la coada cratitei

mananc si plang. mananc.
n-a murit caprioara, dar am pus patru lingurite de curry in sos in loc de doua.

Happy After Thanksgiving!

Anul acesta am fost în al nouălea cer că n-am primit curcan de la servici. Motivele sunt expuse pe larg pe blogul Tango şi ţin de faptul că eu navetez la servici cu trenul şi curcanii din anii trecuţi păreau făcuţi din plumb. În rest sunt bine, m-am strecurat hoţeşte pe lângă gătit şi am fugit în Michigan, unde ne-am simţit excelent, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, căci sărbătorile recunoştinţei abia au trecut timid de mijloc.

Jimmy şi Ami

Azi m-am cunoscut cu Jimmy John’s. Ne ştiam numai după miros, dar continuam să ne ignorăm, eu nefiind foarte interesată de sendvişuri, el nefiind sensibil la Miss Dior-ul meu. De, fast-food, ce vrei, nu pricepe nuanţele de galbanum şi gardenie.

Tărăşenia a debutat vineri, când mi s-a făcut poftă de salată de paste de la Jewel. Pentru că tot week-end-ul am avut lucruri mult mai interesante şi mai importante de făcut decât să mă duc la Jewel după salată de paste, am amânat pofta pentru dimineaţa de luni.

Am coborât tacticoasă din tren (a se citi împleticită de somn, călcând cu grijă să nu-mi sucesc vreun picior) şi am intrat în incinta uriaşei alimentări cu nume de bijuterie. La raionul de gustări erau expuse toate cele, minus, evident, salata din pofta mea. M-am reorientat, am luat tot o salată de paste, dar, îh, pe asta n-am putut să o mănânc.

Am dus-o la gunoi, dar nu chiar la gunoiul de sub biroul meu, ci la unul vecin, ca să în caz de crimă să nu se poată face legătura dintre victimă şi obiectul contondent. Treaba era că totuşi mi-era foame, m-am instalat în scaun şi am suspinat a lehamite.

Apoi mi-am amintit de Jimmy John’s, localul unde se vând sendvişuri şi unde, am decis eu, miroase totuşi foarte bine pe lângă uşa de la intrare. Mi-am tras după mine sandaua care mă jena încă de la concertul de ieri şi m-am înfiinţat în uşa lui Jimmy.

Aici am găsit doi băieţi tineri şi veseli, ale căror mâini se mişcau aşa de repede pe ustensile că îmi venea ameţeală. Am stat circa aproximativ cinci minute cu capul strâmb, să citesc meniul, şi la final am mai stat încă cinci, să decid între Turkey Tom şi încă un soi de mâncărică, al cărei nume, halal să-mi fie, nu mi-l mai amintesc acum. Era ceva cu genoa salami, dar parcă pot să ştiu eu ce înnseamnă genoa salami la ăştia.

Turkey Tom era cu piept afumat de curcan, şi pe ăsta îl ştiam, în principiu. După ce mi-a căzut cu zgomot fisa că mayo înseamnă maioneză, m-am şi dat lângă tejghea, să zic ce am de zis.

Băieţii ăia s-au uitat la mine aşa de ciudat, de parcă am aterizat de pe Lună în staţia în care se aterizează de pe Soare. Am zis că vreau un Turkey Tom, please. Şi dacă am citit în profunzimea expresiilor lor faciale că nu au pătruns înţelesul păsului meu, am procedat simplu şi inteligent, mi-am repetat păsul. Sendviş, aaa, păi sendvişuri facem numai peste o juma de oră.

Aaaa, păi atunci de ce staţi cu uşa descuiată, băieţi? De ce nu mă lăsaţi să mă necăjesc pe trotuar? Că uite, aici înăuntru la voi, în miros de pâinici proaspete, necazul e şi mai mare, şi mai de nesuportat.

Mă rog, am mulţumit şi mi-am târâit sandaua retur, până la birou. Acolo am clocit trei ore un număr mai mic de adjusting entries pentru finalul de an decât aveam în program Dar eram înfometată şi, în plus, fişierul care conţinea informaţiile suplimentare ale clientului de pe masa de operaţie contabilă, era nedecompresibil, adică nu se deschidea. Aşa, ca lunea în mid-morning.

La prânz am tras o gură de apă plată şi m-am deplasat înapoi spre Jimmy John’s. Chiorăitul stomacului acoperea scâncetele provocate de sanda. M-am oprit la Jimmy ca un vechi cunoscător şi am comandat frumos şi politicos un Turkey Tom, please. Să nu uit să zic please, că mă sfâşie ăştia în conştiinţa lor. M-au întrebat dacă vreau şi brânză pe Tom, şi am zis că da, adică de ce nu.

Până m-am dat mai încolo, mi-am băgat debit cardul în portofel, portofelul în geantă, şi până m-am mai uitat încă o dată în geantă ca să văd dacă mi-am băgat portofelul, Turkey Tom era gata, împănat şi împachetat.

I-am sfâşiat cum am putut ambalajul şi am sosit la birou cu bunătatea pe jumătate mâncată. Oooo, păi pentru sendvişul ăsta îi vând şi pe mama şi pe tata, că ţara mi-am vândut-o deja. Buuuuuun, şi exact cât foamea mea de mare. Am să mai trec pe strada lui Jimmy, dar numai când o să mai fiu lihnită, ca să onorez cum trebuie mirosul care inundă trotuarul. Şi uite aşa am lăsat în urmă Jewel-ul, Panera şi restaurantul tailandez, trădându-le cu un sendviş bine făcut. Oare ce surprize îmi mai rezerv eu mie?

Ceşcuţa de cafea

Deşi nu sunt prea prietenă cu tehnica de vârf, acum mi-aş dori să fiu. De la o vreme visez un dispozitiv inteligent, care în secunda când deschid ochii, să îmi înfunde în gură o conductă subţire cu cafea. La mine intervalul dintre trezire şi băutul cafelei este cu adevărat periculos. Ferească Dumnezeu să mă opresc cu ceva trebuie neprevăzute, în drumul până la bucătărie, că pot bufni în aşa fel încât stric întreaga zi. Îmi amintesc nedreptăţile pe care mi le-au făcut diverşi, de la origini până în prezent, şi poate chiar până în viitor.

Uneori adun pe drum vreo hârtiuţă de pe covor, apoi mut o sticlă de apă plată, poate merg să mă şterg cu un şerveţel pe faţă, aranjez nişte parfumuri lângă chiuveta din baie, îmi tai unghiile, sună telefonul, sună cineva la uşă, trebuie să îmi schimb pijamaua cu patalonii de trening, încălzesc laptele copilului, adaug cacao, deschid geamul, închid geamul că e toamnă iar, şi aşa a trecut o jumătate de oră şi încă n-am băut cafea. Mi se rostogolesc prin memorie toate nenorocirile, toate neîmplinirile, toate neîndrăznelile, toate cusururile planetare.

Apuc cu stânga ibricul albastru, dibui cu dreapta robinetul, pun linguriţa de zahăr şi, cu ultimele puteri neerodate de nenorocirile lumii, deschid aragazul. Apoi eşuez pe un scaun lângă masa de bucătărie şi aştept, aştept să aud murmur de apă fiartă. Când fierbe, îmi încordez voinţa, mă ridic, şi umblu la borcanul de cafea Jacobs. Şi aici, ca şi acasă, beau tot Jacobs, asta îmi place, cu asta m-am obişnuit. Adevărul este că la Chicago ne salvează magazinele poloneze, altfel ar fi destul de trist.

Am un set de şase ceşcuţe, roşii cu negru şi auriu, şi îmi sunt îngrozitor de dragi, le-am adus de acasă şi sunt fabricate la Emailul Roşu, la Mediaş. În cănuţa mea roşie se răsfaţă cea mai bună cafea, şi apoi se produce miracolul. Cafeaua gâdilă în talpă nişte neuroni, ştie ea care, nu-i treaba mea, şi ce crezi, lucrurile încep să se aşeze în ordine. Prin sistem se porneşte să alerge nişte dopamină, başca ceva serotonină, şi, pe la jumătatea ceşcuţei, la orizont apare o Amalie aproape umană. Iar la răsăritul zaţului vedem o Amalie aproape fericită, capabilă să înţeleagă că dincolo de norii acestei dimineţi se ascunde şi se răsfaţă soarele.

Pateu de (orice altceva decât) ficat de pui

Una dintre mâncărurile pe care le gătesc şi pentru care nu s-au primit reclamaţii, ba chiar s-au auzit anumite laude, este reprezentată de ouălele umplute. Din când în când ne repezim la Cosco, ca taurul în baticul roşu, luăm două cartoane gemene de ouă şi peste două sau trei zile le pun la fiert. După fierbere le pun în frigider şi mă îngrijorez că a doua zi trebuie să fac ouă umplute. Între timp elanul mi-a trecut, dar a rămas promisiunea. Ouăle se răcesc, eu vin acasă de la servici şi îmi amintesc că n-am pateu. Iar până acum vreo două luni asta se rezolva absolut uşor, cu o săritură de pe trepte în maşină, altă săritură din parcare în magazinul polonez, alta în raftul cu pateuri, alta înapoi în maşină, alta din scaun pe trepte şi aşa, cangureşte, ouăle erau pe jumătate minus unu făcute.

Dar de vreo două luni a dispărut de la poloneji pateul din ficat de pui. Prima dată am luat din greşeală pateu de pui, dar acela conţine şi altceva decât ficat sau poate nu conţine deloc ficat (înclin spre varianta doi). Dar bănuiesc că are şi oase măcinate. Poate e numai paranoia mea, indusă de particulele fine şi zgrunţuroase pe care le simt la limbă. Altă dată am luat pateu de porc, dar parcă nu e aşa de bun, are gust de ... porc. Oricum, un gust care mă deranjează în umplutura ouălor. Nu că n-aş mânca porc (e bine, e rău, cine ştie) dar nu prea îmi place pateul acesta. Probabil şi fiindcă nu conţine ficat. În sfârşit, ce încerc să comunic este că nu mai găsesc, sub nici o forma, pateu din ficat de pui, pe toată aria Chicagoland-ului.

Am gustat la o petrecere ouă umplute cu brânză, au fost fooooarte gustoase, am făcut apoi şi din acelea, dar ulterior mi-a dat iar târcoale pofta de ouă umplute cu ceva care conţine şi pateu din ficat de pui. Chiar azi am bătut magazinele, am de gând să fac mâncărica asta în week-end (avem musafiri from out-of-state, cumnaţii mei + copii, o să fie fun) şi iar am trecut prin frustrarea de a găsi o sută unu sortimente de pateu, inclusiv cu roşii, cu ierburi, cu vită, cu soia, pateu Scandia Sibiu, pateu cu ce vor muşchii tăi, cum se spune în cultura străzii, dar numai pateu din ficat de pui nu am găsit. Am luat la final pateu de pui, nu e rău, dar nu e nici bun ca şi celălalt. Şi aşa, când imi venise şi mie impulsul gospodăresc, am fost sabotată de această ruptură în stocul de pateu de ficat de pui. Ştiam eu că nu e uşor să fii gospodină, nici măcar la intervale neregulate, darămite every day.

LATER EDIT: Am pus laolaltă nişte ouă umplute superbe, au venit, s-au dus, a rămas amintirea şi speranţa că impulsul gopodăresc va lovi din nou, curând.

Album domestical

- Du gunoiul.
- L-am dus acum cinşpe minute.
- S-a umplut iar.
- Cum s-a umplut iar?
- Uite aşa. Îl duci, te rog?
- Nu mai duc nimic acum. Trebuie să luăm nişte saci mai mari.
- N-are importanţă. O să se umple la fel de repede.
- Bine. Lasă. Mai vedem. Ai mâncat?
- Am mâncat nişte struguri şi două eclere.
- Mai avem lapte? Aş bea şi eu o cană.
- Lapte? N-ai mai băut de trei ani.
- Da, dar acum vreau o cană.
- Nu mai este.
- L-ai băut pe tot?
- Da, mai era trei sfert de cană şi am aruncat bidonul.
- De-asta s-a umplut gunoiul.
- Mănâncă o sarma.
- N-am chef acum. Dă-o naibii. Nu mai avem nici apă.
- Azi am băut doi litri jumate, pentru frumuseţe.
- Hai să luăm nişte apă.
- Vin. Dar du gunoiul
- Nu duc nimic acum. Îl ducem când venim.
- Da, şi când venim îl găsim plin şi ştii că mă enervează.
- Lasă, îţi promit că îl duc. Nu mai avem nici plăcintă cu mere?
- Am servit-o pe Gina, a trecut pe aici.
- Nu mi-ai lăsat nici măcar o felie?
- Păi şi tu ai mâncat ultimul şoric din supiţa de fasole.
- Parcă ţineai ceva dietă, fără şorici.
- Păi ţin dar aş fi mâncat numai un colţ mic de şoric. De poftă.
- Am crezut că nu mai vrei. Mi-ai zis să mănânc tot ce mai era în oală.
- M-am răzgândit.
- Lasă, hai să mergem.
- Hai să luăm şi punga cu gunoiul.
- Bine, dar cum se umple aşa de repede eu tot nu pricep.
- Păi ambalajul de la struguri, de la eclere, bidonul de lapte, un carton de la ouă şi trei sticle de plastic. Asta e.
- O linguriţă de mâncare în şapte kile de plastic.
- Aşa e acum, ce vrei. Ce, le ambalez eu?
- Îţi dai seama, dacă numai noi doi facem atâta gunoi, cât se adună de la toată planeta.
- Tu şi vederile tale de ansamblu. Vrei să nu mai mâncăm?
- Nu, dar nu e în regulă.
- Nu e, dar las-o baltă. Du gunoiul şi mergem să luăm apă şi nişte croasanţi.
- Îl duc, încalţă-te până vin.

... el, pe scara de serviciu, aproape inaudibil: ...cului de civilizaţie, m-am săturat să duc gunoiul de şapte ori pe zi.

... ea, la uşă, o ideea mai sonor decât el: întotdeauna mănâncă ultima bucăţică, cine m-o fi pus să mă mărit, nu ştiu. Şi pantofii ăştia... să-i zic să-i ducă la reparat. Că singur nu vede niciodată. Ce viaţă!