Blog Tango

Dragii mei,

Am bucuria să pot scrie pe blogul nou de la Tango. Ori de câte ori nu o să îmi vină să cred, o să mă întorc să citesc acest anunţ făcut cu toată dragostea strânsă în patru ani, câţi au trecut din dimineaţa în care am putut să citesc pentru prima oară revista mea dragă.

http://amalia.revistatango.ro/

Bucurie

Şi, ca o bucurie mare, căci bucuriile mele, când vin, sunt foarte mari, vă conduc acum spre eseul pe care l-am scris cu drag pentru Tango-ul de iunie. Revista noastră de citit şi iubit.

Cele mai frumoase iubiri

M-am trezit în lumină portocalie. Aş vrea să am şi eu o cameră cu lumină portocalie şi să mă odihnesc de fiecare dată la fel de bine în ea. Lansarea. Azi e lansarea. E dimineaţa limpede de Florii. Cumpăr flori. Mergem mai departe, spre cafenea. Sorb Bucureştiul. Ştiu că e aşa şi pe dincolo, mai ales pe dincolo, fiecare are ceva de zis, ca despre rostul vieţii pe Pământ. Nu îmi pasă. Îl sorb, îl fur, îl ador. Am circumstanţe atenuante, e duminică dimineaţă, nu e aglomerat, lumea se mişcă în ritmuri mai blânde, mai bune cu noi toţi. Ajungem la cafenea. Cum mă simt pe străzile boeme din spatele Pieţii Romane? Mă simt incapabilă să îmi mărturisesc extazul, mi-e un pic ruşine de el, de extaz, mi-e un pic ruşine că nu sunt o idee mai mondenă, mai nepăsătoare. Nu povestesc nimănui jindul după clădiri interbelice, nu povestesc nimănui despre sătucele noastre bibilite, superbe, americane, pustii. Mă prefac că nu mă impresionează nimic din ce văd (cred că mă prefac prost, sunt aproape sigură). Parcă mi-am îndesat sub cămaşă o niagară, aşa simt când încerc să am un dialog civilizat cu oamenii care se strâng în jur. Mă calmez cumva dar nu mă întrebaţi cum. Reuşesc.

Pe măsuţele de la Cafepedia se aştern reviste de martie şi aprilie, le ating mereu când ceilalţi au treabă. Apar panourile mari pe care scrie Tango. Le ştiu denumirea dar nu mi-o amintesc acum. E un cuvânt scurt. Văd oamenii din redacţie. Îi urmăresc cum pun totul la punct, încăperile cafenelei devin ale noastre. Continuă să vină fetele, ne adunăm, povestim, condensăm viaţa în sâmburi dulci. Privirea îmi alunecă spre intrare. Tot ce pot spune despre întâlnirea cu Alice este că am ştiut că a sosit, am simţit-o, înainte de a o vedea. Este la intrare, are braţele pline de flori. Mă apropii, cred, un pic prea brusc, spun câteva cuvinte. Sosesc alte şi alte fete, mă retrag, sunt scoică şi închid în mine perla primei impresii. Alice ne spune cuvinte despre carte. Vorbim pe rând, aproape toate. Alice ia loc între noi. Are cartea în mâini şi pe suflet. Vorbeşte Anda, a vorbit Alina. Anda mi-e prietenă dar noi încă n-am schimbat nici un cuvânt. Corina. Aş vrea să-i vorbesc mai mult Corinei. Anca e la fel de plină de vitalitate ca şi mesajele ei. Doamne. Vreau să vorbesc cu toate fetele. Nu reuşesc. Anemari. Mă roagă să îi dau un autograf pentru cartea surorii ei. Mi se face o poză pentru revistă şi ascult indicaţiile, imaginându-mi cum o să povestesc mai apoi că mi s-a făcut o poză pentru revistă. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Trăim. Trăim. Trăim. Timpule, hoţule, sucitule, ce cauţi înghesuind în ore scurte aşteptările mele de luni lungi? Tu, care te lăbărţezi fără ruşine când manevrez ecrane cu profituri şi pierderi străine, tu vii acum şi te strângi glumind răutăcios cu secundele. Lasă-mă. Ora amiazului curge într-o după-amiază blândă. Se face trei sau patru, nu mai ştiu. Ne despărţim cu părere de rău. Dar nu ne despărţim, ce prostie. Ne îndepărtăm un pic ca să ne pregătim de o nouă regăsire. Corina. N-am vorbit cu Corina. Trec pe la redacţie. Trebuie să prind un tren înapoi spre Deva. Azi la mine a fost Paştele. Azi la mine a fost Învierea. Nimic nu e întâmplător şi întotdeauna sunt unde trebuie să fiu. Piesele de puzzle planetar cad la locurile lor. De Înviere sunt unde trebuia să fiu. 12 aprilie 2009. Ziua în care am avut dezlegare la har.

Îmi iau la revedere dar nu reuşesc să îmi iau la revedere de la toată lumea. Aş vrea să repar asta acum. Plec spre gară. O întâlnesc pe Anda. Apare din partea stângă, stă cu mine, povestim. Mă duce la tren, mă trimite acasă. Călătoresc până la Deva citind din cartea noastră, citind din toate Cărţile Tango. Ajung la patru dimineaţa şi dorm pentru toate fusele orare pe care le-am păcălit cu pricepere, cu dor.

Tango de Mai

Aţi citit revista Tango? Ne-am cunoscut în dimineaţa de 9 octombrie 2005 în aeroportul de la Timişoara. Mă întorceam la Chicago, după trei săptămâni de vacanţă românească. Aveam în geanta mea toate revistele care moţăiau pe tarabe şi aveam în suflet o senzaţie persistentă că îmi scapă ceva. În cei exact doi ani de emigrare mi se facuse dor de Tabu, revista care îmi plăcea cel mai mult la plecare. Dar Tabu-ul se schimbase mult şi nu în bine. Iar celelalte reviste le citeam foarte repede, aproape ca pe nişte telegrame.

Am citit Tango-ul până am ajuns în Italia şi apoi până am ajuns în America. Încă mai era de citit. Ooo, spune toată lumea, pentru revista aceasta îţi trebuie timp. De fapt oferind timp Tango-ului, îţi oferi satisfacţie ţie. Îţi oferi cu bunătate timp de reflecţie, timp de informare, timp de savurare. Te răsfeţi.

Tango-ul de mai adună în pagini delicate un rege, o principesă, un poet, o dragoste, o carte, o oră, un episod de conversaţie, veşti bune, eseuri pentru suflet, frumuseţi pentru trup. Alice Năstase ne dăruieşte pe prima pagină scrisoarea ei Dacă mi-ar fi dat să aleg. Ştiţi cum este să te afli în preajma lui Alice Năstase? Ţi se dă dezlegare la har. Îţi vine să-i repeţi iar şi iar: ce bine că eşti. Ce bine că scrii. Ce bine că lupţi. Ce bine că sunt.

Regele este Regele Mihai, cel despre care mi-au povestit cu drag bunicii toată viaţa lor. Am copilărit la Bulci, foarte aproape de Săvârşin, unde se află castelul regal. Dar şi la Bulci exista un castel unde regele venea des în vizită. Bunicii îmi povesteau mereu despre rege cu emoţie şi cu dor şi de multe ori cu lacrimi. Nu poţi îndesa dragostea în inimile oamenilor cu lozinci şi cu portrete. O poţi strecura acolo numai cu fineţea ta, cu o vorbă bună, cu un zâmbet autentic. O poţi strecura numai atunci când îţi pasă. În rest poţi strecura numai diverse spoieli, aşa cum ştim cu toţii. Dar nu despre asta e vorba acum. Regele Mihai a sădit în oamenii aceia simpli dragoste până la moarte, admiraţie, poveşti de spus nepoţilor. Acelaşi spirit frumos râzbate şi din interviul Principesei Margareta, din pozele grozave care îl însoţesc. La patru ani de Tango ni s-a oferit un cadou regesc.

Poetul este Adrian Păunescu. Interviul are doisprezece pagini şi trebuie citit de mai multe ori, trebuie aşezat cu grijă în matca pătrunderii noastre. Probabil toată lumea are ceva de spus despre Adrian Păunescu, toată lumea ştie ceva, toată lumea crede că ştie, toată lumea vrea să spună ce ştie. E bine să îi citim interviul şi să reţinem de acum adevărurile.

Interviurile din Tango sunt de fiecare dată tot un tango. Întrebările meşteşugite impun un ritm alert, impun celor care se destăinuie să o facă până la capăt. Interviurile au miez, au şi ele inimă. Îţi părăseşti măsuţa de citit pe gânduri, îndestulat.

Dragostea este dragostea aceea azi controversată, uneori ridicată de noi în slăvi, alteori lăsată, tot de noi, să se dea cu toate cele de pământ. Dragostea pentru România. Nimic rău despre România este titlul sub care se aştern articolele grozave scrise de Simona Catrina, Nouria Nouri, Mihaela Burda şi Aurora Liiceanu.

Cartea este antologia Cele mai frumoase iubiri, cartea noastră. Alina, Anda, Corina, e cartea noastră! Aş vrea să le numesc pe toate fetele care au scris-o, aş vrea să le întâlnesc iar şi iar. Este cartea în care Alice Năstase ne-a invitat să ne aşezăm cu grijă poveştile, poveştile datorită cărora suntem răspândite prin ţară şi prin lume şi prin noi înşine. Este cartea lansată pe 12 aprilie, zi înflorită sub emoţii, sub întâlniri aşteptate cu sufletul la gură, sub poze, sub autografe şi, mai presus de toate, sub cuvinte.

Ora este Ora în care Pământul s-a odihnit, ora de seară din 28 martie 2009, când s-au stins luminile ca să dăm o pauză planetei dragi. Este ora când toate iubirile s-au bucurat de lumânări, când au renunţat la lumina bruscă a becului electric şi s-au întors la aromele sugestiei şi la vraja nuanţelor de portocaliu.

Veştile bune ne sunt date de Simona Catrina în articolul Veşti bune: Chelesc veştile proaste. Este rubrica Tango degeaba unde Simona Catrina taxează cu cel mai inteligent umor formulările alunecate din corectitudine şi sens presărate prin presa glossy. Articolul are ataşată garanţia unui râs sănătos, necesar şi suficient pentru instalarea unei bune dispoziţii molipsitoare.

Vă invit să gustaţi Meniul de amor servit de Alice Năstase sub titlul Dragoste în voie, să gustaţi Vinul – Licoarea Zeiţelor, să zăboviţi, să vă convingeţi singuri că meritaţi Tango-ul. Adaug cu bucurie invitaţiei mărturisirea de dragoste pe care am făcut-o cărţii Pacientul englez. Este un roman prin care curge poezia. Adună explorări, iubiri, bombe, cărţi şi înstrăinări, adună viaţa.

Aş vrea să vă rog să mă iertaţi dacă iubesc prea mult Tango-ul. Aş vrea să mă primiţi cu el în braţe pe fotoliile voastre, pe canapele, pe terase, în tren, în maşină, în avion, peste tot unde citiţi. Apoi o să mă îndepărtez uşor şi o să vă las împreună cu revista. Zâna bună Alice Năstase va preface lumea de bostani în caleaşcă regală şi la douăsprezece noaptea nu o să se întâmple nimic rău. Lumea voastră o să rămână mai frumoasă pentru totdeauna.

Moşul de Miercuri, Moşul Cel Mare şi Adevărat

Ninge din greu, din foarte greu, ne-am nămeţit sub tonele de zahăr pudră ale celei mai proaspete zăpezi. La uşa mea se deschide o felicitare de Crăciun, tulburată numai când şi când (parcă mai rar) de pompieri. Aerul e răsfăţat de mirosul brazilor care până mai ieri îşi aşteptau un stăpân care să le dea o casă de Crăciun. Unii şi-au găsit câte un living unde să se odihnească, alţii nu. Acum locut e gol şi a rămas numai mirosul, martor al brazilor de ieri. Dar luminosul acesta dinăuntru ne umple casa până la cel mai adânc colţişor cu mireasmă de mare sărbătoare. Mâine dimineaţă facem cozonacii, cozonaci adevăraţi, fierbinţi şi jucăuşi şi aşteptaţi. Apoi mâine seară mergem la biserică, la colinzi, să ne umplem inimile cu tresăririle tandre ale celor mai frumoase cântece. Şi aşa, poate în timp ce vom fi plecaţi la biserică, renii vor găsi şi casa noastră închiriată ca să lase în prag jucărele aşteptate, bucurii mari care să ne ducă cu bine în Noul An, an al schimbărilor, anul revenirii.

Am pus aici Moşul Cel Mare şi Adevărat cu gândul la revista densă şi dragă care mă bucură, mâ informează, mă mişcă. Tango. Aşa cum soseşte ea şi se odihneşte pe prag, aşa să sosească şi Moşul, cu sacul la fel de plin, la fel de bogat, la fel de surprinzător.

Cititoare - Scriitoare la TANGO

Aceasta este povestirea mea apărută în revista TANGO, numărul din iunie 2008, la rubrica Cititoare - Scriitoare.

Iubim real în spaţiul virtual?

Cînd Di a descoperit calculatorul, şi-a dat seama că nu e chiar aşa de groaznic pe cît îl prezenta profesorul ei din facultate, în timpul laboratoarelor din care nu înţelegea nimic. Uşa cabinetului de informatică, poarta iadului, aştepta căscată larg de două ori pe săptămînă, invitîndu-şi victimele spre scaunele goale de la calculatoarele pîrîinde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se aşternea un şarpe de semne străine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cîteva săptămîni, la examenul din iunie.

Singurul care părea că pricepe ceva din dezlănţuirea informatică a vremii era Dan, colegul ei înalt dintr-un sat din judeţul Arad. Dan se prezenta la uşa laboratorului relaxat, în vreme ce restul colegilor rîdeau mult şi nervos, în aşteptarea domnului profesor Gî şi a agendei sale de groază. Di sesiza că era ceva cu calculatorul ăsta de i se acorda o importanţă atît de evidentă, însă nu îşi dădea seama exact ce. După trei zile de gîndire, şi-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobilă pe comandă şi ecrane plate că ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di şi Dan s-au împrietenit încet şi sigur, mutîndu-şi vieţile în aceeaşi garsonieră închiriată de bloc. Aranjamentul s-a menţinut funcţional pînă s-a pus problema căsătoriei şi încă o sută de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viaţă. Cînd Dan a decis că aşa nu se mai poate şi el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a ştiut ce să răspundă. El a argumentat că va strînge dolar canadian peste dolar canadian şi apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea părea interesantă, pînă cînd Di şi-a cumpărat două valize şi n-a avut habar ce să pună în ele şi ce să lase acasă. A plecat numai Dan iar ea a rămas campată în garsonieră, în compania unui calculator bunicel, care urma să o ţină aproape domnul ei, într-o aşteptare cam tristă si cam lungă. Aici a intervenit cu întăriri Liana, prietena ei bună, care o scotea la o cafea şi un suc, cînd se nimerea să aibă amîndouă minute libere simultane.

Di şi-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capătul firului undeva într-o suburbie de lîngă Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultăţi să şi-o imagineze în carne şi oase, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El începea să se obişnuiască în Ontario, acolo unde priceperea şi norocul îi asigurau un viitor de care putem agăţa eticheta “splendid”. Liana o încuraja pe Di că timpul trece repede şi că Dan o să aterizeze într-o bună zi la Otopeni cu valize noi, mai arătoase decît cele de la dus şi cu monetarul suficient pentru un avans la apartament şi o maşină care toarce blînd, nu ca pîrlita de care se foloseau anterior plecării.

Di observa că timpul chiar trece, cu toate că ceva mai greu, acum că pozele şi textele din Ontario veneau spre ea puţin mai rar şi puţin mai scurte. Dar Di ştia că “ăia de dincolo” muncesc mai greu şi au timp puţin, toată lumea o ştie şi o repetă obsesiv, mestecînd subconştient împungerea prietenoasă din clipul cu Gil Dobrică: dacă ţi-a trebuit America... Sau Canada, mă rog, să nu intrăm în detalii de frontieră, că nu sînt diferenţe de structură urbană între aceste ţări.

Pe messenger şi pe voice over internet, conversaţiile lor aveau izul de mîncare bună, reîncălzită sistematic fără a mai nimeri temperatura optimă şi gustul de proaspăt. Subiectele se terminau repede, la Bucureşti plouă, la Toronto e frig dar spre seară o să iasă soarele; aici la ea e ora 7 seara şi Di merge cu cîţiva colegi la pizza şi un suc, la terasa unde se adună de obicei; acolo la el e abia 12 ziua şi Dan are treabă, proiectul merge ca uns şi mai lucrează încă şase ore azi. Cînd scapă el ea o să doarmă dusă, plecată la culcare în speranţa unui vis frumos cu amîndoi.

Dimineaţa de după vine identică cu toate dimineţile ultimelor cine mai ştie cîte luni, şi cu constatarea că noaptea a fost fără vise. Sau măcar fără vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la servici şi îşi deschide Word-ul, amintindu-şi cu un fel de strîngere de inimă devenită recent strîngere de inimă şi de stomac, zilele cînd Dan o învăţa cu răbdare cum să insereze numărul pe pagină în colţul dreapta jos sau cum să completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rîsul lui scurt şi drag, cu aceeaşi aromă din studenţie, cu o prezenţă care probabil punea ordine în universul ei uşor sentimental.

Acum însă nu e momentul să se gîndească la toate astea, vine şedinţa de departament de la ora 10 şi apoi plecarea şnur spre sediul unui client de bază, unde se va bate în cuie un contract deja semi-prins (după cum se auzea ieri, la a patra pauză de cafea). Pe la jumătatea şedinţei de departament îi vine să iasă în stradă cu scopul precis de a elibera în atmosferă o gamă tăioasă de dor, gata să meargă cu rabla (aproape) toată viaţa şi să renunţe (măcar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei deştept, de tipă care ştie ce vrea.

Pune mîna pe geantă, pe chei, se scuză, se ridică şi pleacă spre primul complot informatic care răspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea să afle aici şi acum cît mai durează despărţirea. Explică eficient (fără emoticoane) că nu o deranjează nici România (cum credea iniţial), nici Canada (cum ajunsese să aibă impresia), ci numai amplitudinea lăbărţării transatlantice dintre cele două ţări. Că ea, lăbărţarea adică, nu mai poate fi domesticită exclusiv prin croşetări epuizante de biţi, oricît de bine intenţionaţi ar fi expeditorii şi destinatarii electronici.

Dan simte hotărîrea şi resentimentul de la Bucureşti. N-o mai anunţă că proiectul s-a prelungit pentru încă un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistentă. Renunţă la titlul impresionant compus din senior şi încă trei cuvinte, ultimul terminat în ing. O sună a doua zi, cu biletul spre Otopeni plătit şi un inel finuţ de damă în buzunarul cămăşii. Şi cu încrederea proaspătă că acum, dacă tot au descălecat cîţiva giganţi informatici lîngă Dîmboviţa, îşi va găsi şi el o ocupaţie interesantă sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupaţie desigur suficient de productivă ca să nu mai fie nevoit să încalece în viitor avioane burtoase, care te aruncă cu anii pe pămînturi unde nopţile şi zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi cu spuma de flori a cuvintelor “iubita mea”.

Amalia Niţă

Concurs de Tango

Acesta este, cum să îi spun, micul dans de cuvinte cu care am cîştigat concursul revistei Tango în luna Septembrie 2007.

“Ţie nu-ti spune Iulian să slăbeşti?” mă întreba cam la trei zile Carmen pe vremea când lucram amândouă într-o editură bucureşteană. Încuiam biroul la şase jumate şi lipăiam împreună asfaltul până la staţia de troleibuz. În unele zile ieşeam în pauza de masă să cumpăr merdenele care pătau hârtia (eu) şi să facă un pic de mişcare (ea). Carmen era o tipă frumoasă, înaltă şi subţire, cu picioare de vis. Avea numai două defecte majore: sâni mici şi un Victor care să-i amintească în continuu de asta. Bine făcut şi plin de pretenţii, el îi monitoriza neînduplecat centimetrii, kilogramele şi rochiţele vaporoase de vară. Orice abatere era ridicată la rang de sfârşitul lumii. Carmen nu mânca, facea sport şi avea o dilemă uriaşă legată opţiunea naşterii unui copil.

Îi gătea lui neobosită ficăţei, nici prea părliţi, nici prea în sânge şi îi cumpăra pâinici proaspete de lângă bloc. Aveau zile cu tocăniţe, pipote şi alte delicatese asamblate de ea şi rostogolite pe gât de el. Bucatele trebuiau prezentate artistic, cu şerveţele pastel şi furculiţe din setul bun. Mirosul de ficăţei paraliza o rază de zece apartamente dar nu şi pe Carmen care nu gusta un gram. Ar fi gustat dacă avea garanţia că o să-i mai crească sânii. Dar câtă vreme tot ce putea creşte erau fundul şi picioarele, nici o aromă nu o dezgheţa din ambiţia ei trasă prin inel. Bărbaţii o priveau pe stradă cu ochi (puţin mai) căscaţi decât era absolut necesar şi ea savura sentimentul împreună cu un pahar de suc de mere, o treime de boluţ de orez şi câteva umbriri de frunze de bazil.

La ocaziile foarte speciale se destrăbăla cu morcov ras şi brânză semi-slabă, dar cu o (oareşicare) măsură, să nu înghesuie inutil supa de varză de la micul dejun. Toate acestea nu-i afectau memoria de lungă durată, ştia exact când a mâncat ultima friptură scârboasă de porc (în 2002, într-o zi cu plafon de nori groşi, lăbărţaţi peste neuronii ei de femeie a mileniului trei). A mai derapat o dată de Paşti în 2005, cu un centimetru de friptană de miel dar asta nu se pune pentru că bucăţica a făcut cale întoarsă, într-o rebeliune a stomacului care nu-şi putea aminti cum să o proceseze.

Carmen mergea de patru ori pe săptămână la sală şi sâmbăta la spa. În dormitor avea o bicicletă medicinală, să exerseze după ce spăla vasele. M-a făcut să-mi cumpăr şi eu una şi mi-a fost foarte utilă la spânzurat lenjeria semi-uscată, când în baie trebuia să dau drumul la duş. Se încingea cu folie de plastic (ştiu de la ea) şi pedala în ritm cu dramele micului ecran. Lacrimi curgeau pe eroină, transpiraţii ambiţioase curgeau pe Carmen şi la final ambele se calificau pentru câte o pătrăţică de fericire. Victor ajungea acasă seara şi atunci se şi iubeau, cu grijă, pentru că bebeluşii pot strica silueta. Soră-sa avea o adorabilă mică de câteva luni dar nici vergeturile nu mai cedau, deşii sânii crescuseră.

Uneori ne suflam vălurile de pe fantezii: ea plănuia să (mai) piardă din kilograme şi să mai câştige în decolteu; eu speram să fotografiez cascada Iguazu . Cumva îmi era milă de Carmen (pentru că era frumoasă şi exagera inutil) şi ei îi era milă de mine (pentru că eram rotunjoară şi amânam nepermis nişte măsuri ferme în loc să fabulez despre prăvălirile lichide ale Americii de Sud). Reciprocitatea fiind bătută în cuie, era dublată în majoritatea timpului de o tandreţe îngăduitoare. Mă sâcâia ceva mai rar cu întrebările incomode şi naiva de mine speram să reducă frecvenţa. Iulian avea (câteva) motive să-mi spună să slăbesc (şi nu-mi spunea) însă Victor Cel Frumos şi Standardos nu avea nici unul (şi numai asta îi băga în cap în continuu).

Pe măsura trecerii timpului şi a cristalizării priorităţilor au apărut şi soluţii viabile de up-gradat piepţii feminini. Carmen a început să se documenteze serios despre asta. Care medic unde are adresa, cum procedează şi cât costă. Costa multicel dar Victor era aşteptat să verse nişte monetar pentru cauza lor comună. O strâmtorare financiară temporară şi un documentar informativ televizat au salvat-o pe Carmen de la procedură. Au conservat-o în starea ei naturală de fată bună, gospodină excelentă, traducătoare pricepută şi, cine ştie, poate într-o zi mămică. Cu Victor sau fără. După noroc.


Amalia Niţă