Pupile în burta avioanelor

Uneori mă întreb dacă o să cresc şi eu vreodată mare. Şi în caz că răspunsul este da, ce vreau să fiu atunci, ce să lucrez. Ce vrei să fii când o să fii mare, Ami, mă întreba lumea pe când eram o copiliţă cu ochelari greuţi, mereu cu părul lung şi în pricipiu cu o personalitate de treabă. Păi, tanti, doctoriţă sau profesoară sau poliţist sau cântăreaţă. În ciuda anilor culcuşiţi în vârstă, mai mulţi şi mai mulţi la fiecare final de ianuarie, parcă nu mi se pune nimic pe neuroni şi nici pe foarte importanta calitate de a trimite din când în când anumiţi oameni la dracu.

Stăteam pe gânduri dacă să îmi lipesc de încheietură eticheta de sentimental sau cea de cretin absolut, apoi mi-am dat seama că n-are importanţă, ambele denumesc acelaşi lucru. Astăzi sentimentalii sânt în general nişte cretini inutili şi vă rog să nu vă înghesuiţi să ocupaţi cea mai înaltă treaptă a podiumului pentru că acolo deja m-am instalat eu, fără nici o intenţie de a mai face loc şi pentru alţii.

Ce să faci cu un sentimental? Ăsta are mereu ochii uzi, amintindu-şi permanent de mă-sa, de tac-su, de salcia pe care şi-a scrijelit cu briceagul numele şi love you Vio for ever, de căţelul bunică-sii, de gara de unde lua trenul să meargă la târg în scopul aprovizionării cu bomboane pe băţ şi mere caramelizate. Nu poate convesa de suspine şi când nu plânge e îngândurat şi îşi pocneşte degetele la intervale pe care matematicienii nu au putut pune încă şaua determinării. Ba mai mult, se uită toată ziua după avioane, crezând că toate se duc şi vin din urbea naşterii sale, ignorând sistematic riscul important de a se trezi cu un motor în gură.