Cu sentimentul gol (lamentare în câte părţi s-o nimeri să fie)

Se ştie că nu e frumos şi practic să umbli în fundul gol. Îţi poate îngheţa, îţi poate muri de cald sau de ruşine sau de singurătate. În afară de cazurile bine puse la punctul Playboy-ului sau la punctul aleator al cine ştie cărei domnişoare cu dorsalul dezvelit de dragul artei sau al tabloidului, noi, toate celelate, ne purtăm frumos şi respectăm regulile. Asta înclin să cred că e bine, lăudabil, sănătos şi ne fereşte de răceli la rinichi şi în ariile adiacente.

Ce mă nelinişteşte însă câteodată este că tot la fel de împlăpumite trebuie să ne păstrăm permanent şi sentimentele. Bietele noastre simţiri autentice stau la fel de adânc îngropate sub chiloţii fricii de ridicol, sub ciorapii groazei de judecata altora, sub pantalonii de bussiness ai părerii generale care bubuie că indivizii care îşi dau arama simţirilor pe faţă sunt nişte dobitoci.

Pentru că aşa ne-a învăţat scumpa cultură, scumpele norme cu iz de mucegai şi de corporatism: rânjeşte-te şi ţi se va da. Rânjeşte-te la popor şi poporul te va bifa în agendă ca pe un exemplar crescut cu băgare de seamă, un exemplar de bază care se spală pe dinţi la culcare şi pe spală pe sentimente la trezire, ca să dea bine. Ţi se spune vai dragă, cum te cheamă pe tine, nu o lua personal că şeful tău (de exemplu) te-a trântit pe uşă afară după ce ai muncit ca un idiot (de exemplu). Nu o lua personal, keep on zâmbăreală. Şeful tău nu era de fapt supărat pe tine, pe esenţa ta de fiinţă, de being (după cum gem rafturile pesteoceanice de selfhelpuială asistată de un guru sau altul), nu, nu o lua personal, el nu era supărat pe prostia ta, pe neputinţa ta de a întâlni în aceeaşi zi trei clienţi aflaţi în patru colţuri de planetă, nu, el era supărat că fiu-său a făcut aseară cam moale, că fiică-sa a făcut-o azi noapte cam lată, că maşina nu i-a pornit decât la a şaptea cheie, nu, el nu e furios pe tine, ca energie.

Tot timpul ne băgăm sentimentele pe sub izmenele protectoare ale lui lasă că trece, nu-i nimic. Şi chiar trece, şi trece repede, viaţa, vreau să zic. Şi trecem şi noi prin ea. Trecem beşteliţi, chinuiţi, enervaţi, stropiţi pe botine de tot ce-am îndurat ca să fie bine. Ca să fie bine ce? Cum? Când? De cele mai multe ori pituca aia de pe masă (pe care ne şi chinuim să nu o halim, că ne facem cât casa) e rodul unei prefăcătorii atât de complete că dacă ar avea şi ea, pita, gură, şi-ar urla instantaneu mirarea şi puseul de disperare: nu vreau să cobor în stomac la chinuitul ăstaaaaaaaaa, nu, nu. Nu. Ca să nu mai vorbim de dor, speranţă, disperare, dragoste sau găsitul unui job. Sau mai bine să vorbim mâine.