Azi am venit acasă chitită să iau pauză, să nu critic nimic, nici naţiunea americană, nici naţiunea română, nici orice alte terţe naţiuni. N-am mai dorit să par intelectuală, interesantă sau sinceră (ca în declaraţia de ieri). Am dorit să fiu doar un româno-american obişnuit care soseşte acasă, trânteşte geanta la intrare, se spală pe mâini, deschide mâncarea chinezească şi se aşează la televizor. Am pornit tevereinternaţionalul să văd ce şi cum, să mă mai relaxez.
Pleci la Bush. O să ai noroc.
Aşa s-a scurs peste mine prima replică din televizor. Măi să fie, ăştia mă provoacă, zic, oprindu-mă din mestecarea tăieţelului chinezesc. Ba mai târziu am pus jos şi aripioara, ca să mă concentrez la bocetele unei adunări gâdilate sub burtă de speranţa că plecarea la Hollywood îi va aduce lui Miss Litoral, recte Anca Ţurcaşiu cu figura din 1991, celebritatea. N-am apucat decât să procesez câteva fire suplimentare de orez cu mazăre verde şi o grămăjoară de şrimpi că filmul s-a terminat.
Nu înainte ca pe umerii eroinei să poposească înţelegerea faptului că de fapt a fost răpită de un mare ticălos, pentru a fi îndreptată spre Istanbul, fără scopuri culturale, ci numai şi numai băneşti. Dar înainte să se termine şrimpii a intervenit un băiat cu faţa mai clăpăugă, numit posibil Dorel (nu ştiu sigur, că eu când mestec nu aud bine). Acesta a găsit-o şi a salvat-o, dar de fapt se salvase ea mai devreme singură, când răpitorul încerca să momească şi un băiat pentru a-l coopta în întreprinderea mică şi mijlocie pe care tocmai o pusese pe roate.
Apoi Miss Litoral şi Dorel (dacă l-o fi chemat Dorel) s-au pupat pasional, prin asta înţelegând că ei i se bălangăneau roţile roşii de car care erau ataşate de urechi. Apoi au plecat fericiti în lungul unui gard derăpănat, spre drumul comun şi vesel care îi aştepta în viaţa, drum care însă nu era vizibil pentru că se lăsase întunericul.
Cred că am pierdut totuşi o scenă, posibil cât am tras o duşcă de apă minerală de la polonezi. Altfel lucrurile s-au legat iar acum sunt atât de relaxaaaaaaaată. Aşa de relaxată că nici nu mai am chef să rescriu cu ş şi cu ţ ce am compus mai devreme şi am dactilografiat cu sh şi tz.
Se numeşte Cu beilautul la psihiatru şi o să îl transcriu eu cândva, curând.
No comments:
Post a Comment