Prietenoasă şi n-am cui/Prietenoasă codrului

Soare, frumos, orele trecute de 3 după-amiaza. Copiii au izbucnit coloraţi şi gureşi din şcoală. Mergem alături, la topogan, să mai petrecem un sfert de oră în aer liber. Adelina se distrează nemaipomenit. Împinge cu încă o ştrengăriţă o terţă fetiţă de fund, în sus pe topogan, în sens evident invers acelor de ceasornic şi logicii inventatorului de platforme inclinate pentru copii. Eu mă plimb, măsor perimetrul de joacă cu pas melancolic, ca de fiecare dată. Trag cu urechea la abundenţa conversaţiilor în poloneză şi savurez un pic asemănarea cu frecuşul de consoane caracteristic magazinului alimentar, păstorit, se înţelege, tot în graiul Varşoviei. Stau pe o bancă, trag cu urechea la mărturisirea unui mame joviale că a fost foarte bine în vacanţă, a fost cu copilul în ţara de baştină. O femeie locală de la noi din suburbie o întreabă dacă se bucură că s-a întors înapoi aici şi poloneza e scuturată de un damf de sinceritate şi clatină capul a so so. Dau şi eu din cap şi zâmbesc în semn de recunoaştere a faptului că deşi nu particip la discuţie, le ofer totuşi toată simpatia mea de care nu au nevoie.

Am aşa un fior de longing după graiul natal. Nu mă îngrijorează pentru că eu şi cu longingul suntem practic fraţi de cruce, el fiindu-mi sora pe care am comandat-o insistent dar nu am primit-o niciodată. Şi brusc tresar din introspecţia asta fără noroc pentru că aud, ceruri, aud vorbă românească. Pe banca din dreapta mea a răsărit o doamnă pe care eu mă grăbesc să o categorisesc drept bunică sosită din România în superbul scop de a-şi griji nepoţii duşi în cea Americă. Mă zgâlţâi de bucurie, apoi încerc din greu să mă liniştesc şi mă pregătesc de esenţiala mărturisire, că şi eu tot sunt de acolo. Deja în capul meu se derulează un scenariu care conţine inclusiv înţelegerea din priviri, fără cuvinte, încuviinţări totale, mirări abisale că vedem lucrurile la fel. Iau o gură de apă plată şi spun bună ziua. Vaaaai, doamna se bucură şi ea, iau loc şi ne lansăm în ale noastre. Îmi povesteşte câte în lună şi în stele, e o femeie simpatică şi nu, nu e bunică aterizată aici ieri, e stabilită pe prezentele meleaguri de ani buni (circa douăzeci). În şapte minute am îngurgitat sumarul tuturor copiilor, nepoţilor, care se descurcă, care nu se descurcă, care se descurcă foarte bine, care nu se descurcă şi nu îi suportă pe ăia care se descurcă.

Mie îmi place să povestesc şi femeia are o energie deosebită, o bluză roz şi o poftă conversaţională care mă unge pe dorul de â din a. Îi spun şi eu despre mine una-alta, raportez că n-am fraţi, n-am surori, părinţii mi-s în România, deţin un imobil nemobilat acolo, am făcut facultatea la Cluj, am vagabonţit şi prin Bucureşti (şi poate aş mai face-o dacă chiar ar fi să fie), aici stau în chirie, am un singur copil, copilul e născut în România. Singura sincopă conversaţională este întrebarea ei dacă sunt credincioasă, îi spun că sunt şi îmi mărturisesc religia dar aceasta se dovedeşte a fi alta decât cea la care ar fi vrut ea să ajungem. Trecem hopul şi ne vărsăm mai departe vieţile de parcă am fi colege de compartiment într-un tren accelerat, la clasa a doua. Eu aflu în ce culori şi-a pentuit utima data dormitoarele, ea află când am fost cel mai recent în România (2007). Impresia mea că ne înţelegem de minune persistă.

Apoi vine Adelina şi îi spun că trebuie să ne pregătim de plecare. Doamna îmi spune ce drăguţă a Adelina şi ce prietenoasă, nu ca mine. Ne salutăm şi o las singură cu planurile ei de redecorare a camerei care nu i-a ieşit bine că n-a prins cum trebuie vopseaua. Iau fata şi plecăm împreună gata răsconversate la treburile noastre obişnuite de după-amiază.