Cu beilautul la psihiatru

A fost odată o ţară mare, puternică şi înfloritoare despre care toată lumea auzea zilnic la ştiri şi o cincime din cei care auzeau doreau să îşi înfigă şi ei târlicul în minunăţia solului străin. Dorinţa lor era absolut de înţeles pentru că în multe dintre locaţiile din care vedeau ei ştirile situaţiile şi contextele socio-economice erau relativ neclare, cu anumite perspective de progres, dar fără garanţii mai profunde.

Dar acolo, în ţara mare şi frumoasă, lucrurile mergeau mult mai bine şi tentaţia mutării creştea ca un Făt-Frumos (creştea într-o zi cât cresc alte tentaţii în 10). Cincimea decisă să îşi mute bocceaua spre mieri mai comode se dădu de trei ori peste cap, iar la oprirea din a treia (şi ultima) tumbă se pomeni în buzunar cu o hârtie magică. Hârtia garanta trecerea de ochiul vulturesc al domnilor zdraveni care păzeau graniţa ţării înfloritoare.

Ajunsă la noul sol, cincimea se împărţi în două bucăţi inegale şi de semn contrar. Bucata numărul 1 se simţi imediat bine, îşi puse sângele în mişcare printr-o înviorare de dimineaţă cu aplecări, cu sărituri, cu toate mişcările necesare unei bune funcţionări a centrului de comandă şi porni la atac. Cu atenţie, răbdare şi o ascuţime remarcabilă, bucata numărul 1 îşi croi un drum frumos prin ţara nouă, stârnind în bucata secundă sentimente contradictorii.

Bucata numărul 2 ieşea şi ea din amorţire la intervale imposibil de prezis şi pentru durate variabile. Se mişca mai greu, nu atât din cauza vitezei de transmisie dintre neuroni cât din cauza unui bagaj sentimental foarte greu, aproape imposibil de ridicat de jos. La cum credea şi macaraua închiriată cu ora să strămute cufărul nostalgic între aeroport şi camera închiriată a bucăţii secunde. Nu pot, spuse macaraua, îmi cade braţul. Ia-ţi bilet şi du-te înapoi.

Bucăţile dormeau după legi diferite. Prima dormea un somn curat şi neîntrerupt, a doua adormea mai greu şi mai rar. Dimineaţa prima mergea săltăreaţă la duş, în vreme ce a doua se trezea puţin mai dificil, de obicei cam pe la a treia încercare. Dar pentru asta zilele tot treceau şi treceau foarte curios, foarte încet şi foarte repede, cine pricepe este rugat să dea un semnal.

Într-o dimineaţă ambele bucăţi s-au trezit şi au aflat că e criză. Prima dată s-au clătinat două entităţi ale căror nume, întâmplător sau nu, începeau cu F. Adunarea populară a băieţilor pricepuţi şi cu manichiura pe volan a sărit cu un săculeţ verde şi a mângâiat creştetul entităţilor, punându-le între arătătoare fişicuri cu ceva zornăitor. Pe urmă bucata 1 şi bucata 2 şi-au amintit vrând nevrând (prima nevrând şi a doua vrând) despre poezia cu a-nceput de ieri să cadă. Fiecare fulg era acum o bancă de investiţii. Prima dată a fost una cu nişte urşi, pe urmă alta cu un nume mai vesel, meril sau aşa ceva. Apoi s-au dus pe derdeluş în jos nişte fraţi, luând cu ei în portbagajul saniei grămezi grase de pensii devenite piele şi os.

Pe urmă s-a cântat o altă melodie, una cu aiiiiiiaaao, iaaaaiiiiooo, numai că la final nu era aaao ci g. De teamă că asigurările se vor prăbuşi în aceeaşi groapă până nu de mult acoperită cu rogojina creditelor imposibil de dat înapoi, băieţii manichiuraţi au oprit la timp unul dintre tămbălăuri şi au pupat pe frunte aig-ul, seara la ora de culcare, şi înainte de a-i spune noapte bună şi vise plăcute, i-au lăsat lângă păturică o altă valiză cu lichidităţi. Au făcut asta de teamă că dacă nu o fac, genunchii băncilor se vor înmuia brusc, devenind incapabili să susţină fundurile cu colăcei de cdo-uri şi alte împrumuturi neperformante ale băncilor cu ştaif.

După care, obosiţi şi cam nervoşi, băieţii s-au dus la manichiurista oficială şi i-au pus în vedere să facă pe dracu în cât o şti ea, că de sub unghii mai trebuie raşi nişte bani, chiar de o ieşi sânge. Nu, nu sângele lor, pentru că în venele lor curge numai cerneală, ci sângele oamenilor cu intenţii bune, cunoscuţi uneori şi sub numele de taxpayeri.

După care a venit peste naţiune un beilaut cât un elefant. Unii ziceau că nici nu e elefant, că e tigru, alţii ziceau că e râs (în nasul proştilor, nu dăm ssn-uri pentru că ele sunt confidenţiale, asta dacă nu au ajuns deja în buzunarul de la pantalonii scurţi ai vreunui hacker), alţii insistau că e urs polar din Alaska. Acolo unde pungile cu Pralin(e) se pot cumpăra în orice orăşel cu 7000 de locuitori şi unde podurile sunt controversate.

Dar pentru că beilautul e şi el om (aşa s-a hotărât la final prin adeziunea strânsă de gât a analiştilor care s-au trezit ca să vină la şedinţă), s-a constatat că nu se simţea dintr-un bun început prea grozav şi a fost dus într-o noapte de joi spre vineri să fie căutat la cap, să i se ia temperatura şi să i se calmeze agitaţia. Psihiatrul a notat în fişă că beilautul e într-adevăr anxios, posibil şi din cauza soartei lui neclare. I-a făcut un calmant în şold, l-a luat cu binişorul şi i-a spus să aştepte cu răbdare, că situaţia se rezolvă. I-a mai şoptit (absolut confidenţial) că până nu faci bonus nu iese fum şi să aibă încredere că băieţii deştepţi au trecut prin multe şi pot controla orice. Sau puteau până ieri.

Beilautul stătea singur pe hol (minţise că are o crampă de la cantitatea icrelor îngurgitate foarte în grabă) şi privea cerul printr-o fereastră puternic securizată. În timpul acesta în sala secretă şi căptuşită cu indivizi domnoşi şedinţa continua. Ce o să iasă o să vadă fiecare, pe geam sau la televizor. După noroc.

Pauza de intelectualitate

Azi am venit acasă chitită să iau pauză, să nu critic nimic, nici naţiunea americană, nici naţiunea română, nici orice alte terţe naţiuni. N-am mai dorit să par intelectuală, interesantă sau sinceră (ca în declaraţia de ieri). Am dorit să fiu doar un româno-american obişnuit care soseşte acasă, trânteşte geanta la intrare, se spală pe mâini, deschide mâncarea chinezească şi se aşează la televizor. Am pornit tevereinternaţionalul să văd ce şi cum, să mă mai relaxez.

Pleci la Bush. O să ai noroc.

Aşa s-a scurs peste mine prima replică din televizor. Măi să fie, ăştia mă provoacă, zic, oprindu-mă din mestecarea tăieţelului chinezesc. Ba mai târziu am pus jos şi aripioara, ca să mă concentrez la bocetele unei adunări gâdilate sub burtă de speranţa că plecarea la Hollywood îi va aduce lui Miss Litoral, recte Anca Ţurcaşiu cu figura din 1991, celebritatea. N-am apucat decât să procesez câteva fire suplimentare de orez cu mazăre verde şi o grămăjoară de şrimpi că filmul s-a terminat.

Nu înainte ca pe umerii eroinei să poposească înţelegerea faptului că de fapt a fost răpită de un mare ticălos, pentru a fi îndreptată spre Istanbul, fără scopuri culturale, ci numai şi numai băneşti. Dar înainte să se termine şrimpii a intervenit un băiat cu faţa mai clăpăugă, numit posibil Dorel (nu ştiu sigur, că eu când mestec nu aud bine). Acesta a găsit-o şi a salvat-o, dar de fapt se salvase ea mai devreme singură, când răpitorul încerca să momească şi un băiat pentru a-l coopta în întreprinderea mică şi mijlocie pe care tocmai o pusese pe roate.

Apoi Miss Litoral şi Dorel (dacă l-o fi chemat Dorel) s-au pupat pasional, prin asta înţelegând că ei i se bălangăneau roţile roşii de car care erau ataşate de urechi. Apoi au plecat fericiti în lungul unui gard derăpănat, spre drumul comun şi vesel care îi aştepta în viaţa, drum care însă nu era vizibil pentru că se lăsase întunericul.

Cred că am pierdut totuşi o scenă, posibil cât am tras o duşcă de apă minerală de la polonezi. Altfel lucrurile s-au legat iar acum sunt atât de relaxaaaaaaaată. Aşa de relaxată că nici nu mai am chef să rescriu cu ş şi cu ţ ce am compus mai devreme şi am dactilografiat cu sh şi tz.

Se numeşte Cu beilautul la psihiatru şi o să îl transcriu eu cândva, curând.

Şi oamenii de treabă invidiază, nu-i aşa?

Azi am constatat cu un amestec de eroism şi sinceritate că am invidiat cam mult, în unele cazuri lăsând şi mesaje pe bloguri în acest sens.

Ţintele invidiei mele (invidie majoritar de treabă) au fost:

--> o mireasă superbă pe care nu o cunosc dar cu care am văzut poze, originară din România
--> o pereche de prieteni care şi-au făcut concediul de două săptămâni în Italia şi care au o mie cinci sute şi de poze
--> puttycatt, wannabe economistă, wannabe jurnalistă, nu am văzut-o în manifestare economică dar în manifestare jurnalistică părerea mea (nesolicitată) e că e de neoprit
--> vânzătorul de îngheţată de la şcoala Adelinei, pentru că munceşte în ritmul melodiei ta-na-na-na-na-na-naaaaa, ta-na-na-na-na-na-naaaaaa, na-na-naaaa
--> pe Dona, pentru că a făcut şcoală şi are o profesie ca lumea.

În rest ziua a fost plăcută, preponderent caldă şi neîntunecată de alţi nori.

Artişti au fost, artişti sunt încă

Domnule, degeaba, omul ăsta a avut dreptate. Despre Einstein vorbesc. Că nu poate fi acelaşi sfertul de oră care trece la fel ca trei minute când scriu şi la fel ca trei săptămâni când bag balanţa contabilă în calculator. Nu am idee cine e de vină, masa sau viteza la pătrat sau poate sentimentele mele frumoase legate de scris sau cele neclare legate de balanţă.

Dar fenomenul are loc zilnic, când dimineaţa petrecută cu balanţa se lăbărţează spre plus infinit iar după-masa petrecută cu diverse scrieri şi citiri se condensează până la dimensiunea sâmburelui de vişină. Aşadar, nu se pune problema că mi-am greşit profesia, pentru că asta e clar de câţiva ani. Problema se pune pe unde o apuc acum, tovarăşi.

Ca mamă de suburbie şi muncitoare part-time care mă aflu, îmi pun întrebări grele de substraturi existenţiale, unele dintre substraturi mai ascunse decât altele iar unele dintre existenţiale ascunse complet. Dar să nu mă necăjesc eu acum din atâta lucru şi să-mi trag repede sandaua că sună clopoţelul şi iasă micii americani de clasa I-a din şcoala unde au fost încuiaţi de azi dimineaţă. Iar eu voi fi prezentă printre celelalte mame de suburbie, vesele ca o turmă de curci, la descuiatul uşii şi la eliberarea delicioşilor deţinuţi.

Parcul mare al şcolii se însufleţeşte brusc, aş spune că vibrează, dacă nu mi-ar fi teamă că nu termin bine cuvântul şi vibraţia s-a dus. Vibrează aşa, repede, ca supa la plic, că nici o mamă din asta de aici şi nici o dădacă poloneză sau asiatică nu are tot timpul din lume să stea o jumătate de oră cu copilul să se joace în parc, după ce iasă instruit de pe uşa descuiată a şcolii. Toţi dispar într-un sfert de oră şi rămânem numai noi şi încă o doamnă a cărei limbă nu o înţelegem şi care îngrijeşte ultimii doi copii care n-au fugit încă în adăpostul blindat al casei lor.

Noi două, încăpăţânatele, nu ne lăsăm. Mai rămânem în parc o vreme, ea aleargă, eu citesc şi apoi zâmbesc când îmi amintesc cum o să-mi spună din nou, la fel ca în fiecare zi, că vrea să se facă artistă. De fapt a şi început, iar cele mai năstruşnice poveşti le compune când o uit la baie, unde intrase numai cât să moşească un pipi. Şi de unde iasă după o jumătate de oră, cu povestea în plină desfăşurare.

Impresii în absenţă

Cetăţeanca cu spatele lăsat şi buzele căzute de dezamăgire care a putut fi văzută sâmbătă după-amiază pe o bancă în mijlocul unei săli a Institutului de Artă din Chicago eram eu. Am mers cu tot entuziasmul la mine să revăd, în sfârşit, impresioniştii. Vreo trei finaluri de săptămână am tot planificat să ajung acolo şi mereu intervenea ceva. O dată se făcuse prea târziu iar muzeul se închide la ora 5, altădată a plouat în hohote şi ne-am descurajat, a treia oară a mai survenit ceva, păcat că nu-mi mai amintesc ce.

Dar sâmbăta asta toate s-au potrivit şnur. Am găsit la bibliotecă permis gratuit pentru intrarea la muzeu, am reuşit să parcăm tot fără bani pe una dintre străzile care dau în Michigan Avenue şi ne-am înfiinţat veseli la întâlnirea cu tablourile. Apoi a sosit momentul să aflu că ele, tablourile, nu sunt prezente la întâlnirea cu mine. Că sunt plecate în deplasare la un muzeu în Mexic. Sunt aşa de frumoase, că au plecat în vacanţă, asta a fost gluma cu care doamna pe care am întrebat-o unde sunt picturile mi-a răspuns. Au fost trimise la o expoziţie acolo, timp în care galeriile care le adăpostesc în mod normal vor fi renovate. Aşadar se vor întoarce într-o casă mai proaspătă. Asta se va întâmpla în luna decembrie. Le aştept cam la fel cum aştept Crăciunul.

Am continuat plimbarea prin muzeu şi am încercat să mă folosesc de prilej şi să descopăr alte tablouri care îmi plac mult. Printre favorite sunt şi cele de mai jos.

Thomas Fearnley

Norwegian, 1802 - 1842

Pergola With Oranges, c. 1834

Gift of The Old Masters Society

Ce înseamnă c.? Copie? Sau înseamnă altceva?

Jean-Antoine Watteau
French, 1684 – 1721
Pastoral Gathering, 1718/21
Max and Leola Epstein Collection

Mi-a plăcut în mod deosebit şi acest set de ceai, cu picturi care reprezintă cele patru elemente şi judecata lui Paris.

Apoi m-am aşezat pe o bancă într-una din săli, aşa cum am spus, şi m-a prins un fel de sentiment complicat, de parcă mi-am stabilit întâlnire cu un iubit şi el n-a venit. Dar ştiu că soseşte în decembrie. Şi în plus am putut fi atentă şi la alte frumuseţi.

Casa natală a lui Ernest Hemingway

Zilele astea am plăcerea să traduc în română prezentarea care este oferită vizitatorilor casei natale a lui Ernest Hemingway. Casa se află 339 N. Oak Park Avenue, în Oak Park. Oak Park este o suburbie a oraşului Chicago, deşi termenul de suburbie nu este tocmai cel corect, pentru că aşezarea are un centru interesant, cu magazine mici şi cu multe biserici, în stil european. Este un loc frumos, unde poţi să te simţi altfel decât printre casele-cutii în care destui dintre noi trăim. E interesant să calci exact pe scările, în holul şi în camerele pe unde micul Ernest zburda până la vârsta de şase ani (adică exact cât are fetiţa mea acum :)) Aş vrea să revin cu părţi din prezentare, pe măsură ce o să fie gata.

Când am vizitat prima dată casa, anul trecut, am avut un ghid foarte sufletist, pasionat de ceea ce făcea şi asta se simte întotdeauna. La final am rămas numai noi dintre vizitatori şi ghidul şi încă o doamnă, care avea grijă de unele lucruri de acolo. La ieşire, pe treptele casei, din una în alta, domnul care era ghid ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus, apoi şi el ne-a mărturisit că este de origine din Ungaria. Iar doamna era din Ucraina, amândoi de foarte mult timp în America. Poate pentru că am fost deschişi şi am povestit mai multe, la un moment dat domnul a izbucnit: mâncarea, mâncarea de aici nu se compară cu cea ungurească. Am oftat şi i-am dat toată dreptatea pe care o avea.

Publicitate (fără pauză)

Pe mine, simplu cetăţean nu mai ştiu exact de care, dar cetăţean oricum, mă uimeşte şi acum, după 4 ani de America, stropşeala publicitară de pe micul ecran. Şi nu numai.

Comparînd şi personificând, sau mai exact animalficând (zooficând?), publicitatea americană mă muşcă de adidaşi ca o haită de dulăi nemâncaţi, nebăuţi şi nedepurecaţi de multă vreme. Ori de cîte ori deschid televizorul, (nu prea des, dar totuşi), ţin la îndemînă o pernă să o arunc repede la nevoie în figurile care se destrăbălează pe ecran, în caz că ies de-a binelea de-acolo şi se reped direct pe mine.

Ca un novice, neprofesionist şi nepretenţios ce sunt (am încercat să fiu pretenţioasă şi înţepată în fund ca o cucoană a-de-vă-ra-tă şi n-a mers), privesc cum, în acelaşi calup publicitar tembelizant curg Dunări de sosuri peste arsuri de chiftele, după care aflu, încă în stare de şoc, cum pot scăpa de kilogramele în plus fără dietă şi fără nici o urmă de sport.

Apoi mi se spune care e cea mai tare sală de fitness deschisă 24 de ore unde pot exersa pînă la binemeritatul leşin pentru că numai aşa voi fi tînără şi frumoasă şi suplă. Şi eventual şi înţepată în fund, pentru că, scuzaţi, fac o febră musculară premium pe la toţi muşchiuleţii implicaţi în chinuiala asta produsă şi regizată de... De cine?

După care, pentru că am fost cuminte şi am tras corect de mânere (după ce m-au resuscitat, bineînţeles), sunt recompensată cu o reclamă la un sandwich nou, care se numeşte sub (submarine, după cum m-am prins după 30 de luni de emigrare). Sub-ul ăsta e la fel de înalt cât casa vecinilor de peste drum, ai naibii, că şi-au mai pus un etaj peste cutia standard. Şi exact cât ai forţa maxilarele ca să guşti casa, tot atâta trebuie să le caşti ca să cuprinzi sandwich-ul.

Şi ce muştar! Şi ce găleţi de kechup! Şi ce prăjeală absolut sănătoasă se năclăie cât ecranul! Numai poftim de cască gura, că lopată avem noi şi ţi-l îndesăm pînă sub omuşor fără probleme, şi dacă mai caşti încă un pic, un pic, ştim că poţi, bravo, îţi îndesăm două la preţ de unul, că eşti clientul nostru special şi te cunoaştem şi te iubim.

Ei da, dar nici nu a dispărut bine sandwich-ul pe toboganul esofagului (că numai esofagul e de vină pentru toate belelele, inclusiv pentru încălzirea globală), că vine crema. Crema de faţă, care, avînd un factor 40 de protecţie sau de călire sau de tonifiere sau de regenerare (care ştii cum e, sună-mă), îmi asigură o viaţă de fericire şi fără laba gîştii şi fără laba şefului care îmi explică de ce el e deştept şi eu proastă. Cînd de fapt adevărul e că el e deştept pentru că are capacitatea de a lătra la alţii iar eu sunt proastă pentru că latru numai la mine. În loc să-mi înfoi rărunchii la proşti.

Dar nu-i nici un necaz mare în asta şi dacă e îl spălăm acuma pe cap cu nişte şampoane doi în unul, îngrijire şi strălucire şi mătreaţă (pentru că aţi fost cuminţi) şi să vezi cum o să-mi fluture în vânt pletele manechinei aceleia, ah, nu-mi mai amintesc cum o cheamă, cred că mi-a intrat şampon la cerebel. Să vină careva să scoată măcar strălucirea, rămân eu cu îngrijirea şi mătreaţa o returnez la producător, ca să dea şi la alţii.

Da, şi medicamentul acela pentru picioare nervoase, pe care ar fi bine să îl iei, dar asigură-te mai întâi cu litere mici şi de necitit că eşti sănătos, ca să te poată îmbolnăvi el la sigur, să-şi facă efectul imediat. Şi dacă nu-ţi ajunge, mai e un avocat care dă în judecată şi pe mama că te-a adus pe lume şi numai după ce cîştigă (cum să nu cîştige, nu vezi pe ce lume te-a adus) îşi ia 30% din încasări, după care vin cei de la taxe să-ţi mai ia 35%, după care mai trimiţi 34% unui unchi de acasă, fără un motiv, dar pentru că dă bine. Iar cu restul ia-ţi şi tu naibii un televizor nou că te văd normal şi asta n-are nici un pic de haz!

Bun, recunosc că s-ar putea să fiu marcată pentru veşnicie de clasicul şi unicul (la vremea respectivă) v-am prins vrăjitoarelor dar chiar şi aşa, ce îmi înfundă mie aici publicitatea pe maţul gândirii întrece orice simţ şi orice măsură. Înţeleg evident că nu mai sunt pe timpul în care şi în locul unde traduceam Wind of change cu dicţionarul mic al lui Bantaş, dar orişicum.

Gata, hai că începe filmul! Ce chestie, au uitat reclama la telefoane mobile, ia să pun eu mâna să sun la postul ăsta TV neserios şi pe care nu te poţi baza, daţi reclama la mobile, idioţilor. Credeţi că eu (nu) mă uit la televizor degeaba?

În graba dimineţii spre seară

Când mi-a murit bunica din partea tatălui, eram foarte mică. În şcoala primară. Eram doar un casetofon care înregistra, urmând ca interpretările să se facă, eventual, peste ani. Peste ani mulţi, când diversele culese din viaţă mi-au permis să înţeleg ce a însemnat o privire, o alegere, o atitudine, un reproş.

Cea mai puternică amintire este că s-a reunit toată familia, cu mic, cu mare, care de pe unde îl purtase propriul drum în viaţă sau doar propria căutare a drumului. S-au adunat mulţi, bunica a avut mulţi copii, dar copii nu i-au făcut la fel de mulţi nepoţi. Aşa a fost. M-a impresionat atunci amploarea solidarităţii noastre, a întâlnirii şi a susţinerii reciproce, atunci când, ştii, Amalia, bunica a plecat la cer.

Atunci m-am întâlnit prima oară cu ea. Cu renunţarea la toate îndeletnicirile şi datul fugii la căpătâiul omului mort, pentru, că, sigur, moartea nu are înţelegere pentru nuanţele treburilor noastre zilnice. Ori te duci să-l mai zăreşti o dată pe cel care nu mai e, atunci, pe loc, ori nu te duci şi finalitatea se prăvăleşte scurt peste gestul tău, căci altă şansă de răzgândire nu mai poţi avea.

Aşa e când moare cineva. Ne bulucim, în cazul rudelor cu prezenţa, în cazul necunoscuţilor celebri cu vorba, lăsăm tot şi onorăm trecerea. Dar ce greu ar fi fost să dăm în timpul vieţii toţi o fugă concomitentă la bunica, să nu mai poată ea de mândrie şi de bucurie, că i-au venit acasă toţi copii. Dar ce greu ar fi să se acorde mai mult respect şi mai multă importanţă artiştilor, înainte de a afla, din blog în ştire, că s-au dus. Că s-au dus destul de singuri şi în mare parte scârbiţi.

Pentru că sunt cele mai iubite...

Toamna a-nceput să vină

De frumuseţe totul se despoaie...

Atâta am fost în stare să reţin din versurile recitate de Ştefan Iordache în materialul de deschidere al ştirilor TVR, material care ne anunţă că actorul nu mai e aici.

Nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele, scrie în motto-ul romanului lui Hemingway. Pentru tine bat clopotele...

Din plângerile unor urechi atacate

Aud pompierii, deci exist. Dimineaţa, la prânz, după-amiaza şi seara, dar mai cu seamă noaptea, pompierii defilează (fără să obosească niciodată) pe lângă casa mea. A fost un accident, a scăpat un senior pe jos o ţigară, s-a lipit involuntar bara din faţă a unei maşini de bara din spate a alteia, s-a uitat urât un alb la un negru (despre jocul de şah vorbesc), pompierii sunt prezenţi, însă înainte de a fi prezenţi, drumul lor trece pe lângă casa mea. Am faţă de intervenţia lor nişte, cum să le spun aşa mai neaoş, mai româneşte, mixed feelings.

Le admir eficienţa, rapiditatea, steagul american cu care pleacă invariabil la luptă, antrenamentul, pregătirea, iuţeala de roţi şi de girofar. Într-adevăr sunt brici, au echipament, mustesc disciplină, era să spun eficienţă dar mi-am dat seama că mă repet. E şi asta ceva. Că mulţi indivizi nu-şi dau seama când se repetă.

Dar, pe de altă parte, chiar în fiecare secundă sunt accidente, scapă seniorul ţigara, se lipesc barele, se zgâiesc albii la negri (la jocul de şah)? Şi mai ales, exact în secunda în care se întâmplă să pun şi eu capul pe pernă? Chiar e nevoie să mergem să stingem ţigara cu steagul după noi? Probabil de când au fost necazurile care au fost în ţara asta, pompierii s-au eficientizat şi mai puternic, orice respiraţie poate fi semnal de ceva mult mai grav, semnal de intenţii rele şi foarte rele. Există un oarecare pui de psihoză iar urlătorile pompierilor nu îl reduc.

Şi unde mai pui că în dimineaţa asta plouă, m-am trezit la 9 şi credeam că e 5 dimineaţa. Plouă aşa, în cel mai pur stil greoi, poate aş putea să îl numesc anti-impresionist. Am ieşit în faţa casei ca să vă arăt cum plouă şi când colo ce să vezi, au trecut pompierii...

Cu ochii în al nouălea cer. Cel impresionist.

E final de săptămână şi vreau să mă simt bine. Îmi propun să merg în unul din locurile unde zburd de fericire, mai precis la Institutul de Artă, secţiunea pictori impresionişti. Am ce am cu impresioniştii, la început mi-au plăcut aşa, pur şi simplu, fără explicaţii complexe, doar să merg şi să îmi umplu ochii, să respir aerul de lângă tablouri şi să îmi închipui cum au stat ei, artiştii, aproape de ele, cum le-au născut, cum le-au crescut, cum le-au adus la maturitate...

Am fost extraordinar de plăcut surprinsă că este permis să le facem poze, am întrebat de câteva ori oamenii de la muzeu dacă pot fotografia picturile şi am primit răspuns că da, pot face asta. Parcă mereu aşteptam să vină cineva să-mi atragă atenţia că fotografiatul e interzis, dar nu a venit nimeni şi fotografiatul nu era interzis.

Am început să vreau să ştiu mai mult, am găsit un album deosebit cu picturile lor şi am avut şansa să dau şi peste o carte foarte bine scrisă, numită Vieţile private ale impresioniştilor, autoare Sue Roe. Cartea începe cu un prolog, cu momentul în care Paul-Durand Ruel, marele, cum să-i spun ca să nu-i spun dealer, negustor de artă, agent de artă, în sfărşit omul care s-a ocupat de vânzările lucrărilor grupului de impresionişti, ajunge la New York, cu 300 de picturi. Era anul 1886 şi momentul de la care impresioniştii devin cunoscuţi în lumea întreagă.

Un detaliu amuzant este că unele tablori conţin scene care pot face să se strâmbe puţin un nas excesiv de pudic. Pentru a trece peste acest obstacol, Durand-Ruel a aranjat o întâlnire cu şeful vămii din New York, un catolic convins, şi pentru a-l îmbuna a participat împreună cu el la slujba de duminică, unde a făcut o donaţie consistentă la momentul colectei. Sau cel puţin aşa i-a povestit Renoir fiului său...

Pierre Auguste Renoir
Fruits of the Midi, 1881

Pierre Auguste Renoir
Chrysanthemums, 1881/82

Pierre Auguste Renoir

Young Woman Sewing, 1879

Pierre Auguste Renoir

Woman at the Piano, 1875/76

Berthe Morisot

Woman at her Toillette, 1875

Pierre Auguste Renoir

Two Sisters (On the Terrace), 1881

Claude Monet
The Artist’s House at Argenteuil, 1873

Camille Pissarro
Young Woman Bathing Her Feet in a Brook, 1895

Henry de Tolouse-Lautrec
At the Moulin Rouge, 1895

Din una în alta

Pornind de la ultima frază a textului anterior, unde am sesizat că lipseşte clarificarea Interiorul Casei Loma s-a mai modificat, ţinând cont că..., mi-a alunecat gândul spre interiorul meu, despre care (oarecum similar) s-ar putea spune că s-a mai modificat şi el, ţinând cont că la un moment dat a funcţionat (fără succes) ca emigrant în America... Nu că n-aş iubi (şi) America, dar o iubesc ca pe un amant, de la care ştiu că trebuie să plec. O iubesc cu cărţile ei, cu universităţile ei mari, cu cercetătorii ei harnici care au băgat sub microscop şi materia dar şi dragostea, cu parfumurile, poşetele şi hainele ei întotdeauna un pic mai ieftine, cu dezmăţul autostrăzilor pe care poţi conduce maşina şi concomitent îţi poţi scoate (dacă ai poftă) piciorul stâng pe geam, pentru că trăsura ta nu are ambreiaj... Da.

Casa Loma

Am mai găsit poze cu Casa Loma (uneori aşa bine sună o denumire în altă limbă, parcă nu era la fel dacă spuneam că am mai găsit poze cu Casa de pe Deal, sau poate o fi numai muzica limbii spaniole, cine ştie). După câteva zile de frig (deşi vizita s-a întâmplat la final de mai) am avut parte de o zi nemaipomenită de primăvară. Totul s-a potrivit bine, singurul regret este că timpul a fost cam scurt. Interiorul s-a mai modificat, ţinând cont şi de faptul că la un moment dat castelul a funcţionat (fără succes) şi ca hotel.

Oferte în alb

Ideea vitrinei este furată de la Lola, iar imaginea în sine este furată de pe Michigan Avenue, păcat că nu-mi amintesc de la ce magazin. Dar aparţine glorioasei plimbări din 4 iulie. Cu salutări, un hoţ de treabă.

Povestea crinolinei

Şi crinolina mea are o poveste. Pe când s-a petrecut povestea ei, pentru mine nu se inventase încă blogul. Aşa că a rămas până azi o poveste nespusă. Castelul meu de o zi a fost Casa Loma, visul născut îndrăzneţ şi mort falimentar al unui industriaş cumplit de bogat din Toronto. Cel mai bogat, cred, sau cel puţin asta s-a străduit să demonstreze prin castelul cu 98 de camere pe care l-a ridicat pe colinele din Toronto, în locul numit Austin Terrace, spre capătul nordic al străzii Spadina, pe un povârnişul Davenport Hill. Casa Loma este denumirea spaniolă a Casei de pe Deal, sau Hill House în engleză.

Casa, sau castelul a oferit locul cald numit acasă lui Sir Henry Pellatt, vreme de 10 ani. Sir Henry Pellatt, născut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din părinţi britanici, a părăsit studiile la 17 ani pentru a urma o carieră în comerţ, în firma familiei. La 23 de ani a devenit partener în firma de brokeraj a tatălui său şi s-a căsătorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunoscuse la vârsta de 20 de ani. Călătoriile sale în Europa i-au dezvoltat gustul pentru artă şi pentru arhitectură şi au dat naştere viziunii din care va apare, la timpul ei, Casa Loma. Exploatând cu multă pricepere apariţia electricităţii generată de abur şi investind masiv, în anul 1902 Sir Pellatt şi partenerii săi au obţinut dreptul de a construi prima uzină hidro-energetică canadiană, la Niagara Falls. În 1911, în culmea gloriei sale de om de afaceri şi în culmea puterii financiare, Sir Pellatt a pregătit planurile pentru castelul visului său, împreună cu arhitectul E.J.Lennox. Construcţia a durat trei ani şi a implicat 300 de oameni. Povestea în care castelul îşi adăposteşte creatorul a durat exact 10 ani. După scurgerea lor au urmat vremuri mai grele, a urmat marea criză din anii 1929-1930, creşteri uriaşe de taxe, care împreună cu dificultatea de a întreţine o asemenea reşedinţă au condus la vânzarea castelului, în anul 1933.

Acum Casa Loma se vizitează, oferind celor care îi trec pragul un gust de măreţie, de vise uriaşe, de îndrăzneli fără margini, de puţină nebunie, la urma urmei. Fostă cea mai mare reşedinţă din America de Nord, Casa Loma ne-a primit într-o dimineaţă perfectă de mai cu încăperile, holurile, turnurile şi sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, neexistând constiparea altor muzee, care nu permit să faci nici o singură poză. Încă de la intrare se anunţa posibilitatea de a te ascunde în spatele unor haine de epocă, pentru a reieşi împreună cu ele în alt timp, în altă civilizaţie, în (cu totul şi cu totul) altă stare de spirit. Eu am iubit şi iubesc mult Peleşul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia să fiu regină pentru două sclipiri de bliţ, poate cele mai sofisticate sclipiri de bliţ care s-au oprit pe mine până acum. Procesul concret de fotografiere constituie însă altă poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism şi de facturare.

Încăperea în care erau costumele şi în care se făceau pozele era patronată de o domnişoară bine, cu bazinul îngust şi cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am întâlnit eu personal în America. Am intrat în încăpere uşurel, să nu supărăm culorile şi magiile unor asemenea costume, brizbrizuite cu toată pompa necesară acoperămintelor regeşti. Am decis să luăm parte la răsfăţul fotografic oferit de şansă şi ne-am prefăcut că nu conteză preţul, regesc şi el. A urmat să ne alegem fiecare costumele, iar gazda noastră ne-a chestionat what colour vud you like să fie costumul. Eu am declarat că I ud like it to be red. Repede mi s-a prezentat costumul roşu, am fost instruită cum să intru în el, mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lăsată într-o ceaţă uşoară, ca la coafor. În fond, suferă regina la frumuseţe. A fost momentul în care sensibilităţile mele de customer occidental au fost călcate total în picioare de bruscheţea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat. Stay this way, no, no, no, a little bit aşa, a lillte bit altfel, m-a sucit de cap, m-a îmbrâncit, mi-a băgat un pumn în burtă, mi-a dislocat o idee bărbia, mi-a aranjat veşmântul, mi-a şuierat să ţin spatele drept. Unii zic că a meritat, şi zic şi eu la fel ca ei, dar martoră mi-e Casa Loma, că nu a fost pe cât de uşor ar putea să pară. După această porţie de rigori nevăzute ale vieţii nobile, am coborât la loc în bluza mea roşie şi cineva m-a pozat, mult mai blând, în curte, printre flori.

Mister (tehnic, cred)

Am primit semnale că nu se salvează comentariile care nu sunt postate de pe un cont de blogspot. Culmea este că azi am vrut şi eu să las comentarii pe wordpress şi nu s-a salvat nici unul, le-a înghiţit nu ştiu cine, poate vreo problemă tehnică. Dacă cineva ştie mai multe şi poate face lumină... Eu sunt în întuneric. Setarea comentariilor pentru acest blog pretinde că poate comenta oricine, inclusiv anonimii. Iar acum se pare că nu mai poate posta comentarii decât cine are cont de blogspot :(

Dar evident, chiar dacă ştie cineva ceva şi nu are cont pe blogspot, nu poate să-mi spună. Las e-mail-ul amalianita@yahoo.com până îmi vine altă idee sau aflu ceva nou.

DEMOcra(c)ŢIE

O, Doamne, ce dulce e osul! Ce dulce e mărirea, ce plăcută e puterea! Ce bine o fi să te uiţi la populaţie de la înalţimea unui panou electoral... Ce bine e să fii sus, departe de respiraţia naivă a proştilor, a neştiutorilor, a plebei. A bieţilor care se drămuiesc de azi pe mâine sau de dimineaţă pe seară. O, Doamne, cum trebuie să sfâşii, să scrii, să ştergi, să minţi, să dezminţi, să te ţii drept şi să te ţii strâmb, într-o succesiune pe care necăjiţii de jos o numesc agendă electorală... Dar merită. Merită până la ultimul nervişor frecat şi subţiat în proces, merită până la ultimul muşchiuleţ facial şi până la ultima articulaţie belită în animozităţi de campanie.

Nu există scăpare. Alegeri în America. Alegeri în România. Nu există televizor care să mă cruţe. Nici antichitatea pe care văd românii, nici relativ modernul argintiu pe care văd americanii. Creierul meu, tocăniţă cu laşte de Băsescu, Obama, dividende şi coduri portocalii, îşi cere dreptul universal garantat la plimbarea prin parcul pustiu de lângă casă. Aici încerc să scap de alegeri şi de alte dezastre naturale şi aproape reuşesc, când de mine se apropie un cetăţean (american) care mă întreabă unde a dispărut ţâşnitoarea din care beau copii apă. Puteam să jur că am văzut-o mai deunăzi în zonă dar acum nu mai e. Locuiţi aici, insistă cetăţeanul, ştiţi ce taxe mari de proprietate plătim şi uitaţi, n-avem la nevoie nici o ţâşnitoare. Îhî, scap ambiguu de revoltat, fără să îi detaliez că locuiesc acolo, dar cu chirie, fără taxe de proprietate, fiindcă nu posed nici o zidărie în cartierul lui.

Şi pe aici a juns supărarea. Lumea e nemulţumită şi discută politică apoi merge la vot. Să schimbe. Pe cei vechi cu cei noi. Şi ce votează lumea? În marea, covârşitoare, usturătoarea majoritate votează un sacou care cade mai bine, o cravată ataşată unei cămăşi în una din nuanţele cravatei (preferabil albastru închis), o chelie/o freză ferchezuită, o vorbă de duh, un elan molipsitor ridicat ca un fum dintr-un discurs scris de altcineva, o poveste. Nu neg că există câţiva nefericiţi care chiar ştiu exact cum o să modifice taxele Obama dacă iese sau cum o să crească pensiile Băsescu dacă intră, dar noi, restul lumii, splendizii beneficiari ai democraţiilor de aici şi de aiurea, noi votăm cu ochiul şi cu urechea şi, eventual, cu cea mai recentă minciună de pe CNN.

Cât îmi place mie democraţia! Îmi place aici, la ea acasă şi îmi place acolo, la voi acasă, pentru că e la fel de jucăuşă şi de solicitantă. E bine, Doamne fereşte, nu vreau dictatură. Nu vreau dictatura dictaturii. Îmi este suficientă momentan dictatura democraţiei. Adică tot a banului. Go Obama, eşti frumos şi eşti tânăr! Trăbă schimbat ceva.

Resti l'Italia a me

Am mers la librărie, să copiez în original spusele lui Verdi despre Italia. Avrai tu l'Universo, resti l'Italia a me. Mă trec fiori când citesc. Să fie mesajul, să fie limba, să fie dorul... Trebuie să mai ajung în Lombardia.

Anul trecut când am stat la hotel (din motive de bâlbâială tehnică la Alitalia) am surprins o scenă în parcul imens de peste drum de hotel. Au apărut o fată în rochie albă şi un băiat, i-am văzut plimbându-se şi apoi au dispărut împreună. I-am pozat repede, pe nepregătite şi de foarte departe. Am simţit nevoia să îi pozez şi uneori îmi închipui vieţile lor.

Efectului secundar al horoscopului de dimineaţă asupra unui cetăţean de seară

E dimineaţă. Acolo la voi. La mine e (ca de obicei când vă întoarceţi în pat de pe stânga pe dreapta pentru a pocni deşteptătorul) seară. Ora de culcare. Înainte de somnul de noapte mai apuc să aud pe Europa FM horoscopul de dimineaţă. Aşa aflu că un gram de ipocrizie face bine dacă vrei să fii acceptat într-un grup. Este mesajul vărsătorului pentru dimineaţa/seara de 2 septembrie. Parcă n-ar fi suficient că e toamnă. Acum plec să caut şi ipocrizie.


Credeam că mai am un pic prin casă, printr-o pungă din dulapul ticsit. Eram aproape sigură. Mă duc să caut, scot din ambalaje toate goblenurile, macrameurile, nimicurile promoţionale adunate de la târguri, hainele nepurtate, hainele purtate puţin, pantofii navy blue pe care nu ştiu sigur de ce i-am cumpărat, pantofii alb-gri pe care ştiu de ce i-am cumpărat (pentru că au fost numai 8 dolari perechea şi merg cu orice) plapuma de iarnă (mai mult pilotă decât plapumă autentică), tot. Nu o găsesc. Înseamnă că nu mai am nici un pic de ipocrizie şi nu mă pot integra cumsecade în grup.

Asta nu poate rămâne aşa. Îmi pun şlapii, flip-flopii care îmi despart degetul mare de degetele obişnuite de la picioare, aranjez pantalonii de trening şi îmi trag un tricou negăurit în locul celui în care am prăjit şniţele. Nu e problemă, magazinul funcţionează şi noaptea. Ajung şi parchez. Intru şi caut. În magazinul acesta aşa de mare trebuie să dau şi eu de câteva borcănele de ipocrizie. Merg la intrare să iau pliantul, în caz că există oferte speciale. Nu există. Cel puţin nu pentru acest articol.

Caut. La raionul cu felicitări, unde găsesc numai ipocrizie încorporată, care aşadar nu se poate vinde separat. Nu văd nici o felicitare fără text scris dinainte, niciuna albă pe care la o adică trimiţătorul să scrie cu mâna lui ce sentimente nutreşte faţă de destnatar. Caut. La raionul de săpunuri, de oliţe, de dulciuri, de medicamente, de cosmetice. La cosmetice găsesc destulă ipocrizie dar nici aici nu se vinde separat. Numai împreună cu pudra sau cu rujul. Nu, eu vreau ipocrizie în stare pură, ca să mă integrez mai repede în grup.

Merg la vânzător. Bună seara, aveţi ipocrizie? Îşi sună managerul. Mai avem ipocrizie? Nu, s-a terminat, s-a cumpărat tot week-end-ul, a fost şi o ofertă convenabilă: cumpărai un borcănel la preţ întreg iar al doilea borcănel venea la 1 cent. Dar nu e problemă, putem comanda acum de la depozit. Câtă aveţi nevoie? Câtă am nevoie? La horoscop mi s-a recomnadat un gram dar nu mă bazez eu pe asta. Poate cei de la horoscop nu mă cunosc. Mai bine comand o găleată întreagă, ca să pot să fiu, în sfărşit, în rând cu lumea. Managerul îmi spune că pot primi două găleţi de ipocrizie, prima la preţ întreg şi a doua la 50% reducere. E bine şi aşa. Plătesc, urc în maşină, ajung acasă şi merg la culcare.

Mâine dimineaţă, când voi v-aţi săturat deja de servici şi veniţi spre case intrând în drum la piaţă ca să luaţi roşii sau un detergent de vase, eu o să mă prezint cu chitanţa înapoi la magazin ca să îmi iau marfa ambalată în două găleţi mov. Sper să îmi ajungă. Dacă prisoseşte, o găleată o pun pe vapor, să am şi când ajung acasă. Mulţi mi-au pus în vedere că e necesară. Şi le mulţumesc!

O bomboană de pantof

Astăzi marea consumeristă a ţipat mai tare decât mica sentimentală. Şi iată ce a obţinut. Acum îmi vine să îi pun pe farfuria pentru desert şi să muşc din ei. Doriţi pantofi de vanilie sau pantofi de căpşuni?

Pagină cu scrisul lui Hemingway. Şi cu scopul vieţii lui.

Aceasta este o pagină dintr-un caiet pe care a scris în timpul liceului Ernest Hemingway. Poate fi văzută la Muzeul Hemingway din Oak Park, Illinois. Şi merită văzută. Pentru că este pagina pe care Hemingway a declarat: I Intend to travel and write. Cred că ăsta este visul oricărui truditor de cubicul, deci şi al meu (cu precizarea foarte importantă că Hemingway nu a fost niciodată truditor de cubicul).

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America, via Italia (şi Italia e vie, da), episodul 4

Pentru că anul acesta ne-am câcâit, că alt termen academic nu pot să folosesc, n-am fost în vacanţă decât în Michigan, la Ann Arbor. Dar am rămas datoare cu finalul aventurii de reîntoarcere din Romania spre America (via Italia, şi da, Italia e vie) de anul trecut. Primele trei bucăţi sânt tot sub eticheta drumurile noastre poate.

Pe la ora 1 pm am ajuns în aeroport şi am aflat că zborul se mutase de la 18.40 la ora 20.00. Poate cu o zi înainte ne-ar fi marcat chestia asta, dar în nici un caz după ce trăisem în ajun. Ne-am dus la un ghişeu de la business, căci se umflase îndrăzneala în noi şi erau şi ghişeele libere, am dat bagajele mari, ne-am luat permisele de îmbarcare şi voucher-ele pentru masă şi am pornit să alimentăm burticile. După care am luat autocarul spre Milano (aeroportul e cam la 50 de km de oraş) şi am mers să vizităm Domul. Drumul cu autocarul a durat o oră, pe urmă am mai mers patru staţii cu metroul. Între limba engleză pe care o ştim şi italiana pe care nu o ştim ne-am descurcat perfect în româneşte, de la un capăt la altul: cameriste în hotel, şofer de autocar, îndrumări prin oraş.

Domul e.... mult prea frumos şi copleşitor ca să încerc eu o descriere acum, aici. Răsfăţul masiv al dantelelor de piatră albă, descoperirea, respiraţia tăiată, acceptarea, uimirea, neîncrederea, a doua acceptare – pe exterior.

Atmosfera, mirosul şi vibraţia, ceva-ul de neprins în cuvinte, lumina curcubeu de miere a vitraliilor, tulburarea grea a muzicii de orgă, fumul de tămâie lenevind printre arcadele gotice, oameni, oameni, mulţi oameni şi multe lumânări – pe interior.

Între minutele zgârcite ale unei singure ore n-am putut face mai mult decît să respirăm Domul de câteva ori. Nu l-am putut cunoaşte şi înţelege. Aşa au fost împrejurările, însă simpla întâlnire cu frumuseţea contează şi hrăneşte. La ieşire am făcut câteva poze, era duminică după-amiază şi o fremătare extraordinară de oameni. Şi de porumbei.

Am pornit retur spre aeroport şi am admirat în trecere oraşul, cu o menţiune specială admirativă pentru blocurile de diferite culori, cu 5-6 etaje şi cu balcoane de fier forjat peste care se răsfaţă flori. Mi-au dat impresia calm, de pace, de viaţă trăită (nu doar lucrată) în contrast cu conspiraţia zgârâie norilor care îmi zgârâie umanitatea metrului şi ceva pe care îl măsor. Paranteză:

Un nor milanez povestea cu un nor american (urban):

Cum eşti? zice milanezul.

Îngrijorat! răspunde americanul. Văd metale şi sticle şi împreunările lor aţintite spre mine şi nu mai pot zări oamenii şi când iî zăresc sânt mici şi grăbiţi şi nu mai ştiu dacă sânt oameni. Tu?

Sânt puţin trist pentru tine dar în afară de asta mă simt minunat. Văd oameni mulţi şi veseli, dragul meu. Îi văd cu ochiul liber. Discută mult, râd în cafenele şi îşi udă cu grijă florile. Dacă ar uita să le ude într-o zi aş ploua eu repede cu drag peste ele.

Dar revenind pe pământ şi închizând paranteza, am ajuns cu bine înapoi la aeroportul pe care îl ştiam de acum ca pe propria noastră ogradă. Şi care chiar a fost propria noastră ogradă aproape două zile. Aici ne aştepta o surpriză plăcută în persoana unui avion funcţionabil, care pleca la ora 20.00. Îmi dau seama că e greu de crezut, dar pleca.

Ne-am îmbarcat primii pentru ca eram cu Ada, şi am confimat zicala cei din urmă (pe Otopeni) vor fi cei dintâi (pe Milano-Malpensa). Am aterizat cu bine la Chicago, unde ne pândea ultima bucăţică de aventură. La controlul actelor am dat peste o mutră neprietenoasă care ne-a spus că e o problemă cu Adelina şi ne-a întrebat dacă copilul nostru e al nostru. Ne-au verificat într-o încăpere separată şi am avut un sentiment neplăcut, deşi am una din cele mai curate conştiinţe posibile (bine, cu mici abateri amuzante, fără ecou internaţional). Ne-au controlat doi americani get-beget: un asiatic şi un mexican. Dupa vreo 10-15 minute s-au convins că totul e în regulă şi am ieşit pe uşile aeroportului în noapte. Să ieşi de la O’Hare în noapte e o senzaţie ciudată. Sânt aşa de multe lumini şi totul e mare, mare, imens, întins, nu ştiu câte cuvinte cu acelaşi sens să folosesc ca să descriu nemărginirea structurilor împrăştiate peste generozitatea câmpiei de Illinois.

Am urcat în taxi. La radio era o poveste tristă despre un el şi ea care navetau între America, Nepal şi propriile lor incertitudini, mai complicate decât toate distanţele. Pentru că distanţele le învingi cu avioane. Incertitudinile le învingi cu hotărâri care muşcă greu din alternativa la care renunţi. Mi-a venit puţin să plâng. Pentru ea? Pentru el? Pentru Nepal? Pentru mine? Pentru tine? N-am răspuns.

Cu bune şi cu rele, asta a fost povestea întoarcerii. Am râs, am plâns, ne-am mirat, am văzut Domul, am promis că o să ne întoarcem la el, mai liniştiti şi mai atenţi, aşa cum merită. Rămâne să ne ţinem de promisiune.

Extrem de scurtă continuare a teoriei potrivirii

Aceasta este fosta extrem de scurtă introducere în teoria potrivirii, rebotezată în urma unui comentariu primit de la To-morrow. Mi-am dat seama că are dreptate. Lucrurile se leagă.

Mă tot gîndesc şi mă macină o chestie. Zicala cu omul potrivit la locul potrivit. Şi mă întreb ce şanse reale are omul potrivit să ajungă la locul potrivit. La şcoală (facultatea de economişti, subdiviziunea marketing) ni s-a pus în vedere (într-o dimineaţă de marţi, cînd eram foarte obosite după chefurile de joi pînă luni) că produsul potrivit trebuie să ajungă la locul potrivit, la preţul potrivit şi la momentul potrivit. Nu-mi amintesc să ni se fi dat detalii mai concrete. Oricum, atît de multe potriviri pot copleşi un individ cu talent mediu, plus că l-ar durea genunchiul dacă i s-ar cere să le şi sincronizeze. Dar omul de marketing, să nu uităm, trudeşte într-un context care este şi ştiinţă şi artă, aşa cum a aspus domnul profesor Philip Kotker de la mal de Michigan.

Îmi amintesc că strânsesem şi eu câţiva bănuţi în studenţie (mâncând biscuiţi şi nu mâncare caldă) şi pe când urcam bucuroasă dealul Haşdeului cu dânşii în buzunar (cu bănuţii adică, biscuiţi nu mai aveam), ajunsă în vârf, în cameră, am aflat că a apărut o carte grea şi groasă, despre marketing. Fiind numai anul de graţie 1995 (cred) eu nu aveam cum să ştiu ce e aia abundenţa produselor, opintirea de a le vinde, muzica (pe alocuri uşor îndobicitoare) a reclamelor sforăite în calupuri dese. Mă gîndeam, ce i-o fi venit domnului profesor să scrie, şi ce înseamnă adică activitatea de consultant de marketing, dînsul fiind consultant la multe companii, toate sonore, toate cu ştaiful fruntaş al Americii. Pe scurt, m-am despărţit repede de banii din batistă şi am plecat acasă cu cartea. Acasă la cămin adică, unde am păstrat cartea ascunsă două zile, ca să nu se specializeze şi alţi colegi în marketing pe banii mei de biscuiţi.

Dar revenind (la mine cuvântul revenind ţine loc de deci), ce se întâmplă dacă, să zicem, locul potrivit stă gol sau, mai rău, stă ocupat de un om nepotrivit iar omul potrivit hoinăreşte înciudat, bombănind cui nu s-a plictisit (încă) de el: domnule, am şi eu locul potrivit, există, o simt, îl caut, dar nu-l găsesc, îţi spun cinstit. Dacă omul potrivit se descurajează ca un prost (bou?) şi se aşează mai bine cu fundul pe un loc nepotrivit, zicînd că lasă, e bine şi aşa? Sigur că datoria lui e să se agite, să caute, să dea din aripi, din coate, din vîsle şi din pix, dar ce faci dacă procesul se lungeşte spre infinit, fără să fii măcar sigur dacă spre infinitul cu plus sau cel cu minus? Asta-i întrebarea.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea

Domnule, decât să mă integrez de-a binelea (?) mi se pare mai blând doar să teoretizez integrarea. Iar integrarea într-o societate străină e o combinaţie uşor perversă de integrare şi dezintegrare. Trebuie să te urci bucuros în patul unui Procust cu alte reguli clare, recomandabil când Procust e întors cu spatele la pat, aşa încât atunci când revine să aibă impresia falsă că măsurai de la început exact cât salteaua lui aruncată aiurea pe hartă. În tine apar două voci, două jumătăţi ale căror zimţi în general nu se mai potrivesc iar astfel între ele apar un fel de goluri hâde.

Golurile se pot umple cu câlţi, cu un zero în plus la salar, cu un blog, cu un câine, cu o excursie la mol sau cu plimbări la pădure. Deşi călătoreşti pe aceeaşi planetă cu cei de pe glia de origine, în multe cazuri dimineţile şi serile nu vi se mai potrivesc, relativitarea timpului şi spaţiului coboară din caietul de fizică şi devine o realitate prin care colinzi cu stomacul pocnind de întrebări. Există norocoşi care au nimerit unde trebuia, pentru că au fost de fapt nu mai norocoşi ci mai pregătiţi, mai lucizi, mai umblaţi, mai informaţi. Există şi alţii care au nimerit unde nu trebuia pentru că nu au fost nimic din cele de mai sus.

Acum mă întreb: să stau aici, unde autostrada are 6-8 benzi, vânzătorul merge acasă numai cât să facă pipi şi apoi e înapoi la magazin, să vândă, unde civilizaţia e civilizaţie până la proba contrarie şi unde câinii vagabonzi sânt o amintire tristă care îmi mai înfiorează turul pantalonilor numai în nopţile de insomnie, dar niciodată pe stradă? Asta-i întrebarea. Ce Hamleţi, ce a fi sau a nu fi. A fi sau a nu fi e o dilemă demodată, terminată şi care nu mai provoacă Dunări de cerneluri pe internetul secolului meu.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea. Graniţele şterse de guma vizei americane sau a integrarii în UE dau naştere unor ciorchini de întrebări pe care mai bine le ignor decât să mă aplec în groapa cu lei şi dolari a răspunsurilor. Să merg la cei 15 kilometri noi de autostradă născuţi dintr-un travaliu de ani de zile, scuze, nu 15 km , numai 6, (mi se spune azi la televizor)? Pentru că pe nişte idioţi absoluţi nu îi interesează autostrăzile, nici ţara în general. Am urmărit ce s-a făcut bine în România şi aş vrea să văd că se face mai mult. Nu m-am rupt de ţară ca mulţi care ajung în America, pentru că în general te rupi, America fiind depaaaarte, dragii mei.

Declar: aş vrea să ajung şi eu să strâmb din nas prelingându-mă cu dificultate pe culoarul unui avion, spunându-i stewardesei: o, şenvişul ăsta nu e românesc, atunci nu vreau, mulţumesc, aşa cum fac elveţienii (cu şenvişurile eleveţiene, să nu se producă neînţelegeri). Aş vrea să fiu totuşi acolo, între ai mei, cu menţiunea că maneliştii, hoţii şi nasoii nu sânt ai mei, chiar dacă au paşaport românesc.

Nu neg că este posibil ca eu să fi greşit doar ţara (America), uneori mă amăgesc că în Tirolul lui Lucian sau în Roma pe care o vizitează zilele astea Dennda ar putea să-mi fie mai bine. Mă amăgesc că aş învăţa şi italiana şi poate germana (?????) şi aş putea trăi acolo. Că poate la Zurich... Sau în nordul Italiei... Sau în Grecia, unde îmi tot vorbeşte Mihaela de pensie... Că măcar ar fi mai frumos, ar fi mai aproape de prăpădeaua mea de suflet european care nu-şi găseşte liniştea pe coordonatele americane, chircindu-se ca un aluat îngrijorat de apropierea tigăii. Am părăsit mereu cu stomacul strâns Europa, am prins o rădăcină ameţită în America, o rădăcină care nici nu mă ţine aici, nici nu mă lasă să-mi încarc traistele într-o Lufthansă cu destinaţia Timişoara.

Acolo să mă aştepte ai mei, să merg sorbind drumul cu două benzi până la Deva (aviz autostrăzilor), sorbind casele, Lugojul, oamenii, cloţele şi balegile, până acasă. Să-mi dau un răgaz, să fac drumuri de drag în Retezat, la Cluj (la Cristina :) şi poate la colegii ei care au citit dar n-au comentat niciodată :)), la Bulci, în jud. Arad (de unde bunica n-a putut pleca definitiv în timpul vieţii şi unde are acum mormântul pe care nu l-am mai văzut de 6 ani), la Sibiu (de care m-am îndrăgostit anul trecut, tocmai în luna mai), la mănăstirea de la Radna şi cine mai ştie pe unde. A, la Sighişoara prin gara căreia am trecut de multe ori ca o curcă şi unde nu m-am dat jos niciodată, ca acum să colind în neştire albumul Denisei şi să-mi promit că la prima ocazie merg şi eu la festival, mă urc în turn şi mă împodobesc cu o gentuţă nouă, de la meşterii populari.

Apoi să-mi mut roţile de pe faţă ale sufletului pe spate (pentru că sânt mai tocite) iar pe faţa sufletului să-mi pun o pereche de roţi noi. Să mă întreb refăcută: şi acum încotro? Asta-i întrebarea. În rest pilaful se coace de la sine în cuptor, avioanele decolează la fiecare treizeci de secunde de la O’Hare şi dimineaţa se apropie încet de Europa, suflată în ceafă de noaptea americană pe care o observ la geamuri.

Cireşarii

Am citit de câteva ori Cireşarii. De la cap la coadă, toate cele cinci volume. Prima dată le-am împrumutat de la vărul meu de la Mediaş (mi-e dor de Mediaş), pentru că nu erau de găsit în librării. Nu se găsea nimic, fir-ar să fie. Iar mie îmi plăceau Cireşarii şi doream să îi am în biblioteca mea. Mi-am amintit despre ei când am scris despre Ulpia pentru că de acolo i-am cumpărat în final.

Îmi amintesc că într-o zi am văzut toate cinci volumele, la pachet cu nu ştiu câte alte cărţi, cum se proceda la vremea respectivă. De bucurie am început instantaneu să plâng iar doamna de la librarie (o doamnă extraordinară, am fost prietene o vreme, o vizitam la librăria de la Ulpia dar acum am pierdut legătura, mare păcat) mi-a promis că îmi ţine cărţile până mergem acasă să luăm bani şi să le cumpărăm.

Am mers cu mama acasă, ne-am întors şi din secunda aceea toate cele 5 volume au fost ele mele, să le devorez la discreţie, iar şi iar. Şi poate curând încă o dată. Abia aştept.

Cavalerii florii de cireş
Castelul fetei în alb
Roata norocului
Aripi de zăpadă
Drum buni, cireşari!

(poza este de la http://www.librariabucuresti.com/cgi-bin/Carti-Ciresarii-5-vol-0-211-21-.htm)

La mol, la stroll şi la librărie

Hai la mol, la mol, la mol, că mi s-a făcut de-un stroll (stroll = a se plimba tacticos, a rătăci, a cutreiera). Pentru că sânt (nu ştiu ce am, nu pot spune sunt) campată la domiciliul din suburbie cu nimic precis de concluzionat pe ziua de azi, mă duc iar, inevitabil la mol. Şi apoi, evident, la librărie, unde o să îmi cumpăr o carte despre China. Am început să-mi iau cărţi de călătorie dar le vânez pe cele scrise cu haz, nu pe cele înţepenite în descrieri care îmi provoacă dureri în fălci de la căscaturile repetate.

Citesc acum A Town Like Paris, de Bryce Corbett. Cartea e nemaipomenită, omul are un stil care vine mănuşă pe plăcerea mea ce a citi. Are şi un mic defect dar nimic nu e perfect. Autorul povesteşte cum şi-a găsit un job bănos în Paris, lucra 35 de ore pe săptămână, avea 6 (şase/six) săptămâni de concediu (plătit, ca să înţeleagă şi americanii) pe an, locuia central în Paris şi aici sugrumarea de nervi şi de invidie mă împiedică să continui descrierea. Dar trecând peste aceste sentimente umane şi sincere, cartea e foarte reuşită. Am început-o luni şi sânt (nu ştiu ce am, nu pot spune sunt) cam pe la jumătate.

Dar acum gata cu lectura, cu intelectualismul, hai la mol, la mol, la mol, că mi s-a făcut de-un stroll. Mă duc să îmi înec dorurile cu un parfum de la Givenchy, că am observat că le îneacă foarte bine. Pe moment. Apoi efectul de mediator psihic dispare, însă rămâne un miros plăcut. Mi-ar surâde şi mie să scriu o carte de călătorii, dacă mi-ar spune oglinda că sânt (nu pot spune sunt) în stare. Dar să vedem cum se vede lumea după ce revin de la mol. Unde o să fac un stroll. Printre poşete, pantaloni, pantofi, reduceri, deduceri. Dar ca să dovedesc că nu sânt o consumeristă mică şi cu creierul spălat o să trec şi pe la librărie. Ba nu, o trec pe la librărie din impuls interior. Unul din cele mai puternice. Cu bine şi-am trântit în trecere uşa.

Pupile în burta avioanelor

Uneori mă întreb dacă o să cresc şi eu vreodată mare. Şi în caz că răspunsul este da, ce vreau să fiu atunci, ce să lucrez. Ce vrei să fii când o să fii mare, Ami, mă întreba lumea pe când eram o copiliţă cu ochelari greuţi, mereu cu părul lung şi în pricipiu cu o personalitate de treabă. Păi, tanti, doctoriţă sau profesoară sau poliţist sau cântăreaţă. În ciuda anilor culcuşiţi în vârstă, mai mulţi şi mai mulţi la fiecare final de ianuarie, parcă nu mi se pune nimic pe neuroni şi nici pe foarte importanta calitate de a trimite din când în când anumiţi oameni la dracu.

Stăteam pe gânduri dacă să îmi lipesc de încheietură eticheta de sentimental sau cea de cretin absolut, apoi mi-am dat seama că n-are importanţă, ambele denumesc acelaşi lucru. Astăzi sentimentalii sânt în general nişte cretini inutili şi vă rog să nu vă înghesuiţi să ocupaţi cea mai înaltă treaptă a podiumului pentru că acolo deja m-am instalat eu, fără nici o intenţie de a mai face loc şi pentru alţii.

Ce să faci cu un sentimental? Ăsta are mereu ochii uzi, amintindu-şi permanent de mă-sa, de tac-su, de salcia pe care şi-a scrijelit cu briceagul numele şi love you Vio for ever, de căţelul bunică-sii, de gara de unde lua trenul să meargă la târg în scopul aprovizionării cu bomboane pe băţ şi mere caramelizate. Nu poate convesa de suspine şi când nu plânge e îngândurat şi îşi pocneşte degetele la intervale pe care matematicienii nu au putut pune încă şaua determinării. Ba mai mult, se uită toată ziua după avioane, crezând că toate se duc şi vin din urbea naşterii sale, ignorând sistematic riscul important de a se trezi cu un motor în gură.

Rust Angel

Şi pentru că m-am pornit, acum sânt pornită. Tot în plimbarea de duminică m-am întâlnit cu o altă formă de artă modernă, aşa de modernă că am plecat de acolo nervoasă şi revoltată. Tot la Millennium Park, tot pe Michigan Avenue, a răsărit un spaţiu drăguţ unde se aduc lucrări de artă de prin lume adunate. Aşa suna promisiunea. Ce se găseşte acum acolo e altă poveste. Foarte pe scurt, se găsesc nişte chestii, între timp mă mai gândesc cum să le spun şi dacă se aude un baaaaang înfundat înseamnă că m-a lovit inspiraţia, dacă nu, nu.

Se găsesc câteva piese metalice, dintre care una este botezată Rust Angel. Acuma eu cu arta nu sântem chiar străini, străini, nici cei mai dulci prieteni, în sensul că probabil nu ştiu despre ea cât ar fi frumos şi bine să ştiu. Poate îmi pot acorda o bilă albă că mă străduiesc să aflu mai mult ori de câte ori am ocazia şi când nu mestec în oala de pe aragaz. Dar acest înger ruginit nu e artă. Poate nu înţeleg bine engleza. Mă duc repede la biblia Englezo-Română a domnului Andrei Bantaş şi caut. Rust înseamnă a rugini sau mai există şi sensul a se prosti din cauza lenei. Care s-o fi aplicând acestui înger?

Textele explicative ataşate expoziţiei mă (ne)lămuresc cum că lucrarea comunică mişcare şi monumentalitate. Mişcare da, adică mişcarea copiilor care sar de colo colo peste metalul îngerului, cu gând de a-l folosi ca topogan. Monumentalitate, să-mi scot puţin batista de şters ochelarii, poate apare şi pe ecranul meu monumentalitatea. Nu, n-a ţinut nici aşa. Nu, stimaţi cititori, privitori şi telespectatori, acesta nu e un înger, e o bucată de metal văcsit la repezeală şi pus pe barja de Chicago, să se mire iubitorii de fiare de acolo ce artă abisală a putut genera domnul Mark di Suvero. Un pionier în utilizarea oţelului în artă, acest domn Suvero e, cred eu, doar un simplu pionier. Oţelul în artă e probabil din altă cronică de film. Mi se explică faptul că această artă combină expresionismul abstract cu constructivismul în artă. Posibil. Dar dă cu virgulă.

Mi se mai pune în vedere că monomentul are culoarea roşu vibrant iar eu continui să insist că are culoarea portocalie, care se obţine din combinarea culorilor galben şi roşu, dacă ai chef să îţi pui la treabă paleta. Dar cine vede aici un roşu vibrant eu aş spune că are o problemă iar o vizită la medicul oftalmolog ar putea fi primul pas în remedierea ei. Merită încercat.

Recunosc că votez oricând cu coapsele, torsurile şi pleoapele statuilor renascentiste dar nu sânt total închisă manifestărilor moderne în artă. M-am uitat şi eu când am avut ocazia la sculpturile lui Brâncuşi şi am înţeles că în arta modernă, în sculptura modernă, se caută exprimarea ideii din spatele obiectului, nu neapărat redarea cât mai fidelă a obiectului. Asta pot să înţeleg, cel puţin teoretic şi pot să şi admir. Însă dacă aşa merg lucrurile atunci acest înger e un melc. Părerea mea.

Iată încă două exponate din galeria în aer liber.

Şi încă unul. Mă scuzaţi. Astea sânt şinele de tren. Am crezut că e tot o plezneală de artă modernă.

Art Institute Chicago - vechi şi nou

Ieri am părăsit pentru câteva ore uliţele pustii ale suburbiei pentru a ne deplasa în metropolă, cu gând să o gâdilăm chiar la buric. Am hoinărit prin Millennium Park, încolo, încoace, cum se face când vii de la ţară la oraş. Una din priveliştile care mă liniştesc, mă îmbogăţesc şi îmi curăţă de pe retină vastitatea casnică a gazoanelor este imaginea Institutului de Artă de pe Michigan Avenue. Muzeu mare şi renumit, Institutul de Artă sau Art Institute adăposteşte tablouri de valoare, artă aleasă care te cheamă ori de câte ori te poţi desprinde din ghearele treburilor lumeşti. Clădirea muzeului este frumoasă, elegantă, exact cum trebuie să fie o casă a sufletului. Adică aşa:

Pentru că probabil exponatele deja depăşesc capacitatea spaţiilor disponibile, de câtva timp s-a început lucrul la o nouă aripă a muzeului. Am zărit-o de câteva ori în timpul construcţiei şi mi-am dat seama că nu o să îmi placă ce o să văd la final. Acum se apropie de final. Ce am văzut ieri acolo seamănă cu o gară, o seră sau (în cel mai bun caz) cu o casă de cultură a sindicatelor. În nici un caz nu aduce cu o clădire care ar putea avea cinstea de a se numi aripa nouă a Institutului de Artă. Oare modernismul ăsta chiar trebuie să arate aşa? Nu mai sânt materiale, nu mai există arhitecţi, nu se mai vrea să se construiască ceva de calitate? Nu este oraşul destul de sugrumat de zgârâie nori? De ce nu se putea construi măcar încă un ansamblu cu prestanţă, aşa cum este Art Institute cel original?

Mie această aripă nouă îmi inspiră pofta de a o lua la fugă, de a fugi cât mă ţin puterile, apoi de a mă întoarce şi de a mă culca sub burta unuia din cei doi lei verzi din faţa Art Institute – varianta originală. Totul în speranţa că, enervat, leul se va repezi şi va muşca de turul pantalonilor toată echipa arhitecţilor care au puiat această seră cu aere de muzeu şi de asemenea, toată echipa edililor de la primărie care şi-au pus sigiliile importante pe încă o cutie cu obraji de sticlă. Parcă nu erau destule.

2000 de lovituri

Bang, bang, bang, 2000 de lovituri în buza blogului. Jur că eu n-am dat mai mult de 500, restul probabil le-au dat ceilalţi. Să intrăm aşadar în noul mileniu de prăpădele cu o cafea, un soare de dimineaţă de august şi un week-end de sărbătoare în faţă.

Silicon în neuron

Vă amintiţi cântecul acela: da, recunosc, ziua-ncep surâzâââând, o primăvară mă-nconjoară, daaa, recunosc, mă îndeamnă să cââânt... Da, recunosc şi eu, arunc zilnic un ochi pe Cancan şi citesc puţinele posturi care mă interesează. Curiozitate omenească, e mai simplu aşa, să arunc vina în cârca gârbovită a naturii umane. Azi însă găsesc marea ştire că iubitul Andreei Spătaru şi-a făcut implant de silicon în ... da, exact acolo, pentru că era nemulţumit de performanţele sale sexuale. Acuma eu nu mă leg de performanţele şi în general de viaţa nimănui dar şarpele bârfitor pe care îl am într-un buzunar s-a foit şi s-a crăcănat de râs.

Mi-a spus să scriu pe blog că operaţia în sine a fost bună şi nu actul medical i-a stârnit lui (şarpelui) râsul ci locaţia operaţiei. Mai bine îşi băga domnul silicon într-un neuron, în speranţa că acela este neuronul funcţional. Am bănuiala că aşa se rezolvau dintr-o singură lovitură chirurgicală şi problemele culturale, şi cele de respect de sine şi cele sexuale. Dar prin metoda întrebuinţată s-au rezolvat numai cele sexuale. Restul... neuronul (singur şi neoperat) cu mila.

Goooouuuuu

Mărturisesc public (dacă e pe internet e public, nu?) că sâmbătă am făcut un gest de un curaj nebun. Pot să se zduduie de râs Americile, Europa şi posibil tot mapamondul (uneori mă întreb cine mă poate citi pe mine din Taiwan) la aşa o mărturisire puerilă (şi sinceră) dar o să risc şi o să povestesc. Vara asta am mai mers după-amiezele pe la bazin, aici într-un parc aproape de unde stau. Bazinul respectiv (destul de mare, foarte curat şi cu intrare gratuită) are un topogan din acela mare, cam ca în parcurile acvatice. Adică nu chiar aşa de mare, dar oricum, are câteva curbe bune, posibil vreo cinci.

În ziua în care am fost acolo prima dată cu o prietenă şi cu fetiţele noastre ele trei (prietena şi fetiţele) au plecat şnur să se dea pe topogan. Au mers până sus, în timp ce eu am stat potolită la locul meu, ştiind că n-am ce căuta la înălţimea aia şi cu atât mai mult pe toboganul acvatic. Amintirile mele legate de topogane sânt puţine şi nu de foarte bună calitate, cea mai dureroasă fiind una în care m-am oprit din cursă sub topoganul de la grădiniţa de lângă şcoala numărul 8 pe care o frecventam la vremea respectivă (grădiniţa adică, şcoala nr. 8 am frecventat-o mai târziu, în calitate de elevă la arte plastice; dar să nu ne îndepărtăm de la subiect).

Aşadar nu m-am dus pe topogan. Am stat în apă, cu mâinile pe margine şi rotind din picioare, aşteptând. Curajoasele mici s-au întors plângînd, prietena mea s-a întors şi ea de nevoie cu ele. Ne-am bălăcit fără senzaţii tari, asta a fost tot pe ziua respectivă. Dar sâmbăta trecută am mers din nou acolo şi Adelina a vrut să meargă sus şi chiar a mers şi de data asta s-a dat pe topogan cu o bucurie şi o încântare şi un entuziasm molipsitor. Aşa că m-am urnit şi eu în urma fetei mele de 6 ani, am ţupăit pe scări în sus, am aşteptat să-mi vină rândul, m-am aşezat în fund şi gooouuuuu. În 30 de secunde am trăit cam o sută de senzaţii.

Cea mai puternică a fost cea de victorie. Asupra mea, desigur. Apoi bucuria alunecării pe apă, stânga, dreapta, cine mai ştie încotro, dar ce contează. La sosire am plonjat ca un glonţ mai mare direct la fundul bazinului, am luat o gură şi un nas de apă, am chiuit, m-am recules şi am pornit în grabă spre scări să repet isprava. A doua oară a fost şi mai bine, a treia oară am izbutit chiar să-mi controlez viteza, pentru că am studiat mişcările celorlalţi combatanţi şi am realizat că mai pot şi controla câte ceva. Am aterizat absolut elegant, m-am uitat să văd dacă a leşinat cineva de admiraţie la vederea performanţei mele, dar n-am văzut decât copii preocupaţi să urce din nou şi am zis că nu-i nimic, victoria rămâne victorie, chiar şi neconsemnată în istoria contemporană.

Şi iar m-am gândit (încerc să scap de obicei, dar uneori e mai puternic) de câte ori nu stăm să ne bălăcim în zona sigură a existenţei, unde viaţa ne vine numai până la brâu şi unde putem atinge cu picioarele toată siguranţa ne-încercărilor riscante. Cât ne ia să ne înfuriem, să urcăm scara şi să pornim la semnalul goooooouuuu spre ceva care este mai aproape de ceea ce ştim că sântem şi vrem. Sincer.

... ... şi Doamne, cât de mult doreai....

.... să cânte Johnny Răducanu...

Azi am avut iar norocul să deschid televizorul exact când începea emisiunea Profesioniştii, locul în care Eugenia Vodă ia nişte interviuri delicioase unor oameni importanţi ai României. Discuţiile au un farmec boem, un ritm alert, ca un meci de tenis între maeştri, numai că între paletele lor nu circulă mingi ci vorbe cu har. În emisiunea de azi a fost invitat Johnny Răducanu, îmbrăcat cu papion şi o eşarfă portocalie, iar subiectul pe marginea căruia s-a discutat a fost cartea lui de memorii Singurătatea, meseria mea.

Am reţinut câteva replici, m-am străduit, pentru că interviul era atât de dens încât mereu urma altă şi altă vorbă interesantă iar memoria, se ştie, are numai şapte lăcaşe pentru ce înregistrezi din mers.

Unii oameni îmbătrânesc şi devin ma înţelepţi, restul îmbătrânesc degeaba.

Nu trebuie să cânţi ca un funcţionar. Mi-a plăcut expresia asta, să cânţi ca un funcţionar. Poate şi mai grav decât să cânţi ca un funcţionar e să trăieşti ca un funcţionar, şi pe majoritatea dintre noi cam asta ne învaţă noile societăţi capitaliste multilateral lăbărţate: să trăim ca nişte funcţionari, între încrâncenări şi drumuri cu maşina, de colo colo.

Am văzut un butoi de rusoaică... rusoaica anunţa cât mai poate să vândă din marfa care era, la o vreme la care cozile existau în URSS, nu încă şi în Romania.

Pentru că mi-a plăcut tot ce am auzit am început să caut mai mult şi am găsit alte interviuri dintre care două sânt aici.

http://www.graiul.ro/?p=348

http://stiri.sexyme.ro/stiri_mondene-Johnny_Raducanu_isi_plange_fosta_sotie-uoap.html
(de pe acest site am luat şi poza)


Apoi am avut un atac de utopie, de îndrăzneală împinsă la extrem, poate de puţină nebunie: cum ar arăta prăpădita asta de lume dacă proporţia între oamenii ca Johnny Răducanu şi trăitorii mecanici s-ar inversa?