Adio Maicăle

Maicăle, mie îmi pare rău că te-ai dus. Am citit pe yahoo. Ai cântat frumos şi a fost o vreme în care te-am iubit. A fost o vreme în care mă uitam ca la zei la cei care “au fost la concertul lui Maicăl”. Da, ştiu, eram şi noi mai mici atunci, abia scăpaţi din chestia aceea al căreia nume nu mi-l mai amintesc, orânduirea aia bolundă în care aveam salar şi n-aveam ce cumpăra cu el. Tu ai venit printre primii la noi, nu ştiu exact cum ai aflat că existăm şi dacă ţi s-a părut o chestie cute. Dar ai venit, cu camioanele tale, cu armata care îţi sprijinea împărăţia muzicală.

Ai cântat, şi noi am plăns, aşa cum am uitat acum să mai plângem . Acum suntem grăbiţi, sătui, mai capitalişti cu zbaterea fiecărei secunde. Acum nu ne mai doare esenţial nici de mamă, nici de tată, da, vocile acelea două care se aud din boxe sâmbăta dimineaţa, la zece. Atunci am cumpărat cu mama cartea despre tine, am dat o mie de lei (o mieeeeeee) ca să îţi citim povestea şi pozele mari. Nu ni s-a părut mult. Doar era despre tine. Adică ba da, ni s-a părut mult, dar nu ne-am mai gândit la asta. Am plătit din banii mamei pe concediul de vară. Ne-am bucurat împreună.

Am răsfoit de curând cartea, am zâmbit. Uite, îţi spun numai ţie, că tu acum nu mă mai judeci, am fost în stare să stau şi să nu-mi văd mama doi ani. Cum cum? Uite aşa, de azi pe mâine. Începeam de luni, marţi nu mă gândeam la asta, miercuri mă gândeam la joi, vineri ştiam că mâine vorbim, duminica mergeam la biserică, să îl rog pe Dumnezeu să mă ajute, în ciuda tuturor detaliilor pe care nu i le mărturiseam. Dar pe care acum am înţeles că El le ştia.

Mai mult de atât nu-ţi spun, Maicăle, dar una nu pot totuşi să mi-o reprim. Nu trebuia să te albeşti atât. Că omul alb e la fel de nasol per sublim ca şi omul negru, atâta doar că dă mai bine pe sticlă. Că la concerte oricum nu se vede bine, numai dacă cheltui un purcoi de parai (auzi-mă cum zic parai, io care nu pot nici bucks să spun ca omu). Of, îmi pare rău. Aş fi vrut să îţi fie bine, poate că ţi-a fost, la anumite intervale, ca şi nouă tututror. Nu te uita că acum sunt mai pornită, mi-e necaz că te-ai dus, că s-au dus Billie Jean şi atâtea altele, că nu o să mai fie live, că o să mai învie numai pe discuri şi în amintirile mele aiurite. Dumnezeu să îţi liniştească sufletul, şi să ţină cont numai de harul tău.

Anca Parghel

Nu mai e Anca Parghel. Citeam ce a spus aici: Mi-am dat seama cât de prost e omul, cu toate şcolile lui, cât de prost ne învaţă viaţa. Pentru că îi ştiam din Tango multe gânduri simt că a murit cineva apropiat.

Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.

Cum mi-am petrecut sfârşitul republicanilor

Uf, ce îmi mai autobeştelesc structura emoţională care îmi urcă inima în gât ca numărul de electori în graficul lui Obama! E numai 8.40 la Chicago, am culcat copilul şi bunica şi navetez de la televizor la calculator. Tot mai bine scriu de la hardughia clasică decât de la laptop. Am şi eu scrântelile mele. Laptopul trebuie ţinut nu ştiu cum, să se ventileze, să nu se înnece şi să nu răguşească. Tare nu m-am dat cu progresul tehnic, dar nu e numai asta, am un răspuns pavlovian la laptop-uri, de câte ori le văd mi se pare că sunt în tren. Numai acolo văd oameni aşa de încrâncenaţi aplecaţi deasupra jucărioarelor şi manevrând tabele grele cu vânzări subţiate de criză şi power-poainte super-brici. Numai vreo doi îşi arată ultima fărâmă de umanitate şi joacă solitaire. Aşa îmi place mie cum se smucesc oamenii ăştia peste macazuri (voturi 200 la 124, ora 8.45) agăţaţi de tastaturi şi înnodaţi la i-poade.

Mai sunt 70 de electori şi câştigă Obama. Nu ştiu ce draci mă emoţionează aşa, poate o fi şi faptul că dintr-o învârtoşire a soartei sunt contemporană şi co-orăşeană cu o felie de tort istoric. N-am avut nervul să merg în Grant Park, să pun mâna pe pulsul poporului. Motivele sunt multe şi complexe, unul e că e noapte groasă, altul e că sunt nevricoasă să fiu departe de adăpostul suburbiei la aşa o oră târzie, ultimul şi cel mai important e că vreau să îl văd pe Obama când spune cuvântarea de victorie, să îl văd în direct la televizor. Uneori mă gândesc ce nervi îţi trebuie să rezişti la presiunea unei poziţii ca a lui şi ce risc îşi asumă totuşi intrând în drăcăria asta politică cu atât de mulţi simpatizanţi dar şi cu atât de mulţi care împărtăşesc un alt punct de vedere.

Mă uitam la un moment dat şi la români, care discută tot despre subiectul american şi discută bine, nu se încurcă. Am încercat să mă abţin şi să nu pomenesc părerea unui analist de la TVR Internaţional care ne explica nouă, diasporenilor de aici şi de aiurea cum e cu soccer mom, adică o categorie de femei moderne, etc, etc, targhetate şi ele de campaniile electorale. Dacă aş avea cum, i-aş spune analistului că soccer mom sunt femeile care în general nu lucrează şi stau acasă cu copii şi îi duc cu maşina pe la diverse activităţi. Nimic rău în a fi o soccer mom dar am rămas eu cu sentimentul că analistul era sub impresia falsă că soccer mom înseamnă altceva.

Aşa mă bucur că am ghicit. Că am intuit, mai bine spus, câştigătorul. Hillary era prea ruptă de oamenii obişnuiţi, prea implicată în drame, birouri ovale, monici, mizerii şi iertări izvorâte din interes, un interes atât de puternic că nici poalele ridicate ale altor fuste nu-l poate descuraja. John McCain e şi el rupt de realităţile clasei medii americane, posibil şi pentru că era ocupat la un moment dat să-şi amintească oare câte naiba de case are şi pe unde. Rămăsese că oamenii lui de campanie vor săpa adânc şi vor coace într-o bună zi răspunsul. Să sperăm că va fi mai bine, sigur, nu chiar mâine dimineaţă, ci pe măsura scurgerii timpului spre următoarele alegeri.

Spectator ştiutor

Abia m-am dat jos de pe televizor după ce am vizionat ultima dezbatere dintre Obama şi McCain. Astăzi, 15 octombrie, au stat la aceeaşi masă şi au răspuns întrebărilor moderatorului (al cărui nume nu îl ştiu dar aş putea căuta pe internet şi pe urmă m-aş putea preface că l-am ştiut). În orice caz, mie moderatorul mi-a inspirit un mare respect, un tip sobru în compania căruia nu cred că ai îndrăzni să fooling around.

Eu cu politica avem în comun exact ce au doi cetăţeni aparţinând unor culturi diferite (unul cu rochiţă şi celălat cu adidaşi) care aşteaptă să intre în toaleta unui avion. Singurul sentiment care îi leagă (pe lângă sentimentul de fragilitate şi atotputernicie pe care îl simte orice om deasupra norilor) este enervarea uşoară şi politicoasă faţă de ăla dinauntru care nu mai iasă din incintă, deşi s-a auzit cum a tras apa de trei ori.

Şi totuşi am urmărit dezbaterea cu urechile larg deschise, cu ochiul scrutător şi cu mirarea că am ajuns telespectatoare la cea din urmă trântă televizată dinainte de alegerile americane din noiembrie. În primul rând cravata. Cravata e un factor extraordinar de important în decizia alegătorului şi aici culoarea roşie şi tinereţea lui Obama au bătut net, detaşat şi neretuşat albastru închis-ul lui McCain.

Obama a mustit stăpânire de sine, nerânjeli şi răspunsuri mult mai concrete decât McCain. Adelina a propus să îl invităm pe Obama la casa noastră într-o zi, ceea ce e semn clar că l-a plăcut şi ea. Nu a propus nimic legat de McCain. Mie îmi place că Obama când râde, râde, larg, frumos, cu toţi dinţii. Când nu râde stă serios, dar serios şi sobru, aşa cum mi se pare normal. Dar evită nehotărârea rânjetului intermediar şi prefăcut pe care nu pot să îl suport şi evită mustăcirea pungilor din obraji, posibil şi pentru că nu le are.

Nu analizez acum programele politice şi promisiunile părţilor, pentru că o fac în acest moment toţi analiştii şi para-analiştii politici care mai au urmă de suflare în ei şi o fac, evident, în mod profesionist, aşa cum trebuie. Ce-am reţinut eu aşa, repede, este că Obama vorbeşte despre un fond, ceva, o chestie federală care să înlesnească accesul la asigurările de sănătate şi pentru neîmbuibatul nerepublican. Că educaţia mai trebuie ieftinită puţin pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, că e cocoşantă. Că nu poţi lua femeilor totuşi dreptul de a alege când e vorba de avort, dând legi care să îl facă ilegal. Eu nu spun că avortul e bun, e o porcărie, dar nu cred că o lege poate opri nişte chestii. Noi ştim mai bine, am luat şi o Palmă de Aur pentru asta.

Ei da, pe scurt zic ce am zis de la început. O să câştige Obama.

Casa natală a lui Ernest Hemingway

Zilele astea am plăcerea să traduc în română prezentarea care este oferită vizitatorilor casei natale a lui Ernest Hemingway. Casa se află 339 N. Oak Park Avenue, în Oak Park. Oak Park este o suburbie a oraşului Chicago, deşi termenul de suburbie nu este tocmai cel corect, pentru că aşezarea are un centru interesant, cu magazine mici şi cu multe biserici, în stil european. Este un loc frumos, unde poţi să te simţi altfel decât printre casele-cutii în care destui dintre noi trăim. E interesant să calci exact pe scările, în holul şi în camerele pe unde micul Ernest zburda până la vârsta de şase ani (adică exact cât are fetiţa mea acum :)) Aş vrea să revin cu părţi din prezentare, pe măsură ce o să fie gata.

Când am vizitat prima dată casa, anul trecut, am avut un ghid foarte sufletist, pasionat de ceea ce făcea şi asta se simte întotdeauna. La final am rămas numai noi dintre vizitatori şi ghidul şi încă o doamnă, care avea grijă de unele lucruri de acolo. La ieşire, pe treptele casei, din una în alta, domnul care era ghid ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus, apoi şi el ne-a mărturisit că este de origine din Ungaria. Iar doamna era din Ucraina, amândoi de foarte mult timp în America. Poate pentru că am fost deschişi şi am povestit mai multe, la un moment dat domnul a izbucnit: mâncarea, mâncarea de aici nu se compară cu cea ungurească. Am oftat şi i-am dat toată dreptatea pe care o avea.

Toamna a-nceput să vină

De frumuseţe totul se despoaie...

Atâta am fost în stare să reţin din versurile recitate de Ştefan Iordache în materialul de deschidere al ştirilor TVR, material care ne anunţă că actorul nu mai e aici.

Nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele, scrie în motto-ul romanului lui Hemingway. Pentru tine bat clopotele...

Pagină cu scrisul lui Hemingway. Şi cu scopul vieţii lui.

Aceasta este o pagină dintr-un caiet pe care a scris în timpul liceului Ernest Hemingway. Poate fi văzută la Muzeul Hemingway din Oak Park, Illinois. Şi merită văzută. Pentru că este pagina pe care Hemingway a declarat: I Intend to travel and write. Cred că ăsta este visul oricărui truditor de cubicul, deci şi al meu (cu precizarea foarte importantă că Hemingway nu a fost niciodată truditor de cubicul).

... ... şi Doamne, cât de mult doreai....

.... să cânte Johnny Răducanu...

Azi am avut iar norocul să deschid televizorul exact când începea emisiunea Profesioniştii, locul în care Eugenia Vodă ia nişte interviuri delicioase unor oameni importanţi ai României. Discuţiile au un farmec boem, un ritm alert, ca un meci de tenis între maeştri, numai că între paletele lor nu circulă mingi ci vorbe cu har. În emisiunea de azi a fost invitat Johnny Răducanu, îmbrăcat cu papion şi o eşarfă portocalie, iar subiectul pe marginea căruia s-a discutat a fost cartea lui de memorii Singurătatea, meseria mea.

Am reţinut câteva replici, m-am străduit, pentru că interviul era atât de dens încât mereu urma altă şi altă vorbă interesantă iar memoria, se ştie, are numai şapte lăcaşe pentru ce înregistrezi din mers.

Unii oameni îmbătrânesc şi devin ma înţelepţi, restul îmbătrânesc degeaba.

Nu trebuie să cânţi ca un funcţionar. Mi-a plăcut expresia asta, să cânţi ca un funcţionar. Poate şi mai grav decât să cânţi ca un funcţionar e să trăieşti ca un funcţionar, şi pe majoritatea dintre noi cam asta ne învaţă noile societăţi capitaliste multilateral lăbărţate: să trăim ca nişte funcţionari, între încrâncenări şi drumuri cu maşina, de colo colo.

Am văzut un butoi de rusoaică... rusoaica anunţa cât mai poate să vândă din marfa care era, la o vreme la care cozile existau în URSS, nu încă şi în Romania.

Pentru că mi-a plăcut tot ce am auzit am început să caut mai mult şi am găsit alte interviuri dintre care două sânt aici.

http://www.graiul.ro/?p=348

http://stiri.sexyme.ro/stiri_mondene-Johnny_Raducanu_isi_plange_fosta_sotie-uoap.html
(de pe acest site am luat şi poza)


Apoi am avut un atac de utopie, de îndrăzneală împinsă la extrem, poate de puţină nebunie: cum ar arăta prăpădita asta de lume dacă proporţia între oamenii ca Johnny Răducanu şi trăitorii mecanici s-ar inversa?