sexe. După doi paşi am observat cu spaimă fundul gol al unui domn trecut de câteva dintre tinereţi. M-am mirat şi m-am revoltat ce caută în vestiarul femeilor, apoi am mai zărit încă un fund, aproape similar. Apoi am cuplat că parcă nici vestiarul femeilor nu mai arată cum arăta odată, ceva s-a schimbat. Am ieşit ca din puşcă, înainte de a admite conştient că m-am rătăcit prin vestiarul bărbaţilor.

Norocul meu a fost că spionaţii se găseau cu spatele la mine şi nu mă puteau vedea. Am dispărut înainte ca cineva să mă observe şi să cheme poliţia, pompierii şi salvarea, aşa, just in case. Ghinionul meu a fost că nu am văzut nimic frumos, dar de, nu le poţi avea pe toate, şi mai ales nu poţi avea o baie grozavă în piscină şi un peisaj superb, peste care să te nimereşti din cea mai inocentă şi irepetabilă greşeală. De sâmbătă încoace verific de trei ori inscripţia de pe orice uşă pe care se întâmplă să trebuiască să mă strecor.

Transpirăm sau ne condiţionăm?

Deci, vorba ălora a căror căruţă se împiedică peste boul concluziei, transpirăm sau ne condiţionăm aerul? Prima dată am zis că hai să transpirăm dar măcar să fie linişte în casă, să nu zumzăie hardughia aia de instalaţie pe care iarna ne vine mângâiere de cald şi vara ne sosesc fiori de frig. Treaba e că am transpirat cât am traspirat, şi apoi am decretat că pornim aerul. Am zăvorât bine ferestrele, una mi-a picat în cap, dar nu rău. Ştiam eu că pică, încă de anul trecut, aşa că am parat cum se cuvine.

Aşa de mult îmi place să stau cu ferestrele zăvorâte şi cu aer condiţionat, de numa’. Plăcerea maximă o ating la birou, unde nu se deschid ferestrele niciodată, adică never. Deşi nu lucrez într-un turn, ci doar într-o clădirucă cu două nivele, dar aşa le-au puiat unora minţile, să te aeriseşti pe gaura cheii.

Să nu mai spun că, într-o zi, în timp ce fircăleam la balanţe contabile şi conturi de profit şi pierderi, la un moment dat m-am trezit că îmi face un individ un semn prietenesc cu cârpa, din exteriorul geamului. Să leşin şi mai multe nu, Miţo, eu lucrez la etajul unu, şi la mine de obicei se uită numai zidul şi copacii de vizavi, nu domnii care lucrează două job-uri, al doilea fiind de spălător de geamuri. Uh, ce m-am emoţionat, şi apoi ce m-am enervat. Între aceste stări s-a intercalat un semileşin.

Deci, condiţionăm aerul, că a venit vara, probabil impulsionată de plângerile noastre că nu mai vine. Dar nu trebuia să o ia şi ea aşa de în serios, noi de plângem numai din obişnuinţă. Că în America ne dau prea mult de mâncare, că în Europa prea puţin, că iarna e prea lungă, că ploaia e prea udă, că criza, că briza, că priza. Dar vara, ţi-ai găsit, a venit cu toţi farănhaiţii plictisiţi prin storage, başca nişte umiditate excedentară.

Dar eu nu mă plâng. Că dacă nu am şi nu am poftă să transpir, dau de buton în jos şi declanşez reacţia nucleară ce îmi aduce în casă, la servici, în magazin, în maşină şi în vană răcoarea zeilor. Ce dacă mi-au îngheţat tălpile, că am scris la calculator şi iar am uitat de mine, şi chiar sub masă sălăşluieşte o gură căscată de aer condiţionat. M-aş putea contorsiona să intru sub birou şi să îi pun capacul, dar mi-e prea lene. Şi mi-a venit şi un pic de inspiraţie, de ce să mă chircesc şi să o pierd. Transpire cine o vrea, eu azi mă bazez pe buton. Şi mâine tratez iar dilema în forul meu interior, cu tot respectul, aşa cum se cuvine.

Industrii pe val (val pe industrii)

Cicătelea există şapte industrii care o duc bine în vreme de criză. Am citit asta pe yahoo şi am vrut să analizez dacă mi se aplică şi mie sau nu.

1) Reparaţiile de case şi reparaţiile maşini – prima jumătate ar trebui să mi se aplice, a doua jumătate nu, pentru că maşina se repară cu specialişti din surse proprii gospodăriei, slavă Domnului.

2) Supermarketurile – se spune că acum le merge mai bine, mai multă lume mănâncă şi pe acasă, as opposed cu să iasă toată ziua şi noaptea la restaurant. Aici e şi da şi nu, noi n-am redus decât puţin ieşirile la restaurantele chinezeşti şi tailandeze. Ooo, I love Thai food, şi am un restaurant aproape de servici, balsam. Merg cam o dată pe săptămână dar îmi iau mâncare carry-out. Acolo am scris un text drăguţ despre una dintre băuturile lor, numită sparkling grape juice, dar din păcate am pierdut textul şi nu ştiu dacă mai sunt în stare să îl scriu iar, oricum, nu la fel. Esenţa era că am încurcat grape – strugure cu grapefruit – grapefruit, că altfel nu ştiu cum să îii spun în română. Gref, poate.

3) Trade schools – eu o iau ca pe şcoli de meserii, mai jos scrie despre trade and technical skills, adică e ceva foarte practic. Eu cu tehnica... nu intru în detalii şi intimităţi exagerate, demersul ar ieşi prost şi cu pagube materiale. Nu m-am reprofilat încă, deşi jur de trei ani că o fac.

4) Mersul la dentist – cu ajutorul Bunului Dumnezeu, n-am ajuns de mult acolo, sunt o fricoasă în acest domeniu. Am vizitat mai demult un dentist, la Bucureşti, şi tremuram atât de rău pe scaun încât dentistul a rămas şi el cu gura căscată şi cu instrumentele în mână, încercând să mă îmbărbăteze. Operaţiunea a ieşit bine pe total. Nu ştiu cum de am avut curaj să nasc, dar acolo am avut noroc, am făcut operaţie şi nu am simţit nimic. Dar nu asta m-a mirat cel mai tare, ci faptul că la naştere nu mi-a fost frică, operaţia a fost dictată de medic şi încă unul care era împotriva cezarienei, aşa că l-am ascultat.

5) Arătatul bine –aici aud că vânzările merg bine, eu contribui cât pot, cu haine şi rujuri şi parfumuri. Rezultatul e uneori bun, alteori şi mai bun. Partea de gimnastică şi altele o fac acasă, proţăpită pe bicicleta mea medicinală, care şi acum se uită la mine cu un deget ridicat a ameninţare şi spune hai, lasă scrisul, lasă pretextele, urcă aici şi mişcă muşchiuleţii. Da, exact, despre muşchiuleţii la care vă gândiţi vorbeam şi eu.

6) Ajutor cu finanţele – aici n-am nevoie de sfaturi, nu mai plătesc pe nimeni să mi le dea. N-am bani de investiţii, de bond-uri, de equity-uri. Cel puţin momentan :).

Acestea sunt cele şapte domenii, la 1) intră de fapt două dar abia acum am observat. Era normal să fie aşa, că doar casele nu sunt maşini şi maşinile nu sunt case, decât în cazuri puţine şi izolate. Ei, sper să ne fie bine tuturor, şi mie şi vouă şi eroilor pe care îi sărbătorim azi prin absenţa de la muncă.

Cerăncela

De o bună bucată de vreme am înţeles că va veni ziua când mă voi uita în gura copilei mele şi nu voi înţelege ce spune. Am acceptat gândul ca pe o altă mărgică din şiragul “dacă ţi-a trebuit emigrare”. Dar am crezut că va mai dura o vreme. Când colo s-a întâmplat ieri. Stăteam la masă liniştiţi vorbind despre una, despre alta, Adelina povestind despre şcoală şi excursia în care au fost. Au vizitat un muzeu şi un fel de expoziţie numită Underground Adventure. Ne-a spus că acolo au învăţat despre felurite vietăţi de sub pământ, worms, soil şi cerăncela. Cum? Întreb. Cerăncela. Mai spune o dată, o rog. Cerăncela, mami. Cum, mai spune-i o dată la mami. Cerăncela. Rămân cu spagheta între buze, nehotărâtă ca un emigrant proaspăt care nu ştie dacă să sau să nu. Care nu ştie dacă şirul de străin de sunete care tocmai i-a izbit neuronii semnifică ceva de bine sau ceva de rău. Cerăncela.

Mă descurajez şi apoi îmi dau seama că nu am voie să mă descurajez. Calm. Calm şi ordine. Nu mai pot înghiţi nimic, ducă-se şi cobe şi paste şi tot. Singurul lucru pe care îl pot omeneşte face este să nu mă mai gândesc la incident, să merg înainte cu viaţa, sperând că la un moment dat mă va pocni brusc fulgerul iluminării lingvistice. După-masa se preface în seară, prânzul se preface în cină, nu prea conversez, de frică să nu mă împiedic peste terţe dificultăţi. Mănânc ceva uşor, să nu se consume toate energiile în manevrele gastrice, să mai rămână şi pentru circuitele superioare.

Spăl vasele, spăl ciorăpeii, mă demachiez, trec la pijama. Mă uit la ştiri, mă îngrozesc, mă uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm şi visez că nu apuc să arunc toate bagajele din tren în gara Deva şi ajung la Simeria. Mă trezesc, nu apuc să beau cafea, drăcui, muncesc fără chef. Cobor la Dunkin Donuts, iau o small coffee, cream on the side, thank you. Cafeaua mă înveseleşte, prind spor la calculat dividende, prind speranţă în general. Vin acasă şi aniversez douăzeci şi patru de ore de la prima apariţie a cerăncelei. Şi din subsolurile subconştientului, acolo unde se înnoadă scrisul englezesc cu pronunţia, apare victorioasă ea, tarantula. Cerăncela.

Oooooo!scar

Nu ştiu altele cum sunt, dar în ceremonia Oscar-urilor mie cel mai mult mi-a plăcut momentul în care Sophia Loren i s-a adresat lui Meryl Streep. Deşi reprezintă genuri diferite de regine ale filmului, alăturarea lor în desfăşurătorul marelui show mi-a lăsat un gust de moment istoric. Nemaipomenita Sophia Loren, sofisticata care pe măsură ce trece timpul arată tot mai bine, şi incredibila Meryl Streep, naturala care nu se mai opreşte din nominalizări la Oscar, au fost rostitoarea, respectiv destinatara unuia din cele cinci caracterizări superbe care au fost oferite candidatelor la marele premiu pentru actriţă în rol principal.

Îmi amintesc febrilitatea cu care citeam pe timpuri revista Cinema, nerăbdarea cu care o aşteptam şi cruzimea cu care o ciopârţeam pentru a pune cap la cap istorii şi filmografii ale zânelor de pe marele ecran. Aveam un caiet special în care adunam datele, socoteam, îmbogăţeam şi aşterneam cu stiloul poveşti despre actriţe. Nu m-au pasionat niciodată prea mult actorii, am rămas fidelă actriţelor. De aceea mă gândesc de ce se acordă prima dată premiul pentru cea mai bună actriţă şi apoi pentru cel mai bun actor, ştiindu-se că se merge în ordinea inversă a importanţei.

Am umplut atunci un caiet cu poze şi texte despre actriţe şi la final mi s-a părut că nu arată suficient de bine aşa că l-am rupt şi pe acesta şi am pornit altul pe râu în jos, altul mai mare şi mai frumos, de data asta în format de caiet studenţesc. Ştiu că aveam acolo pe Marlene Dietrich, Marilyn Monroe, Vivian Leigh, Meryl Streep, Sophia Loren şi multe, multe altele, încă am caietul cu pricina conservat în biblioteca mamei mele. Abia aştept să îl revăd.

Ce mi-a mai plăcut la Oscar

- Anne Hathaway, înalta de 26 de ani, născută în Brooklyn din mamă actriţă
- că Danny Boyle a câştigat Oscar-ul pentru cel mai bun regizor cu acest atotputernic Slumdog Millionaire
- rochia albastru închis a Freidei Pinto, actriţei indiană din Slumdog Millionaire
- că am apucat să văd, ca niciodată, şi intrările actorilor pe mocheta sau unii îi spun carpeta roşie
- că l-au arătat un pic pe Valentino care a declarat că e acolo ca spectator
- că Meryl Streep a venit şi a stat în primul rând cu una din fetele ei
- cortina de cristale
- momentele de musical şi de dans indian
- că la final echipa lui Slumdog a luat în primire complet scena.

Gata, acum că s-a dus Oscar-ul poate să vină liniştită primăvara.

Să rătăcim prin mall cu sacul gol

Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.

Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.

Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.

Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.

Prietenoasă şi n-am cui/Prietenoasă codrului

Soare, frumos, orele trecute de 3 după-amiaza. Copiii au izbucnit coloraţi şi gureşi din şcoală. Mergem alături, la topogan, să mai petrecem un sfert de oră în aer liber. Adelina se distrează nemaipomenit. Împinge cu încă o ştrengăriţă o terţă fetiţă de fund, în sus pe topogan, în sens evident invers acelor de ceasornic şi logicii inventatorului de platforme inclinate pentru copii. Eu mă plimb, măsor perimetrul de joacă cu pas melancolic, ca de fiecare dată. Trag cu urechea la abundenţa conversaţiilor în poloneză şi savurez un pic asemănarea cu frecuşul de consoane caracteristic magazinului alimentar, păstorit, se înţelege, tot în graiul Varşoviei. Stau pe o bancă, trag cu urechea la mărturisirea unui mame joviale că a fost foarte bine în vacanţă, a fost cu copilul în ţara de baştină. O femeie locală de la noi din suburbie o întreabă dacă se bucură că s-a întors înapoi aici şi poloneza e scuturată de un damf de sinceritate şi clatină capul a so so. Dau şi eu din cap şi zâmbesc în semn de recunoaştere a faptului că deşi nu particip la discuţie, le ofer totuşi toată simpatia mea de care nu au nevoie.

Am aşa un fior de longing după graiul natal. Nu mă îngrijorează pentru că eu şi cu longingul suntem practic fraţi de cruce, el fiindu-mi sora pe care am comandat-o insistent dar nu am primit-o niciodată. Şi brusc tresar din introspecţia asta fără noroc pentru că aud, ceruri, aud vorbă românească. Pe banca din dreapta mea a răsărit o doamnă pe care eu mă grăbesc să o categorisesc drept bunică sosită din România în superbul scop de a-şi griji nepoţii duşi în cea Americă. Mă zgâlţâi de bucurie, apoi încerc din greu să mă liniştesc şi mă pregătesc de esenţiala mărturisire, că şi eu tot sunt de acolo. Deja în capul meu se derulează un scenariu care conţine inclusiv înţelegerea din priviri, fără cuvinte, încuviinţări totale, mirări abisale că vedem lucrurile la fel. Iau o gură de apă plată şi spun bună ziua. Vaaaai, doamna se bucură şi ea, iau loc şi ne lansăm în ale noastre. Îmi povesteşte câte în lună şi în stele, e o femeie simpatică şi nu, nu e bunică aterizată aici ieri, e stabilită pe prezentele meleaguri de ani buni (circa douăzeci). În şapte minute am îngurgitat sumarul tuturor copiilor, nepoţilor, care se descurcă, care nu se descurcă, care se descurcă foarte bine, care nu se descurcă şi nu îi suportă pe ăia care se descurcă.

Mie îmi place să povestesc şi femeia are o energie deosebită, o bluză roz şi o poftă conversaţională care mă unge pe dorul de â din a. Îi spun şi eu despre mine una-alta, raportez că n-am fraţi, n-am surori, părinţii mi-s în România, deţin un imobil nemobilat acolo, am făcut facultatea la Cluj, am vagabonţit şi prin Bucureşti (şi poate aş mai face-o dacă chiar ar fi să fie), aici stau în chirie, am un singur copil, copilul e născut în România. Singura sincopă conversaţională este întrebarea ei dacă sunt credincioasă, îi spun că sunt şi îmi mărturisesc religia dar aceasta se dovedeşte a fi alta decât cea la care ar fi vrut ea să ajungem. Trecem hopul şi ne vărsăm mai departe vieţile de parcă am fi colege de compartiment într-un tren accelerat, la clasa a doua. Eu aflu în ce culori şi-a pentuit utima data dormitoarele, ea află când am fost cel mai recent în România (2007). Impresia mea că ne înţelegem de minune persistă.

Apoi vine Adelina şi îi spun că trebuie să ne pregătim de plecare. Doamna îmi spune ce drăguţă a Adelina şi ce prietenoasă, nu ca mine. Ne salutăm şi o las singură cu planurile ei de redecorare a camerei care nu i-a ieşit bine că n-a prins cum trebuie vopseaua. Iau fata şi plecăm împreună gata răsconversate la treburile noastre obişnuite de după-amiază.

Cu benzina la prezicătoare

Dacă preţul benzinei va continua să scadă în acelaşi ritm ca până acum voi prinde ziua binecuvântată în care staţiile peco vor afişa preţuri negative. Adică în loc să le dau bani ca să pot pleca cu rezervorul sătul, o să le iau. Îmi vor oferi o mixtură formată din lei americani, coşuleţe ticsite cu banane şi portocale şi o cantitate de benzină care să îmi aducă pe buze surâsul îndestulării.

Raportul inegal de forţe dintre mine şi companiile petroliere se va întoarce cu fundul în sus, târându-se cu burta goală pe parchetul din sufragerie. Mi s-a explicat că nu mai există cerere, că fabricile capitaliste au dat cu capul de pragul de sus. Eu am o înţelegere vagă a noţiunilor de cerere şi ofertă, în principal mi le amintesc ca pe două drepte care când catadixeau să se întâlnească năşteau un punct în faţa căruia ne scoteam toţi pălăriile. Un punct de la care, după ce ne reveneam din admiraţie, trasam câte o linie punctată spre fiecare axă a sistemului de (p)referinţă. Apoi jubilam. În parte jubilam şi pentru că am depăşit cu bine jumătatea cursului (prima jumătate, aceea mai lungă) şi urma să revenim la preocupări mai pământene, cum ar fi mersul la un suc sau la o cafea. Sub denumirea de mers la un suc sau la o cafea fiecare făcea ce se pricepea mai bine şi îi plăcea mai mult (şi cu cine îi făcea mai multă plăcere).

Nu prea mai am inimă să scriu în continuare căci televizorul tocmai mi-a ameninţat zodia cu o pierdere de bani, de parcă ar mai şi fi de unde. Parcă nu m-au lăsat crizele într-o situaţie similară cu a lui Pişta. Nu-l ştiti pe Pişta? Este individul inspirat care a vândut o sticlă de oţet cu doi lei şi a răscumpărat-o ulterior cu trei. Atâta numai că eu am răscumpărat-o cu şapte.

Apoi mi-a mai trecut ceva pe la urechi, despre nişte persoane care credeau în propria capacitate de a se vindeca. Asta e o atitudine sănătoasă, deşi în cazul meu nu cred că se aplică, pentru că nu a venit încă pe lume capacitatea care să mă vindece de naivitate. Şi uite aşa ne întoarcem la preţul benzinei, de unde pornisem. A scăzut şi îmi frec palmele în aşteptarea bananelor şi portocalelor subvenţionate de Shell-ul din colţ.

Chicago crowd protests Calif. gay marriage ban. Amalia cu ei. Din greşeală.

Azi am fost la un marş gay dar n-am ştiut, am crezut că mergem să o plimbăm pe bunica printre zgârâie-nori. Bunica nu e a mea, e a fetei mele şi a fost cu atât mai greu să-i răspundem la întrebarea: da’ pentru ce umblă ăştia aicea, mamă?

Ne-am învârtit să găsim parcare gratuită aproape de Millennium Park şi tot căutând şi zgâindu-ne la o trupă de poliţişti călare, am nimerit în marginea marşului. Un şofer exasperat a coborât din maşina din faţa noastră şi ne-a anunţat că autobuzul din faţa lui nu e mişcă, e blocat. Asta putea fi şi din cauză că nu avea unde să se mişte, blocajul fiind general. Poate şoferii de Acura sunt mai nevricoşi? Nu cred. Am luat-o ca pe un caz izolat.

După ce în sfârşit ne-am deblocat am continuat căutările, scăpând la mustaţă de o nouă intersectare cu protestatarii. Nici n-am apucat să ne mirăm bine cât de deştepţi suntem că umblând iar să dăm în bulivar, pardon în Michigan Avenue, am constatat că pământul chiar e rotund şi ne găsim exact în locul unde mai zăcusem şi acum o oră. Au început să sune claxoanele. Am ambalat maşinuţa iar ea s-a încordat ca un tăuraş la neobrăzarea taxiurilor care vroiau să ne taie o cale oricum deja gata înfundată.

Aşa am cotit dreapta şi am ajuns cu bine în inima marşului, între pancarte cu we are not second hand citizens. Căutând, am aflat că protestul era destinat sprijinirii căsătoriei între cetăţenii, alienii sau un-documentaţii de acelaşi sex din California. Personal n-am nimic cu nimeni şi cu cum îşi face treaba, câtă vreme n-are nici el sau ea treabă cu mine. Dar m-am şocat şi eu, aşa, ca burghezul crescut de comunişti şi împlântat acum la suburbie, că toţi mărşăluitorii erau tinerei, vericule (o să scot vericule la corectură).

N-am avut la mine aparatul foto. Dar s-ar putea să apar în câteva poze, că toată lumea de pe margine filma şi poza. Sensul de mărşăluire era opus sensului în care încercam noi să înaintăm dar cum vâna lor de Michigan Avenue devenise neîncăpătoare pentru atâta revoltă (cred şi eu), unii făptuitori s-au scurs şi pe banda noastră de mers. Ce m-a mirat cel mai mult a fost cât de calmă am putut să stau în faţa aşteptării, împărţind în maşină eugenii româneşti şi apă plată.

La final am parcat cu bine, cu brio şi cu un noroc pe care nu îl pot numi decât chior, exact în uşa magazinului Macy de pe State Street, sub sclipirea luminiţelor similare acelora sub care debarcă vedetele de rangul unu. Am avut o zi frumoasă, din care ceea ce am povestit a fost numai prima jumătate.

Mall-ul şi publicul inaugurării sale

Am citit pe blogul oraşului Deva şi pe blogul lui Ciprian Sterian că ambele mall-uri, cel de la Deva şi cel de la Buzău sunt inaugurate respectând aceeaşi formulă: în prima zi se deschid porţile pentru publicul strâmt şi numai a doua zi pentru publicul larg. Foarte frumos, să nu se amestece şi să se calce pe picioare aceste două categorii speciale de public.

Cum mi-am petrecut sfârşitul republicanilor

Uf, ce îmi mai autobeştelesc structura emoţională care îmi urcă inima în gât ca numărul de electori în graficul lui Obama! E numai 8.40 la Chicago, am culcat copilul şi bunica şi navetez de la televizor la calculator. Tot mai bine scriu de la hardughia clasică decât de la laptop. Am şi eu scrântelile mele. Laptopul trebuie ţinut nu ştiu cum, să se ventileze, să nu se înnece şi să nu răguşească. Tare nu m-am dat cu progresul tehnic, dar nu e numai asta, am un răspuns pavlovian la laptop-uri, de câte ori le văd mi se pare că sunt în tren. Numai acolo văd oameni aşa de încrâncenaţi aplecaţi deasupra jucărioarelor şi manevrând tabele grele cu vânzări subţiate de criză şi power-poainte super-brici. Numai vreo doi îşi arată ultima fărâmă de umanitate şi joacă solitaire. Aşa îmi place mie cum se smucesc oamenii ăştia peste macazuri (voturi 200 la 124, ora 8.45) agăţaţi de tastaturi şi înnodaţi la i-poade.

Mai sunt 70 de electori şi câştigă Obama. Nu ştiu ce draci mă emoţionează aşa, poate o fi şi faptul că dintr-o învârtoşire a soartei sunt contemporană şi co-orăşeană cu o felie de tort istoric. N-am avut nervul să merg în Grant Park, să pun mâna pe pulsul poporului. Motivele sunt multe şi complexe, unul e că e noapte groasă, altul e că sunt nevricoasă să fiu departe de adăpostul suburbiei la aşa o oră târzie, ultimul şi cel mai important e că vreau să îl văd pe Obama când spune cuvântarea de victorie, să îl văd în direct la televizor. Uneori mă gândesc ce nervi îţi trebuie să rezişti la presiunea unei poziţii ca a lui şi ce risc îşi asumă totuşi intrând în drăcăria asta politică cu atât de mulţi simpatizanţi dar şi cu atât de mulţi care împărtăşesc un alt punct de vedere.

Mă uitam la un moment dat şi la români, care discută tot despre subiectul american şi discută bine, nu se încurcă. Am încercat să mă abţin şi să nu pomenesc părerea unui analist de la TVR Internaţional care ne explica nouă, diasporenilor de aici şi de aiurea cum e cu soccer mom, adică o categorie de femei moderne, etc, etc, targhetate şi ele de campaniile electorale. Dacă aş avea cum, i-aş spune analistului că soccer mom sunt femeile care în general nu lucrează şi stau acasă cu copii şi îi duc cu maşina pe la diverse activităţi. Nimic rău în a fi o soccer mom dar am rămas eu cu sentimentul că analistul era sub impresia falsă că soccer mom înseamnă altceva.

Aşa mă bucur că am ghicit. Că am intuit, mai bine spus, câştigătorul. Hillary era prea ruptă de oamenii obişnuiţi, prea implicată în drame, birouri ovale, monici, mizerii şi iertări izvorâte din interes, un interes atât de puternic că nici poalele ridicate ale altor fuste nu-l poate descuraja. John McCain e şi el rupt de realităţile clasei medii americane, posibil şi pentru că era ocupat la un moment dat să-şi amintească oare câte naiba de case are şi pe unde. Rămăsese că oamenii lui de campanie vor săpa adânc şi vor coace într-o bună zi răspunsul. Să sperăm că va fi mai bine, sigur, nu chiar mâine dimineaţă, ci pe măsura scurgerii timpului spre următoarele alegeri.

Spectator ştiutor

Abia m-am dat jos de pe televizor după ce am vizionat ultima dezbatere dintre Obama şi McCain. Astăzi, 15 octombrie, au stat la aceeaşi masă şi au răspuns întrebărilor moderatorului (al cărui nume nu îl ştiu dar aş putea căuta pe internet şi pe urmă m-aş putea preface că l-am ştiut). În orice caz, mie moderatorul mi-a inspirit un mare respect, un tip sobru în compania căruia nu cred că ai îndrăzni să fooling around.

Eu cu politica avem în comun exact ce au doi cetăţeni aparţinând unor culturi diferite (unul cu rochiţă şi celălat cu adidaşi) care aşteaptă să intre în toaleta unui avion. Singurul sentiment care îi leagă (pe lângă sentimentul de fragilitate şi atotputernicie pe care îl simte orice om deasupra norilor) este enervarea uşoară şi politicoasă faţă de ăla dinauntru care nu mai iasă din incintă, deşi s-a auzit cum a tras apa de trei ori.

Şi totuşi am urmărit dezbaterea cu urechile larg deschise, cu ochiul scrutător şi cu mirarea că am ajuns telespectatoare la cea din urmă trântă televizată dinainte de alegerile americane din noiembrie. În primul rând cravata. Cravata e un factor extraordinar de important în decizia alegătorului şi aici culoarea roşie şi tinereţea lui Obama au bătut net, detaşat şi neretuşat albastru închis-ul lui McCain.

Obama a mustit stăpânire de sine, nerânjeli şi răspunsuri mult mai concrete decât McCain. Adelina a propus să îl invităm pe Obama la casa noastră într-o zi, ceea ce e semn clar că l-a plăcut şi ea. Nu a propus nimic legat de McCain. Mie îmi place că Obama când râde, râde, larg, frumos, cu toţi dinţii. Când nu râde stă serios, dar serios şi sobru, aşa cum mi se pare normal. Dar evită nehotărârea rânjetului intermediar şi prefăcut pe care nu pot să îl suport şi evită mustăcirea pungilor din obraji, posibil şi pentru că nu le are.

Nu analizez acum programele politice şi promisiunile părţilor, pentru că o fac în acest moment toţi analiştii şi para-analiştii politici care mai au urmă de suflare în ei şi o fac, evident, în mod profesionist, aşa cum trebuie. Ce-am reţinut eu aşa, repede, este că Obama vorbeşte despre un fond, ceva, o chestie federală care să înlesnească accesul la asigurările de sănătate şi pentru neîmbuibatul nerepublican. Că educaţia mai trebuie ieftinită puţin pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, că e cocoşantă. Că nu poţi lua femeilor totuşi dreptul de a alege când e vorba de avort, dând legi care să îl facă ilegal. Eu nu spun că avortul e bun, e o porcărie, dar nu cred că o lege poate opri nişte chestii. Noi ştim mai bine, am luat şi o Palmă de Aur pentru asta.

Ei da, pe scurt zic ce am zis de la început. O să câştige Obama.