unpictured sunday

pentru că e început de iunie, în Lincoln Square se ţine, ca în fiecare an, Mayfestul nemţesc. N-am avut deloc o dispoziţie deschisă spre cultură, artă şi alte endeavoruri fine, din alea din jumătatea superioară a piramidei lui Maslow. Sincer, eu abia acum am priceput ce a vrut să zică piramida, e ceva să dureze paişpe ani până îţi pică fisa. Ce vreau să spun este că am ignorat dansatorii şi dinamica generală de veselie pe fond de hamei, şi m-am dus direct unde erau chestiile importante, adică varza acră, cartofii un pic pişcători şi meatloaful cu specific allemand. Opt tichete am dat şi m-am aşezat îmbruznată în cort la o masă, cu comfort-food-ul în mâna dreaptă şi furculiţa de plastic în mâna stângă, ba am ma mârâit că vreau şi o bere, deşi eu nu beau bere, din cauză că nu i-am prins gustul când eram la grădiniţă, când m-au servit profesorii cu care eram în tabără cu mama şi când am înghiţit totuşi băutura de ruşinea lor. Şi tot atunci am primit de la un domn drăguţ o floare de colţ, cred că s-ar putea să îi fi fost simpatică.

două poze am apucat să fac şi fugăritul ăsta de aparat n-a mai avut nicio suflare de baterie. Îmi venea să dau cu el de pământ, să văd cum îi sar ţăndările. Trebuie să fi trecut azi nişte aştri prin nişte case stelare nepotrivite ori something că nu recunosc eleva cu coroniţă din mine în exemplarul ăsta căruia nu ai cum să îi faci pe plac. De fapt, mi s-a şi comunicat că viaţa cu mine e dificilă, noroc că eram ocupată cu nişte varză acră, că altfel aş fi dat un răspuns pe măsură. Nu oricine ştie să cânte la instrument, chiar dacă ţi se pare că e uşor să te pricepi.

ei şi din momentul în care s-a terminat bateria, mi-au apărut în raza vizuală cele mai mişto instantanee fotografiabile, reprezentative pentru festival şi pentru Lincoln Square, dintre care menţionăm: un domn sfătos cu pălărie cu pană, aşezat exact în unghiul potrivit, dansatori în costume colorate mişcându-se suficient de încet ca să iasă poza bine, copii alergând după o mie de baloane colorate făcute de un nene dintr-o soluţie de săpun aflată într-un lighean şi cu ajutorul unui dispozitiv din trei lemne flexibile, ce mai, o minunăţie, un vis, o poveste. Aparatul nu s-a mai aprins nicio singură secundă şi am rezistat ca o eroină naţională o juma de oră lângă o tartă cu ciocolată şi zmeura luată de la Selmarie, m-am gândit că poate o prind să v-o arăt şi vouă. Am zis că se mai încoardă el, dispozitivul, de o poză dar în toate dăţile în care am încercat a rămas cufundat în lumea lui tristă, fără curent electric.

finally, am mâncat tarta şi aşa, nefotografiată. A fost bună şi s-ar putea să recidivez one of these days, poate chiar cu camera foto încărcată. Acestea fiind deci comise şi neimortalizate, mă duc să îmi scufund după masa în Tales of the City, adică Sex and the City în varianta Armistead Maupin. Şi poate un pahar cu vin, că rimează, relaxează şi face mai suportabile nişte gânduri care de la o vreme nu vor deloc să-mi dea pace.

Duminica la festival

Cum iarna a fost lungă, incomodată numai de vara de la începutul lui mai şi iritată de toamna târzie de azi, nu ne-am prea manifestat socio-cultural în aer liber în ultima vreme. Dumincă însă am reuşit să ajungem în Lincoln Square, la festivalul german. Zona respectivă îmi e foarte dragă şi am descoperit-o cu ajutorul Anei. Aduce a centru de orăşel european, cu plimbăreţi perpezi, magazine drăguţe, restaurante şi cafenele.

Fiind festival, îmbulzeala a fost maximă, dar cum în obsesiile mele trebuie să figureze puhoaie (civilizate) de oameni, experienţa a fost definitely pozitivă. Am plecat de acasă pe la 4 pm, după ce am zis de şase ori că mergem şi apoi că nu mergem (de atâtea ori a plouat şi a ieşit soarele). Am nimerit exact la dansul care poate fi văzut în fotografie, apoi a venit o formaţie de toboşari dar nu i-am fotografiat pentru că 1. majoritatea aveau burtă şi 2. nu erau îmbrăcaţi în culori.

Am mâncat apoi nişte cârnaţi cu varză şi salată de cartofi (calificativele sunt: yami, da, respectiv nu), am luat o halbă de bere cu exact aceeaşi inscripţie ca aia de anul trecut (nici ei nu bănuiesc că mai există hal de cusurgii ca mine care bagă de seamă) şi am pornit la o plimbărică prin Square. Când am dat de părculeţ eu am luat-o, as usual, razna de fericire, am stat pe băncuţe, am făcut nişte poze şi apoi a venit ploaia.

Ma intorc eu one of these days acolo, să fac penultima poză fără buzile mobile, că prea e frumoasă priveliştea. Sper să vină vara for good dar nu cu zăpuşeală şi să recidivăm cât mai des şi mai fain.

(pozele astea nu se aranjează chiar cum vreau dar le las în beteşug aşa, că e târziu şi mâine prestez cu cifre).

Van Gogh...

... la Art Institute.

Ne ţinem de treabă

Nu ştiu alţii cum sunt dar noi a început să ne întâlnim destul de des. Că aşa ne-a învăţat L'Oreal-ul, că merităm. De data asta am avut-o alături şi pe Ionela şi speram ca data viitoare să poată să ajungă şi Mihaela. Vorba aceea, dacă noi nu ne inventăm oportunităţi de relaxare, atunci cine? (Asta am învăţat-o de la capitalişti, decât că ei vorbeau despre muncă şi progres).

Habar nu am cum au trecut trei ore, mie mi s-a părut că am stat cinci minute. Am strâns rândurile în jurul unui platou cu nachos, binecuvântate fie-le ingredintele, că eu m-am lăcomit şi la a doua farfurie. Data viitoare să nu mă mai lăsaţi. Nu vă uitaţi că suntem mai portocalii la faţă, aşa s-a priceput să ne tragă în chip duduiţa care ne-a chelnerit.

Când m-am trezit instalată la masa rotundă, mi s-au foit imediat circuitele de distracţie, acelea care acum nişte ani scoteau scântei. Chiar aşa, pofta vine mâncând şi ideea vine scriind, ce-ar fi să îi punem un gând lucrativ şi Revelionului, în fond nu mai sunt decât două luni până atunci şi, dacă am fi în Romania, n-am mai găsi deja locuri în nici o staţiune nebalneoclimaterică şi în aproape nici un restaurant în care nu trebuie să cheltuieşti miliardul pe o ciorbă de burtă.

Până atunci să ne bucurăm însă de ploaia asta care a început aproape imediat după ce s-a terminat cea dinainte şi să ne ţinem bine în noiembrie, căci apoi vine decembrie cu zăpada şi luminiţe şi o să fie totuşi altceva.

Ne-am tras mai aproape pentru poză în următoarea ordine, începând din stânga: Ana Maria, Dona, Amalia, Ionela.

Stimaţi telespectatori, dăm legătura în studio, vă dorim un week-end glorios şi marvelous.

Blame it on the train

Vineri, anunţ pe cefereu' american: Train number 646 will arrive at the normal platform. We are sorry for any inconvenience. Am zis că n-am înţeles eu bine, că na, aş avea, acolo, una sau două sau zece circumstanţe aproape atenuante, dar am observat pe furiş că aceeaşi uimire se aşternuse şi pe faţa get-begetă a unei doamne îmbrăcate professional şi pe figura de manager a unui domn cu cravată. Deci nici ei n-au înţeles de ce se spărgea în scuze cheferista de la megafon. Dar aş putea să completez mesajul, după aceeaşi logică absentă: aducătorului recompensă.

Pofte boeme

Ieri am mancat o Boema adevărată, din aceea cu frişcă cu gust de frişcă, cremă cu gust de cremă şi sirop care curge dacă nu eşti precaut şi nu ţii în pungă cutia din care mănanci cu mana. Nu avea cireşică dar cine se mai împiedică în amănunte cand pune şaua pe trofeu!

Fericiţi cei ce nu ştiu cum e să tanjeşti după bunătăţi clasice, pentru că au cate o cofetărie autentică la colţul blocului sau al building-ului, după caz. Cum la mine nu e cazul, m-am deplasat la 3455 W Dempster, unde într-o plazză tipic americană se găseşte Le Patisserie Chicago, cu tot cu drapelul originii noastre în geam. Magazinul romanesc are nume franţuzesc şi site, în construcţie, desigur.

Atenţie, duminica se închide la ora 2. În rest Doboş-uri, Diplomat-uri, Amanadine şi încă vreo cateva chestii care s-ar putea să starnească interes pe ploaia asta care, vorba celor de la Pasărea Colibri:

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercam să facem noi
Un oraş fără păcate.

Blog and the City of Chicago

Oooops, we did it and geeee, we’ll do it again. Ieri, în cea mai desăvârşită zi a sezonului de toamnă – iarnă 2009, noi, trei ţiitoare serioase de blog din Chicago, ne-am mobilizat şi ne-am sincronizat astfel încât să coborâm de pe monitoare direct într-unul din cele mai simpatice locuri ale metropolei, Lincoln Square. Pe cinstea mea de romantică fără vindecare, o zi mai frumoasă nu se putea găsi. Ne-am adunat care de mai aproape, care de mai departe, şi am pus vreme de trei ore la cale atât Ţara Americană, cât şi Ţara Românească, vecină şi prietenă. Îmi amintesc că am început după ora unu şi am sfârşit după ora patru, nu de alta, dar să nu ne dea dispărute respectivele familii rămase acasă.

Am condimentat conversaţiile cu bere, cu Pomosa şi Mimosa, nişte licori cu care eu nu m-am întâlnit până ieri, aspect pe care îl regret. De fapt nu ştiu să vă spun despre bere şi Pomosa, dar Mimosa este suc de portocale amestecat cu şampanie şi n-a fost rău. Am campat la o terasă, am depănat poveşti, pe scurt, a fost plăcut şi până la primul colţ deja am hotărât să repetăm isprava, probabil cam într-o lună, deoarece fericita numită Ana Maria pleacă în vacanţăăăăăă. Dar noi vom ţine fortul în stare bună de funcţionare până se întoarce ea şi, mai mult, plănuim să îndrăznim să le invităm şi pe Ionela şi Mihaela să ne fie alături la manifestarea viitoare. Ba chiar am putea să ne obrăznicim îngrozitor şi să propunem o excursie la Chicago, sometime soon, şi celor care scriu frumos şi sunt localizaţi la New York, Williamsburg, aş îndrăzni să spun şi Vancouver, căci nu se ştie niciodată din ce avion sare iepurele.

În poză apărem aşa: prima din dreapta este Ana Maria, la mijloc este Dona, iar la stânga eşicherului apolitic sunt eu.

Acestea fiind împărtăşite şi lămurite, vă urez o săptămână plină de tot ce vă doriţi :)

Accounting show must go on

Ieri mi-am petrecut tinereţile la conferinţa regională a contabililor publici certificaţi din frumoasa şi voioasa regiune cunoscută sub denumirea de Midwest. Au venit ei cu mic, cu mare, de la oraş şi de la preerie, de la firme sole proprietorship şi de la firme multinaţionale, să asculte ce mai e nou pe arătura financiar – contabilă a celui de-al nouălea an al celui de-al treilea mileniu. La prima sesiune n-am ajuns, pentru că am fost ocupată să conving o tanti de la Registration ca eu uneori pot functiona si sub numele de Donald. Nu s-a convins, aşa că m-a pus să mă preumblu pe la manifestare cu numele din buletin. La a doua sesiune n-am intrat, pentru că în atâţia ani de participare glorioasă m-am prins şi eu ce e mai cuminte să eviţi, aşa încât pe certificatul tău de transhumanţă spre o lume mai bună să nu scrie mort de plictiseală. Am pătruns binişor la cursul de corporation taxation, unde, inteligentă cum sunt, mi-am dat repede seama că domnul care preda era acelaşi de la cursul pe care tocmai îl evitasem.

Asta îmi aminteşte o întâmplare din facultate, din anul întâi, când am ajuns, în sfârşit, pe la cursul de economie politică. Era programat dimineaţa foarte devreme, şi apoi, eu nici n-am simţit niciodată mai multă atracţie faţă de economia politică decât poţi să simţi pentru un ins decent, dar comun, care sta lângă tine în tramvai. Nu te superi că stă acolo, nici nu te bucuri, iei faptul ca atare şi cu asta basta. Da, şi la un moment dat am mers totuşi la curs, numai că, ghinion, nu am ajuns chiar de la început. Am intrat totuşi, mă rog, regulile erau destul de stricte, şi intrând, am avut surpriza totală să văd că profesorul, un domn care apoi mi-a fost printre cei mai simpatici dascăli, îmi părea cumplit de cunoscut. Eu ştiam sigur că n-am mai păşit în nici o incintă unde preda domnia sa, şi totuşi îl mai văzusem undeva. A mai durat un pic, până când mintea mea, care se culcase târziu şi se trezise devreme, a compilat pe circuite că profesorul respectiv mă supraveghease la admitere, în sala în care îmi desfăşuram măiestria la proba de matematică.

Dar să revin. La corporate taxation am simţit cum aţipesc de două ori pe scaun, senzaţia venea din stomac, loss carryover, căldură, lunecare, shareholders, capul cade uşor, plutire, încă o fracţiune de secundă, şi trezirea! Pe la a treia pătrime a cursului am zis că aşa nu se mai poate, mi-am luat plăsuţa cu mâncare de acasă, mi-am luat geanta (mi-am scos una din genţile bune pentru show) şi m-am transbordat cu căţel, cu purcel, pe o canapea moale, într-un hol înalt şi generos luminat. Am tras nişte duşti de apă plată şi mi-am scos din taşcă Bulgakov-ul, urmărind cu nesaţ povestea de a cărei jumătate mă apropii.

După o jumătate de oră de delectare autentică m-am deplasat spre spaţiul expoziţional, unde se afla şi locul de luat masa. Masă, masă, dacă ţi-ai adus de-acasă, cum spune un vechi proverb românesc. Dacă nu ţi-ai adus, puteai alege între un sandviş cu piept de curcan la 13 dolari bucata, un hot-dog ultra-pricăjit la 5 dolari sau nişte meniuri înţepenite de vreme, compuse din salată verde şi niscaiva şunci, la un preţ pe care nu am vrut să îl aflu.

Apoi m-am aliniat alături de alte zeci de contabili la pop-corn şi limonadă gratuite, din partea organizatorilor, cred. Coada conţinea, printre altele, domni serioşi cu cravată şi costun, tinerei mai relaxaţi, doamne venerabile, doamne nevenerabile şi domnişoare sofisticate, toată lumea aşteptând, în cea mai deplină ordine, să înşface punguţa cu pop-corn şi păhărelul cu limonadă. Cel mai mult mi-a sărit în ochi o contabilă în general bine îngrijită, dar încinsă cu o curea lată rău, care aducea mai mult a brâu de costum popular, după umila şi nesolicitata mea opinie.

Fericită şi relaxată, m-am prezentat la cursul de Business Ethics, unde m-a aşteptat o mare surpriză, de fapt două. Prima a fost că n-am mai găsit loc în sală, dar asta s-a rezolvat foarte repede, pentru că organizatorii au adus extra – scaune, să încapă tot cetăţeanul. Iar câţiva cursanţi s-au trântit de-a dreptul pe jos. A doua surpriză a fost că doamna care preda (vorba vine preda, făcea prezentarea) m-a captivat atât de tare cu subiectele propuse încât am ajuns să stau cu gâtul întins, numai ochi şi urechi şi suflet, să nu pierd nici un cuvânt. A intrat în subiecte precum diferenţele culturale şi influenţa lor asupra comportamnetului angajaţilor din multinaţionale, atitudini, motivaţii, ce să mai, chestii în faţa cărora mă topesc de interes. Aş fi vrut să nu mai plece şi cursul să nu se mai termine. Dar s-a terminat şi am trecut mai departe, la sesiunea despre tehnologie.

Aici am ascultat cu luare aminte, nu chiar ca la expunerea anterioară, dar nici n-am aţipit. Am aflat tot felul de drăcii despre tot felul de echipamente şi jucărioare electronice, din acelea care au avansat mult mai repede decât mine, şi dacă avansează tot aşa, chiar nu am idee unde o să ajungem. De fapt am un fel de idee, dar nu ştiu dacă să o mărturisesc sau nu. La finalul cursului ni s-a spus că în cinci ani toate bucătăriile vor conţine un computer care va integra activitatea frigiderului, aragazului, hotei şi a mai ce are fiecare prin incintă. Şi ni s-a pus în vedere că peste zece ani, ne vom uita la televizor cuplaţi la nişte dispozitive care vor reproduce în noi exact emoţia simţită de personajul din filmul la care ne uităm. Am plecat scuipând în sân, să mă bucur liniştită de viaţă, cât se mai poate, şi cât roboţii nu au pus încă laba complet pe noi.

Chicago într-o zi cu ploaie

Impresii feroviare

Dimineaţă devreme, pe peron, în partea dreaptă: două domnişoare, apreciez că în jur de clasa a 9-a. Tinere, vesele, cu picioare frumoase şi goale, şorturi scurte, bluze de trening cu scrisuri. O bluză gri. O bluză albăstruie. Şlapi în picioare (n-am nimic cu şlapii, câtă vreme nu sunt târşâiţi sonor). Un fel de saci în spate. Vorbesc despre Jeff, and Jeff said, and Jeff did, and it sounds like fun. Mă uit din când în când la ele pentru că din partea aceea vine trenul spre downtown.

Dimineaţă devreme, pe peron, în partea stângă: două doamne, apreciez că în jur de debutul retirement-ului. Drăguţe, vesele, paşnice, cu pantaloni trei sferturi şi cămăşi largi peste tricouri colorate. Sandale plate şi moi în picioare, plăsuţe pe umăr. Vorbesc despre Medicare, and it doesn’t cover this and it doesn’t cover that, and it’s outrageous, dear, don’t you think so? Mă uit din când în când la ele pentru că din partea aceea vine trenul dinspre downtown.

Legăn în vânt bocceluţa cu apă plată, cu Sartre şi Beauvoir şi scot cartea de limba italiană. Hai visto il dibattito alla televisione ieri sera? Mi-ar plăcea să leg şi eu câteva cuvinte când o să vizitez Cinque Terre. Aşa ar fi frumos. Urc în tren şi alunec printre suburbii fără sfârşit, făcute din case care au votat fie cu paleta de nunaţe centrată pe ocru diluat, fie cu figura cinstită şi corectă a frame-urilor din plastic griuliu.

Prin curţi nu e aproape niciodată nimeni dar eu ştiu sigur că acolo trăiesc oameni, pentru că le văd liniile tehnologice de fabricat grătare, mesele şi scaunele de grădină, găletuşele colorate zvârlite lângă un zid sau lângă o mică piscină. Când obosesc de absorbit peisajul ridic din umeri şi mă întorc la oile de prin cărţile mele.

Colegii mei de vagon citesc şi ei sau joacă solitaire sau rulează aplicaţii financiare grele sau îşi deapănă viaţa în celulare penultimul răcnet. Apoi ne aliniem pentru coborâre şi însufleţim pentru trei minute un alt peron încremenit în soare.

Wind of change of route

Se spune că din când în când e bine să mai faci o schimbare în rutele zilnice, ca să vezi totul cu un ochi proaspăt. Aşa că m-am hotărât să îmi schimb şi eu drumul de la servici până acasă. Acum trec zilnic printr-o tufă care îmi vine până la brâu, pe lângă un garaj (uneori mă strecor printre o maşinoacă şi garaj), prin stânga unei case foarte mari (sau prin dreapta unui lot vacant, depinde cum vrei să priveşti problema), şi pe o aleiuţă cu floricele şi cu un îngeraş de piatră ataşat unei fântânici. De acolo ies direct în strada principală, pe care ţin drept până la gara sătească. Mă simt mult mai bine decât când mergeam prin parcare, apoi prin spatele unui magazin, apoi prin dreapta unei clădiri de apartamente şi apoi tot pe strada principală, până la gara sătească. Chestia asta chiar funcţionează!

Trenule, speranţă mică

Au, ce mă dor genunchiuţii! Şi am stomacul plin cu bucate poloneze. Doamne, nimic nu e ce pare. Azi am ieşit la buricul urbei, să vedem şi noi nevăzutul, mai precis trenul A Christmas Carol by Disney and Dickens, tren care s-a strecurat în conştiinţele noastre via e-mail. Totul era gratuit, împrejurare care mi-a stârnit unele bănuieli, dar am zis să nu fiu extra-nevricoasă. Ne-am înfiinţat la Chicago Union Station, adică gara orăşenească din Chicago, să vedem minunea. Acolo lume multă monşer, timp oficial de aşteptare doua ore şi jumătate, dar o doamnă de la forţele de ordine ne-a şoptit pe supt mână că de fapt e vorba doar de vreo două ore.

Stăm, băgând în faţă curiozitatea copilului, când de fapt ne rodea şi pe noi dorinţa să vedem cu ce mai iasă Disney la înaintarea 3D. Mi s-a părut că şirul se deplasa destul de repede, între timp s-a mai produs şi un clown, au mai cântat nişte doamne şi nişte domni, şi au invitat-o pe Adelina să sune dintr-un instrument ca o nucă. Între timp am mers şi la locul unde până şi regele merge singur, dar pot să contrazic zicala, la rând aştepta şi o mireasă, şi ea nu a intrat singură la separeu, ci însoţită de două domnişoare de onoare. Iar o altă domnişoară, una de dezonoare, cred, le-a făcut o poză peste peretele stalului, aşa, de chestie.

Ne-am întors în rând, fericiţi că încă un pic şi urcăm în trenul minune. Acolo am realizat cu uimire şi revoltă că în faţă mai era încă o coadă, egală ce cea parcursă deja. Dar asta e, când te roade curiozitatea, face gaură. Ni s-a dat apă chioară la cornet de hârtie cerată şi s-a aruncat peste noi cu aburii proveniţi din ventilatorul montat pe gura unui butoi. Nu pot să zic că nu ne-au creat condiţii decente să stăm în picioare până ne vine rău. Dar de, înăuntru magia, merită. Ne-am cocoţat în vagon şi am parcurs destul de în grabă atelajul, adică trenul promoţional, că asta era într-un final.

Înăuntru nişte ecrane sponsorizate de HP, nişte costume, nimic extraordinar. Mai interesant mi s-a părut trenul de la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Mă aşteptam să aibă amenajat ceva de epocă, cum am văzut la Bristol Faire, dar no way. Singurul chef pe care mi l-a deşteptat acţiunea asta promoţională este să merg la Londra şi să văd cu ochii mei ce e de văzut, fără intermedieri de entertainment american. Când am ieşit de acolo, surâzând diabolic spre necăjiţii care aşteptau să urce în tren, ne-am dus la o prezentare de zece minute a filmului, în 3D, desigur. Adelina a stat ghemuită în noi, n-a vrut să se uite, Scrooge-ul ăla era urât şi urla îngrozitor. Într-adevăr panorama Londrei victoriene, cu felinare pe străzi şi liniştită sub o ninsoare tridimensională au fost frumoase. Poate şi filmul e frumos, o să apară în noiembrie. Dar promo-ul pe mine m-a lăsat rece şi foarte înfometată. Aşa că am eşuat la restaurantul polonez şi de acolo am revenit acasă, unde regretăm că nu suntem aparate foto, să ne încărcăm şi noi la priză.

Încă o ispită şi mă duc

Într-o zi, aşteptând să iasă copii de la şcoală şi bătându-mă puţin soarele în cap (a fost una din cele două zile cu soare ale primăverii care a ţinut trei zile şi care apoi a plecat, că a avut o treabă, şi a lăsat în loc un pui de toamnă, mai ales seara), aşadar într-o zi, mi-am închipuit cum ar fi ca noi, cei care ţinem legătura şi ne citim mai ceva ca revista Cinema pe timpuri, să ne şi vizităm din când în când. Ştiu, n-avem concediu (huo), n-avem timp, n-avem pâine, n-avem unt, s-a terminat şi gemul de prune, parcă am trage şi o fugă până în România, parcă am fura un week-end la mare, la munte, la o cabană, la plajă, la schi, la Six Flags Great Americaaaaaa. Ei, ce încercam să comunic e că stând aşa şi zâmbind mamelor din suburbie (pe ele soarele excesiv le făcea foarte vorbăreţe, pe mine mă făcea excesiv de visătoare), în închipuirea mea au crescut întâlniri între noi, ăştia răspândiţi pe la capetele Pământului. Şi până să bag de seamă, trăsesem deja o fugă până la Vancouver, mă scuzasem că trebuie să îmi iau un corn de la Zurich, mă plimbasem un pic prin Italia (am auzit o chestie faină, cum că pentru fiecare biserică din Roma există o bancă în Milano), am trecut razant prin inima Parisului (şi mi-am lăsat acolo o felie fiebinte de fericire), am aterizat la Williamsburg pentru o seară, şi acolo am visat cum o să fie următoarele zile la New York. Maaaami, I’m here, m-a trezit tandru Adelina, oferindu-mi să car ghiozdănelul cu zâne all the way home.

Dar dincolo de vise, iată încă o ispită concretă, podurile din Chicago care se ridică atunci când trec bărcuţele cu pânze. Cel mai frumos e când se ridică podul peste Michigan Avenue, am prins evenimentul în timp ce eram la plimbare pe faleza cu tei. Bărcuţele treceau ţanţoşe şi podurile le făceau hatârul şi se ridicau, unul câte unul, se odihneau un pic şi apoi se aşezau cuminţi la loc, restabilind peisajul familiar şi strălucind mai puternic sub sutele de aparate foto declanşate aproape simultan.




















































A, şi încă un lucru, Carla, să nu te muţi de unde eşti acum, sunt alături de tine cu închipuirea şi cu un gând bun. Am vrut să îţi las mesaj pe blogul tău şi cum nu eram sigură unde să îl las, am încercat să îţi transmit în felul acesta ce simt :)

My Chicago

Pe muzica domnului coleg de internaţionalitate Haddaway, care declară că life will never be the same, mă suflec şi mă apuc de treaba trasată de Flavius, preşedintele adunării noastre spontane de blogări (cred că aşa ne numim). Între timp mai intervine în fundal şi o replică dintr-un film românesc care se derulează în treaba lui pe TVR Internaţional: aşa să ştii, că fără şcoală nu merge.

Acestea fiind consemnate, hai să ne închipuim că vă apropiaţi de Chicago. În primul rând eu nu-i spun Şicago aproape deloc, nu pot, nu că nu vreau. Bine, îi mai spun Şicago la ocazii speciale. În rest şi în privat îi spun Cicago, de, urmă de gintă latină.

Buuun, să zicem că sunteţi în avion. Dacă aterizaţi ziua şi nu sunt nori, s-ar putea să vedeţi downtown-ul pe vreo fereastră. Asta dacă nu sunt acoperite toate hublourile pentru că acolo stau tipi care au văzut în câteva rânduri întreaga lume şi sunt deja sictiriţi de panoramele marilor oraşe. Şi dacă aterizaţi seara o să vedeţi downtown-ul, ba chiar o să fie mai spectaculos.

După ce aţi aterizat cu bine, străbateţi kilometrii de culoare de la O’Hare şi depăşiţi cu bine amprentarea (acolo să aveţi mare grijă, vi se va introduce în sistem microbul cumpărăturilor). Apoi vă recuperaţi valizele cu vişinată de casă şi alte cadouri pentru americanizaţii voştri dragi, cu hainele personale (nu aduceţi multe, oricum o să cumpăraţi, la câte milioane de magazine sunt, întotdeauna o să găsiţi ceva foarte frumos şi absolut convenabil). După ce duceţi toate la bun sfârşit, vă rog, faceţi bine şi ieşiţi pe uşa terminalului.

Rudele şi prietenii vă aşteaptă deja de o oră, la început au fost emoţionaţi, acum sunt şi puţin nervoşi. Au verificat că aţi plecat din Budapesta, Amsterdam, Frankfurt sau Londra şi, în consecinţă, trebuie să apăreţi din minut în minut la ieşirea A sau B a terminalului internaţional. Dacă sunteţi aşteptaţi la ieşirea B veţi ieşi, desigur, pe la ieşirea A.

Bun, să zicem că ne-am întâlnit, v-am luat bagajul şi am plătit parcarea. Nu vă luaţi după faptul că poate fac pe dura, mi-era un dor nebun de voi. Ne lansăm împreună pe autostradă, îmi povestiţi ultimele bârfe şi zvonuleţe de acasă, nu sunt om dacă nu le ştiu. Ajungem repede, mâncaţi ce am gătit din greu în ultimele două zile şi apoi dormiţi. Mâine o luăm la picior.
















Prima şi prima dată mergem pe centru. Pe Michigan Avenue. Acolo găsim zgârăie-nori, unii dintre ei chiar dantelaţi şi bibiliţi cum îmi plac mie. Aceştia sunt, bineînţeles, printre cei mai vechi, când mai era timp de bibileală. Oricum, există atmosfera aceea de oraş mare, cu plimbăreţi veniţi din toată lumea. Majoritatea poartă şlapi cu gaică între degetul mare şi restul degetelor, flip-flopi. Dar sunt şi doamne cu toc şi cu coc. Bine, poate nu chiar cu coc, dar cu frizură mai elaborată, în unele cazuri chiar şic. Lumea leagănă plase de hârtie cu diverse cumpărături, care mai de care mai firmoase şi mai mari. Oamenii vorbesc tare, sunt veseli, viaţa erupe în cel mai grozav fel.

După plimbarea pe Michigan Avenue, vreţi, nu vreţi, ne deplasăm la Art Institute. Nu plătiţi nimic, ştiu un truc de băştinaş, care ne va permite să umblăm prin muzeu cât ne ţin ochii la frumuseţe şi picioarele la solicitări.

Pe mine, dacă mă pierdeţi, mă găsiţi la galeriile impresioniştilor, dar ştiţi asta deja, nu vă mai plictisesc. Acolo am căpiţa mea de fân favorită, peisajele iubite, tot tacâmul. Unele ghiduri turistice dau Institutul de Artă drept prima atracţie a oraşului. Mergem la etajul unu, vedem picturile şi apoi ne strecurăm, dacă vreţi, şi în aripa nouă.

Pe râul Chicago în downtown sunt poduri foarte dese, şi toate se pot ridica să treacă bărcuţele cu pânze.

Putem face o pauză de urbanism şi mergem să savurăm Templul Bahai, acolo unde sunt acceptate toate credinţele şi toate rugăciunile, într-o înfrăţire care poate ar trebui să se manifeste ceva mai des între popoare şi între convingeri de tot felul. Există numai şapte temple Bahai în lume. Templul este aşezat într-o suburbie afluentă, ca să nu spun putred de bogată. Dar dincolo de asta, locaţia e deosebită, aproape lângă malul lacului, verdeaţă, îţi merge la inimă.

Putem vizita casa natală a lui Hemingway din Oak Park.

Revenim in centrul oraşului, ne plimbăm şi facem poze pe faleza cu tei, unde în iunie miroase superb.

Şi pentru că avem prieteni cu şcoală, ştim unde să ne urcăm la etajul zece pentru a fotografia o panoramă în care trenurile par un joc din camera copiilor.

Apoi urcăm la Hancock Tower, unul dintre cele două turnuri renumite, alături de Sears Tower. Hancock Tower este chiar pe Michigen Avenue şi oferă şi vedere directă la lac.

Fântâna Buckingham din Grant Park

După atâta activitate urbană petrecem o zi la grădina botanică, sigur prindem covoare de flori, comandăm şi o zi potrivită, nu prea caldă, nu prea rece, fără vânt, cer senin şi exact atâţia farănhaiţi cât e optim. Acolo vom întîlni cel puţin o nuntă şi aproape toţi nuntaşii vor vorbi româneşte. Dacă avem cu noi copii, aceştia vor face o poză cu mireasa (care între noi fie vorba, habar n-are în ce se bagă, dar orişicum, poza rămâne). Ne răsfăţăm prin grădina simţurilor, colindăm aleile, spunem bancuri, dăm pâine peştilor graşi şi blânzi din lac. Dacă e seară or să ne cam mănânce ţânţarii, sau măcar o să încerce, dar noi am fost deja mai şmecheri decât ei, ne-am uns cu diverse poţiuni protectoare.

Dacă vizita la Chicago e scurtă, nu o putem încheia fără o plimbare cu vaporaşul pe lac şi pe râu, printre zgârâie-nori. Dacă vizita la Chicago e lungă, cu atât mai bine, o să găsim o grămadă de lucruri de făcut, numai să începem o dată :)

Trei trenuri, două petreceri şi un festival

Sub acest nume îmi voi aminti week-end-ul de graniţă dintre mai şi iunie. N-am mers cu niciun tren dar am aşteptat să treacă trei, toate marfare, toate foarte încete, toate foarte lungi. Pe primul l-am întâlnit sâmbătă târziu, în timp ce ne transbordam între petreceri şi abia aşteptam să ajungem la a doua. Plecasem cu părere de rău de la prima, dar ţineam neapărat să ajungem în ambele locuri. Prima petrecere a fost de fapt un botez, frumos şi emoţionant, cu atât mai special cu cât părinţii au purtat costume populare din Maramureş, o migălire încântătoare de culori şi volane. Iar fetiţa, o minune cuminte şi frumoasă, în vîrstă de două luni, a sosit şi ea la biserică tot în costum popular, cu fustiţă roşie şi băsmăluţă.

A doua petrecere a fost o zi de naştere, într-o casă frumoasă, aşezată între copaci bătrâni şi uriaşi. Seara a fost foarte caldă şi am stat afară, ascultând, printre altele, foşnetul misterios al frunzelor, şi am privit cum Adelina aleargă după un căţeluş tare simpatic, care i-a întors favorurile. Amândoi au fost fericiţi până peste poate. Am plecat de acolo duminică devreme, cu promisiunea de a ne revedea la concertul lui Goran Bregovic din 14 iunie. Pe drum spre casă ghici cine ne taie iar calea, trenul. Altă jumătate de oră de semi-aţipeală în spatele barierei. Am pornit mai departe, am mers cât am mers, ne-am bucurat un pic de trafic lin până când, surpriză, altă barieră, alt tren. Al treilea. Probabil că fiind al treilea ne-a oferit ca bonus un număr mai mic de vagoane, am stat numai vreo zece minute.

Abia am apucat să ne trezim duminică şi am pornit ca din puşcă la un festival. Unul pitoresc, bine organizat, cu mâncare bună, cu costume frumoase, cu muzică şi dansuri. Festival nemţesc, adică. Nu se plăteşte pentru simplul fapt că intri în ţarc, aşa cum se întâmplă la eternul şi fascinantul Taste of Romania, din septembrie. Aici plăteai doar mâncarea şi băutura. A fost o vreme superbă, perfectă pentru asemenea demersuri în aer liber. Ne-am plimbat apoi printr-o zonă plină de farmec, cu magazine mici şi oameni care se bucurau din plin de chestia aceea exotică, numită mers pe jos. Datorăm Anei duminica superbă petrecută în Lincoln Square. Am şi câteva poze, mai puţine decât aş fi vrut, pentru că, ei da, iar am uitat să încarc bateria.