Povestea crinolinei

Şi crinolina mea are o poveste. Pe când s-a petrecut povestea ei, pentru mine nu se inventase încă blogul. Aşa că a rămas până azi o poveste nespusă. Castelul meu de o zi a fost Casa Loma, visul născut îndrăzneţ şi mort falimentar al unui industriaş cumplit de bogat din Toronto. Cel mai bogat, cred, sau cel puţin asta s-a străduit să demonstreze prin castelul cu 98 de camere pe care l-a ridicat pe colinele din Toronto, în locul numit Austin Terrace, spre capătul nordic al străzii Spadina, pe un povârnişul Davenport Hill. Casa Loma este denumirea spaniolă a Casei de pe Deal, sau Hill House în engleză.

Casa, sau castelul a oferit locul cald numit acasă lui Sir Henry Pellatt, vreme de 10 ani. Sir Henry Pellatt, născut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din părinţi britanici, a părăsit studiile la 17 ani pentru a urma o carieră în comerţ, în firma familiei. La 23 de ani a devenit partener în firma de brokeraj a tatălui său şi s-a căsătorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunoscuse la vârsta de 20 de ani. Călătoriile sale în Europa i-au dezvoltat gustul pentru artă şi pentru arhitectură şi au dat naştere viziunii din care va apare, la timpul ei, Casa Loma. Exploatând cu multă pricepere apariţia electricităţii generată de abur şi investind masiv, în anul 1902 Sir Pellatt şi partenerii săi au obţinut dreptul de a construi prima uzină hidro-energetică canadiană, la Niagara Falls. În 1911, în culmea gloriei sale de om de afaceri şi în culmea puterii financiare, Sir Pellatt a pregătit planurile pentru castelul visului său, împreună cu arhitectul E.J.Lennox. Construcţia a durat trei ani şi a implicat 300 de oameni. Povestea în care castelul îşi adăposteşte creatorul a durat exact 10 ani. După scurgerea lor au urmat vremuri mai grele, a urmat marea criză din anii 1929-1930, creşteri uriaşe de taxe, care împreună cu dificultatea de a întreţine o asemenea reşedinţă au condus la vânzarea castelului, în anul 1933.

Acum Casa Loma se vizitează, oferind celor care îi trec pragul un gust de măreţie, de vise uriaşe, de îndrăzneli fără margini, de puţină nebunie, la urma urmei. Fostă cea mai mare reşedinţă din America de Nord, Casa Loma ne-a primit într-o dimineaţă perfectă de mai cu încăperile, holurile, turnurile şi sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, neexistând constiparea altor muzee, care nu permit să faci nici o singură poză. Încă de la intrare se anunţa posibilitatea de a te ascunde în spatele unor haine de epocă, pentru a reieşi împreună cu ele în alt timp, în altă civilizaţie, în (cu totul şi cu totul) altă stare de spirit. Eu am iubit şi iubesc mult Peleşul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia să fiu regină pentru două sclipiri de bliţ, poate cele mai sofisticate sclipiri de bliţ care s-au oprit pe mine până acum. Procesul concret de fotografiere constituie însă altă poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism şi de facturare.

Încăperea în care erau costumele şi în care se făceau pozele era patronată de o domnişoară bine, cu bazinul îngust şi cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am întâlnit eu personal în America. Am intrat în încăpere uşurel, să nu supărăm culorile şi magiile unor asemenea costume, brizbrizuite cu toată pompa necesară acoperămintelor regeşti. Am decis să luăm parte la răsfăţul fotografic oferit de şansă şi ne-am prefăcut că nu conteză preţul, regesc şi el. A urmat să ne alegem fiecare costumele, iar gazda noastră ne-a chestionat what colour vud you like să fie costumul. Eu am declarat că I ud like it to be red. Repede mi s-a prezentat costumul roşu, am fost instruită cum să intru în el, mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lăsată într-o ceaţă uşoară, ca la coafor. În fond, suferă regina la frumuseţe. A fost momentul în care sensibilităţile mele de customer occidental au fost călcate total în picioare de bruscheţea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat. Stay this way, no, no, no, a little bit aşa, a lillte bit altfel, m-a sucit de cap, m-a îmbrâncit, mi-a băgat un pumn în burtă, mi-a dislocat o idee bărbia, mi-a aranjat veşmântul, mi-a şuierat să ţin spatele drept. Unii zic că a meritat, şi zic şi eu la fel ca ei, dar martoră mi-e Casa Loma, că nu a fost pe cât de uşor ar putea să pară. După această porţie de rigori nevăzute ale vieţii nobile, am coborât la loc în bluza mea roşie şi cineva m-a pozat, mult mai blând, în curte, printre flori.