Căsătoria între vis şi coşmar

Venim pe lume ca nişte bureţi uscaţi, gata să absoarbă toată dragostea de pe Pămînt. Plămădiţi în ceruri, fiecare de pe o altă filă a cărţii de bucate, ne căutăm unii pe alţii pe hărţi tot mai late, cu garanţii tot mai înguste.

Ne facem mari în iubirea părinţilor, în atenţia colegilor de grădiniţă, în sacadările adolescenţei, în grăuntele de început de înţelegere al maturităţii tinere, în coptura interesantă a maturităţii mai tîrzii. Căutăm dragostea, pentru că într-un picioruş de ADN ni s-a strecurat promisiunea că ea există, şi ghiftuirea sufletească a existenţei ţine de depistarea ei.

Între cursurile dictate din agendele multor profesori fără vocaţie (binecuvântaţi fie cei care au avut noroc de mentori, căci a lor este împărăţia împlinirii) şi între week-end-urile fierbinţi, întinse de joi pînă luni, fără reviste de soi, fără cineva pe care să te poţi baza serios la capitolul sfat sentimental, am înaintat printr-o junglă fără cărări, lovind fiecare cu toporişca propriei priceperi. Am săpat cumva, cum, necum, cîte o cale circulabilă. Care de multe ori a dus la rochie albă şi la costum ţepănos cu papion sau cravată nouă.

Făcută cu veselie şi cutii goale de suc agăţate de toba Daciei, cu orez pe treptele primăriei şi o poză de grup cu unii ascunşi după alţii, nunta a tăiat panglica unei tranziţii de dulceţuri şi dureri.

Reardon e un tip foarte bun în felul lui, dar cel mai rău e că felul lui nu e şi felul ei. Această propoziţie de pe ultima pagină a povestirii Pe termen lung (The Long Run) a lui Edith Wharton este, cred, autostrada din care se desprind două posibilităţi: visul sau coşmarul. Dacă semeni cu Reardon în nodurile esenţiale s-ar putea să trageţi din urnă visul, în caz contrar lasaţi biletul în plic, căci pe el scrie altceva. Mai există şi a treia variantă, un amestec absurd între primele două, aşa cum experimentau părinţii unui fost coleg. Părinţi care, după două căsătorii unul cu altul şi două divorţuri unul de altul, au devenit în sfârşit prieteni adevăraţi şi amanţi năbădăioşi.

Visul e, aşa cum ştim, cînd privim amîndoi în aceeaşi direcţie, dar de obicei ignorăm amănuntul esenţial că din cînd în cînd omul îşi mai suceşte gîtul şi îi alunecă privirea peste complexităţi de neghicit la nuntă. Dacă ics se grăbeşte să îşi pună pirostriile la Brezoieni şi igrec procedează identic la Lipova iar după opt ani se sorb în diagonală din priviri la Prospect Heights, în şaua cui descărcăm vina?

Ce putem face cu aproximările de vise transformate într-o sămânţucă de coşmar? Asistam acum o vreme la o deşertare de vieţi în compartimentul unui tren rapid, undeva în plictiseala feroviară dintre Sighişoara şi Braşov. Trei foste doamne trăgeau perdelele de pe trei poveşti similare de dragoste şi despărţire, petrecute la Atena, la Petroşani şi undeva în Germania. Toate au crezut că el e acela, l-au măritat (they marry him, îmi place cum pune problema limba engleză!), l-au iubit, l-au căţărat cu scăunelul pe soclu, au încălzit soclul cu carnea lor caldă, au tăvălit şniţelul prin făină şi ou, apoi au observat fisuri lăbărţabile în visul de ieri şi după cîteva nopţi grele au declarat cu acte că visul e coşmar.

Începutul e frumos pentru că ne arătăm părţile bune. Părţile rele rămîn înghesuite sub patul de acasă, într-o îngrămădire de zece defecte pe centimetrul pătrat de pînză de păianjen ornată cu praf nederanjat din primăvară. Sîntem buni, frumoşi, interesanţi, conversaţionali, supli, cu pantofii noi, cu ciorapi curaţi, cu maşina spălată, fără alt gînd decît să prindem bilet la căluşelul iubirii, să fie bine, să scuturăm portocala împlinirii.

Schema ţine şi ne înmuiem degetul într-un burete ud ca să lipim pe spatele relaţiei eticheta de iubire pe viaţă. Batem cu unghia telefonul firmei de catering, facem copii, îi creştem, muncim pînă ne dă afară portarul ca să avem o casă şi ea să fie plină de tot ce ne mai puie capul şi revistele de specialitate. Iar uneori obosim şi dezlegăm la gură părţile rele, egoismele, conflictele, trăsnim cu cratiţele bune în inamic. Există şi varianta elevată a trăsnitului cu idei şi atitudini divergente, cum spunea şi Edith Wharton, pentru că ştia ea ce ştia. Şi în acestă situaţie inamicul se rodează şi îşi fereşte cu dexteritate persoana de gloanţele noastre intelectuale, şi, dacă vrea, poate trăsni şi el cu o forţă egală şi de semn contrar cu propriile lui idei şi percepţii. Care încep să ne mire, să ne irite şi să ne enerveze punct.

Totul depinde de cum se sărută pe termen lung imaginea din spatele ochelarilor tăi de cal cu imaginea din spatele lentilelor lui de cocoş. De aici rezultă alternative de vis sau de coşmar cît şi împletirea veselă despre care am povestit în finalul paragrafului cinci.