M-am gândit să vă întreb despre prima amintire cu voi. Prima poveste, prima întâmplare, prima trântă, prima amintire care vă are ca protagonişti. Acum mi-au crescut coarne, îmi închipui că am dreptul să iau lumea la întrebări, că am dreptul să o provoc. Coarnele vor cădea, sunt temporare.
La mine s-a întâmplat în seara cutremurului din 1977. Eram cu mama la televizor, pe o canapea, şi tata aţipise tot pe o canapea, mai mică. Pe când nu se inventaseră la noi livingurile, spărturile în pereţi, spoturile, bucătăriile americane şi tot restul cârdului de îmbunătăţiri (era să zic funciare, din obişnuinţă), pe când existau numai camera mică şi camera mare, eram cu mama şi ne uitam la un film. O chinuiam obligând-o să-mi citească cu voce tare subtitrarea. Aveam doi ani. O chinuiam cam la fel cum mă chinuie acum pe mine Adelina. Dar mama mă răbda cu acelaşi drag cu care o rabd eu acum pe Adelina, cu aceeaşi dorinţă de a-mi da tot, cu aceeaşi înţelegere maternă de neînţeles.
La un moment dat însă mama m-a rugat să nu mai bat din picioare. M-am supărat tare, m-am simţit nedreptăţită, bănuită pe degeaba. Nu băteam deloc din picioare, pentru că eram foarte ocupată cu filmul. E adevărat, nu-mi amintesc ce film era. Bine că nu-mi amintesc, că ar fi fost o dovadă prea uriaşă de inteligenţă. Nu dau din picioare am scâncit dintre iţele intrigii filmului străin. Nici nu mă mişc. Mama s-a neliniştit, a devenit atentă. E cutremur. Trezeşte-te dragă, trezeşte-te, e cutremur, l-a dezaţipit repede şi pe tata. E cutremur.
Nu îmi amintesc fiecare mişcare. Dar puţin mai târziu suntem pe scări şi toată lumea insistă să îmi explice din nou că la cutremur nu se coboară cu liftul. Stăteam la etajul cinci, într-un bloc turn. Se auzeau poveşti despre scări care se pot prăbuşi. Nu-mi amintesc toată coborârea, numai plecarea de la noi de la etaj. E curios, dar e adevărat. Apoi suntem în faţa blocului, în mijlocul vecinilor, e seară/noapte, nu ştiu cum e afară, dar nu cred că e frig. Nu te speria, uneori şi pământul se plictiseşte să stea pe loc şi se mişcă, îmi precizează tata. Nu e nimic. Nu te speria. Am pe cap un batic mare şi foarte subţire, într-o combinaţie de contururi geometrice neregulate, grena, albe şi negre. Asta îmi amintesc. Nu mai ştiu nimic despre aşteptare sau despre revenirea în casă. Dar asta mi-e prima amintire conştientă.
15 comments:
eu pentru prima amintire nu am nici un punct temporal de referinta, dar povestindu-i mamei mult mai tarziu momentul, l-am aproximat tot pe la varsta de 2 ani.
amintirea are doua parti - realitate si vis.
pe scurt, la cateva luni dupa ce ne-am mutat la bloc, apartamentul a fost inundat serios. ca sa poata curata, da mobilele la o parte etc, m-au cumparat cu rahat turcesc (cu nuci si cacao) si m-au asezat pe doua scaune tapitate intoarse fatza in fatza. imi amintesc ca am mancat rahatul tolanita si cu ochii agatati pe zambetul usor ironic al muschetarului din tabloul de pe perete. cateva clipe mai tarziu, ingerasi au inceput sa iasa din spatele tabloului, pe o parte si pe alta. jur ca da :)
motiv pentru care nu am contrazis niciodata pe nimeni care privind un copil ce doarme si zambeste, spune "viseaza ingeri" :D
Lola, multumesc mult, adevărat.
Oricat de ciudat ar parea, si chiar daca nu multa lume ma crede, eu imi amintesc cand rodeam la degetu' mamei (imi dadeau dintii) si cum scobeam in pereti cu degetelu' pentru ca mirosul de var ma innebunea la propriu. Tot atunci aveam o jucarie- sunatoare, o fata portocalie surazatoare si zornaitoare pe care tot o ''gustam'' si mi se parea tare gustoasa.. Nu mai zic cum a fost prima data cand mi-a cazut in mana un spray. Ce deliciu mi s-a parut sa rod la el... :)) Cat despre amintirile de mai tarziu am atat de multe incat ar trebui sa scriu la nesfarsit
Imi amintesc o zi la gradinita, alaturi de fratele meu. Nu foarte multe, doar franturi. Asta pare a fi prima mea amintire. Si nu stiu ce cautam pe sub mese... Si tot de la gradinita, (3-4 ani), imi amintesc o fetita care adormea cu capul in farfuria cu supa. Si de painea cu unt si marmelada pe care mi-o dadeau ingrijitoarele zicandu-mi ca-i doar marmelada. (la vremea aceea nu-mi placea untul). Desi par mai multe, cam asa arata prima mea amintire.
Ai memorie nu gluma. Eu imi amintesc ceva similar, eram cu bunicul meu la una dintre matusile din Iasi, ea statea la etajul 7 (ce insignifiant mi se pare acum, comparand cu blocurile din Canada...), intr-o vara prin anii 80 si tot ce imi amintesc e ca m-am trezit dupa ce cutremurul trecuse (aflasem a doua zi de la tv ca fusese unul de vreo 6 grade parca sau chiar 7). Bunicul si matusa-mea erau inca cu mainile inclestate pe mobila sa nu cada bibelourile si cu ochii cat cepele dar incercand sa ma linisteasca ca nu s-a intamplat nimic...
Eu am mai multe amintiri, stiu ca eram mica, dar, nu imi amintesc care e ordinea...
am o amintire cand eram la mare, si am plecat de langa mama si m-am pierdut si mergeam disperata printre corturile pe plaja acelea cum se faceau din niste bete si un cearsaf deasupra si eram super disperata...
apoi mai este una ca o frantura, un fel de flash al unei imagini cu un podet si un rausor care trecea pe sub el, podet pe care am cazut in barba si de la care am amintire un "frumos" neg...
si inca o amintire cand eram la gradinita - care acuma nu mai exista - si stateam pe un fel de veranda si mama ma linistea spunand ca nu pleaca, si ca se ascunde in tufisul de la poarta si sta acolo pana imi da drumul de la gradi, si eu chiar am crezut-o, dar de frica sa nu afle educatoarea ca e mama acolo, nu m-am dus sa ma uit, ca sa nu o descopere - eram absolut convinsa ca e acolo in tufis :))
si mai am cateva franturi si imagini cred ca tot de cand eram f mica, una tot cu cutremur cand era sora mea in patut, si ii spunea mamei sa nu mai zguduie patutul atata ca nu poate dormi...
apropo de amintiri - am cateva perioade din viata din care nu imi amintesc aproape nimica, mai ales din scoala primara si generala - foarte ciudat...
Prima mea amintire e de la gradinita. Nu stiu exact ce varsta dar cred ca era 4 ani, poate mai mult de atat...nu stiu exact.
Unchiul meu era director la o scoala intr-un sat de langa Iasi, iar scoala respectiva avea si o gradinita in aceeasi curte.
Parintii mei voiau sa ma dea la gradinita, dar nu au mai gasit locuri libere la oras, pentru ca nu au adus nu stiu ce acte la timp si anul scolar incepuse deja. Asa ca primii ani de gradinita i-am facut in satul respectiv, ca ei m-au primit. Si aici s-a conturat prima amintire. Tin minte ca unchiul meu ma tinea de mana si am intrat in clasa cu el ca sa ma prezinte copiilor. Cand am intrat, la catedra era educatoarea cu un baiat cu carlionti, blond si cu ochii de un albastru superb, care canta 'Fata draga nu fi trista' al Madalinei Manole. Tin minte ca unchiu' mi-a facut semn sa nu vorbesc si sa asteptam sa termine baiatul de cantat. Tin minte ca mi-a placut tare mult cum canta, iar de aici s-a rupt filmul. Partea foarte curioasa e ca nu-mi amintesc daca mama si tata erau cu mine.
Oo...trebuie sa-ti zic urmatoare intamplacere. Nu stiu la cat timp dupa prima intamplare, imi amintesc ca i-am facut semn educatoarei sa vina la mine si sa coboare la nivelul meu ca sa-i zic ceva la ureche. Si i-am zis "Doamna educatoare, sa stiti ca Adrian s-a indragostit de mine. Dar si eu de el." Toata familia a aflat si incepuse sa faca misto de mine. Si de rusine i-am zis lui Adriam sa nu se mai aseze langa mine si nici sa nu se mai joace cu mine.
am uitat sa precizez...baiatul care canta la catedra 'Fata draga nu fi trista' e Adrian, cel de care ma indragostisem.
Mie imi spune mama ca nu am cum sa imi aduc aminte cum a fost cand am avut pojar pentru ca aveam doi ani, insa eu imi aduc aminte perfect cum ma uitam pe geam si vedeam afara niste pici, imi aduc aminte ca-mi era rau, ca plangeam si ca aveam o basma in cap si febra..insa cea mai frumoasa amintire este nu asta cu pojarul, ci prima betie:)) Cand am fost apasata cu capul intr-o galeata cu vin, la bunica (un var mai mare si foarte destept). Ei culegeau musetel in curte si eu, moarta de beata, cu o pereche de strampi albi uzi legati la frunte, mergeam impleticit printre castronelele in care ei puneau florile de musetele si..le varsam cu piciorul:)) Aveam..4-5 ani:)) oare?! hihih
Eu aveam 4 ani si, in chiloti cu rochia pe umar, caram un sac de pepeni, pe malul Dunarii, undeva in Delta.
Multumesc mult, am citit tot ... si asa m-am bucurat ca mi-ati raspuns...
Si eu aveam in jur de 2-3-4 ani (o s-o intreb pe maica-mea ca sa fiu sigur) si eram undeva la mare...in larg...pe o saltea de marginea careia se tinea mama...maica-mea striga disperata dupa ajutor...ne furase putin apa marii si eram la un kilometru in larg...tin minte cat de mic se vedea tarmul si pe mama cum ma linistea (printre strigate) ca sa nu cad in apa de pe saltea. Mai precizez ca ea nu stia sa inoate...Si mai tin minte cum a venit salvamarul si ne-a dus cu barca la mal, unde tata era verde la fata (asta o banuiesc, ca nu o mai tin minte). Si apoi mai tin minte cosmarurile cu mine in largul marii...astea au tinut pana la adolescenta...ma trezeam speriat cam o data la cateva saptamani. Prima amintire o incadrez si la cea mai nasoala amintire, intre noi fie vorba...
Buna , nu prea imi amintesc foarte multe din trecut si nu stiu ce amintire sa evidentiez aici , dar am vrut doar sa zic ca in 77 pe 4 Mertie , la cutremur implineam exact 3 ani si mi-i s-a spus ca la noi acasa in Ardeal erau mai multe rude sarbatorind pe subsemnatul si se pare ca de fericire au cam luat-o la fuga pe scari cu mine in brate si au mutat petrecerea in strada :-) la momentul in care s-a produs cutremurul !!!
mersi mult :)
Post a Comment