Motivul pentru care papucii mei de casă sunt cam franjuraţi este că ori de câte ori purced către centrul comercial cu gând de a mă înnoi la slipărşi, de atâtea ori survin alte puncte de interes şi îmi termin după-amiaza în dragoste cu o poşetă italiană. N-am mai umblat de mult prin magazine, nu ştiu ce o fi fost în capul meu. Aproape că uitasem cum e! Şi când mă gândesc ce ture de cumpărături făceam pe vremea prospeţimii mele în America, îmi vine să cred că abstinenţa asta trebuie combătută cu toate mijloacele. Nu ştiu altele cum sunt dar eu imediat ce împing uşa spaţiului comercial intru într-o relaţie de pol nord – pol sud cu raionul de genţi. Mă învârt şi scotocesc până dezgrop cea mai fantastică mostră de măiestrie artistică ieşită din mâinile meşterilor şi din pielea bietelor animale. Şi mirosul, mirosul de piele mă termină, năuceşte şi falimentează. Vorbesc cu poşeta, o mângâi, o miros, ce mai, scrânteală cu acte. How bizare, bine zice ăsta la radio.
Azi am zăbovit pentru început o oră la raionul cu săpunuri: tropicalisme, lavenzi, uleiuri de măsline, toate mi le-am băgat pe gâtul nasului, până mi-au dat nişte lacrimi de alergie. Apoi am trecut în scârbă pe la papucii de casă şi m-am instalat, în sfârşit, la poşete. Din aproape în aproape am intrat în vorbă cu câteva tot mai drăguţe şi glasul raţiunii aproape că a tăcut, abia mai bâjbâia nişte chestii plictisitoare şi inutile. Deja duceam pe umăr o jantă Michael Kors şi încă una cu nume veneţian, eram în lumea mea. Dar cum le fac, ai naibii maeştri ai eleganţei, cu briz-briz-uri cafea cu lapte, să mă scoată pe mine din minţi. Că eu rezist la multe chestii dar la inserţii bej cedez ca un baraj sictirit de intemperii. Recunosc că am ascuns o geantă dar dacă mâine dimineaţă nu merg să o cumpăr atunci primejdia e ca şi trecută.
Treaba e că am deja un vagon de tolbe şi ştiu că fiecare nou derapaj înseamnă o bucăţică furată din, de exemplu, excursia mea visată în Franţa sau Italia. Şi totuşi. Nu, n-am cumpărat nimic azi, a fost un zgomot şi o scrâşneală interioară de mă temeam că poate aud şi ceilalţi cumpărători. Oricum, după-amiaza a trecut într-un mod foarte plăcut, adică în două secunde s-a făcut noapte. Treaba e că m-am liniştit, ştiu că sunt tot eu şi încă vibrez la o aromă de poşetă bună, nu de alta dar începeam să am îndoieli identitare. Acum, dacă toate sunt bune şi în regulă, mă duc să îmi confecţionez o pancartă care să mă ajute în lupta cu tentaţiile care vor veni, ceva de genul make memories not piles and piles of stuff. Treaba e că tot n-am papuci de casă şi asta aduce cu sine primejdia unei noi vizite la mall. Dar promit să mă ţin tare, să închid ochii şi să mă las purtată de irezistibile promisiuni de călătorie. Zis şi greu ca naiba de făcut.
Bineînţeles că sunt conştientă că s-ar putea să prind pensia la un moment dat, şi sunt chiar îngrijorată pentru nişte chestiuni în care nu voi intra acum. Dar ce mă miră şi după şase ani de America este obsesia pentru retirement. Toată lumea trăieşte practic pentru a ajunge acolo. Este un fel de prepaid happiness, cu perfecţiunea căreia te poţi făli încă de pe acum. Atunci nu o să mai sune ceasul înainte de a se face lumină. N-o să te mai înghiontească pe sub pături cucoana personală ca să te ridici şi să pleci la office. N-o să mai stai în trafic. N-o să mai stai la calculator, căutând înnebunit varianta de buget aprobată în sfârşit de board-ul celor ambalaţi în costume închise la culoare şi la suflet.
N-o să mai mănânci înţepat în ficaţi de teama că deşi l-ai tratat pe clientul ăsta cu toată răbdarea care se poate cere unei fiinţe umane, tot nu o să încheie contractul cu tine, ci o să meargă la concurenţă, ca acum trei ani. Nu o să te mai gândeşti cât de autentic te-ai mirat ce nepoţi deştepţi are, şi ce noră fertilă. N-o să-ţi mai aminteşti complicatele tratamente pentru ulcer, inimă şi duoden, prin care ai trecut cu zâmbetul pe buze şi cu ochii pe umflăturile din facturile companiei de asigurări medicale. N-o să mai ţii cont de faptul că într-o sâmbătă fiică-ta ţi-a zis că ea nu are voie să intre în vorbă cu străinii, că aşa i-a spus mama ei. Aaaaaa, tu eşti tata, parcă i se părea ei că semeni cu el, dar totuşi ultima dată când te-a văzut păreai mai simpatic şi mai dezgheţat.
Auzi, când s-a măritat fata noastră cu individul ăsta puţintel arogant? Când am fost eu plecat la Shanghai? Aaaaaa, nu sunt căsătoriţi, mai bine. Mi-ai luat o piatră de pe suflet şi una din rinichi, da, cea mai mare. Poate ies şi celelalte până la pensie, că ar fi păcat să ne necăjească în timp ce ne vom tolăni, în sfârşit, sub vreun soare exotic, happily ever, că la after nu vreau să mă mai gândesc acum.
De când am venit în America mi-au plăcut, în această ordine: hainele, cărţile, parfumurile, poşetele, blogurile, şi biletele de avion. Haine mi-am tot luat, şi îmi mai iau din când în când, nu foarte des. Am rărit-o şi cu cărţile, căci am trimis acasă din ele şi m-am speriat cât de multe sunt. În domeniul parfumurilor am avut aproape tot ce mi-a dorit sufletul, şi mi-a dorit destul, mişelul. Trăznaia poşetelor m-a lovit mai târziu, dar m-a lovit puternic. Nu mă interesează să fie nu ştiu ce firmă, trebuie doar să îmi placă grozav de mult, să îmi taie respiraţia. Şi dacă nu sunt scumpe, cu atât mai bine. Prefer să fie din piele, dar am mai închis ochii de câteva ori. Blogurile, ei, cu blogurile treaba e sensibilă şi delicată şi zilnică :) Bilete de avion nu am avut câte aş fi vrut, şi toate au fost, într-un fel sau altul, spre România.
Chiar când mă speriasem că mi-am epuizat toate pasiunile de strângăreaţă, de curând mi-am descoperit o altă îndârjire: păpuşile Barbie la garage sale. Arată bine, sunt mai ieftine decât 5 minute de parcare în downtown, au cele mai grozave rochiţe (pe care le spăl totuşi, desigur), unele şi cântă, toate au buclele obligatorii intacte şi nu au tălpile roase în dinţi (Adelina obişnuia să le roadă, ca şi mine de altfel, când eram copil, pe atunci nu erau Barbie, dar aveam o păpuşă cu mâini moi şi i le-am ros aproape de tot, se mai ţineau în câteva molecule de plastic). Să vedem ce va urma.
Oooooo, am venit de la shopping. Cel mai grozav, relaxant şi pe îndelete shopping se face joia dimineaţă. Am putut parca în buza magazinului, sub un copac, la răcoare. Nu vezi asemenea răsfăţuri în intervalul vineri – duminică. În magazin, numai eu, pensionarii (nişte oameni absolut simpatici, ne-stresaţi, pentru că ei cel puţin ştiu că au prins de bine, de rău o pensie de undeva, nu contează de unde, de la stat, de la privat, fiecare după pricepere şi mai ales după noroc), mamele (ieşite în scurtul interval în care pruncul doarme, sedat cu o doză dublă de lapte), lucrătorii din baruri şi cafenele (care se deschid mai târziu, unele spre seară şi unele deloc) şi poate încă vreo câţiva şomeri de pe listele tocmai întocmite cu creionul fără vârf de managerul care se vede nevoit să conducă barca golită de zvârcolirile crizei.
Well, well, well, aveam nevoie să ajung la baie dar se pare că în mall până şi vezica funcţionează după alte legi, complet străine de cele din viaţa civilă (viaţa din afara magazinului). M-am înfundat într-o cabină cu câteva bluziţe şi am uitat şi de vezică şi de tot. Am fugit apoi să pup o poşetă care mirosea frumos, nu atât de frumos încât să o cumpăr. Plus că mi-am amintit expresia din ochii mamei (unde am depozitat o parte din prada americană) şi mi-am amintit speranţa ei că mai iau din lucruri as opposed cu să aduc altele. M-am plimbat prin magazinul de jucării, era să îmi cumpăr o păpuşă cu vreo opt rochiţe de schimb, cu obiectivul clar de a mă juca cu ea şi sub pretextul că poate se joacă şi Adelina. Am trecut mai departe, la un magazin de poşete şi alte bunuri, am stat zece minute pe gânduri cu o geantă albă fantezie, decorată cu flori pastel. Mi-a plăcut poşeta dar era atât de mare încât încăpea în ea şi capul adversarului, aşa că am renunţat.
Am ajuns la raionul de copii şi, ooooo, erau reduceri. Am petrecut trei ore împreună cu ele şi am funcţionat ca un magnet iar rochiţele şi bluziţele şi pantalonaşii parcă aveau prin buzunăraşe tot câte un mic magnet. Am aproximat cât costă, am aproximat corect, că doar nu degeaba am scos în clasele liceale integrală de sub integrală şi am rezolvat ecuaţii de gradul n. Mi-am împărţit prada în două părţi egale, ca să nu mă doară coloana vertebrală. Am alergat repede spre maşină, să nu mă ajungă din urmă vinovăţia că mă bucur de binefacerile capitalismului american în vreme ce alţi oameni o duc rău de tot în alte părţi ale globului. Sincer, uneori mă apucă o vinovăţie groaznică dar ce pot să fac eu în vreme ce toată lumea nu stă cu gândul decât la putere şi la bani. Nu am alergat suficient de repede, vinovăţia m-a ajuns chiar la ieşirea din mall şi m-a invitat să iau loc pe o bancă şi să îmi revăd cumpărăturile.
Am fost la o milisecundă de a returna o bluziţă cu Hello Kitty dar m-am ţinut tare, am scrâşnit din dinţi şi mi-am urmat drumul până la maşină. Am ajuns cu bine acasă, de unde vă şi scriu.
