Domnule, degeaba, omul ăsta a avut dreptate. Despre Einstein vorbesc. Că nu poate fi acelaşi sfertul de oră care trece la fel ca trei minute când scriu şi la fel ca trei săptămâni când bag balanţa contabilă în calculator. Nu am idee cine e de vină, masa sau viteza la pătrat sau poate sentimentele mele frumoase legate de scris sau cele neclare legate de balanţă.
Dar fenomenul are loc zilnic, când dimineaţa petrecută cu balanţa se lăbărţează spre plus infinit iar după-masa petrecută cu diverse scrieri şi citiri se condensează până la dimensiunea sâmburelui de vişină. Aşadar, nu se pune problema că mi-am greşit profesia, pentru că asta e clar de câţiva ani. Problema se pune pe unde o apuc acum, tovarăşi.
Ca mamă de suburbie şi muncitoare part-time care mă aflu, îmi pun întrebări grele de substraturi existenţiale, unele dintre substraturi mai ascunse decât altele iar unele dintre existenţiale ascunse complet. Dar să nu mă necăjesc eu acum din atâta lucru şi să-mi trag repede sandaua că sună clopoţelul şi iasă micii americani de clasa I-a din şcoala unde au fost încuiaţi de azi dimineaţă. Iar eu voi fi prezentă printre celelalte mame de suburbie, vesele ca o turmă de curci, la descuiatul uşii şi la eliberarea delicioşilor deţinuţi.
Parcul mare al şcolii se însufleţeşte brusc, aş spune că vibrează, dacă nu mi-ar fi teamă că nu termin bine cuvântul şi vibraţia s-a dus. Vibrează aşa, repede, ca supa la plic, că nici o mamă din asta de aici şi nici o dădacă poloneză sau asiatică nu are tot timpul din lume să stea o jumătate de oră cu copilul să se joace în parc, după ce iasă instruit de pe uşa descuiată a şcolii. Toţi dispar într-un sfert de oră şi rămânem numai noi şi încă o doamnă a cărei limbă nu o înţelegem şi care îngrijeşte ultimii doi copii care n-au fugit încă în adăpostul blindat al casei lor.
Noi două, încăpăţânatele, nu ne lăsăm. Mai rămânem în parc o vreme, ea aleargă, eu citesc şi apoi zâmbesc când îmi amintesc cum o să-mi spună din nou, la fel ca în fiecare zi, că vrea să se facă artistă. De fapt a şi început, iar cele mai năstruşnice poveşti le compune când o uit la baie, unde intrase numai cât să moşească un pipi. Şi de unde iasă după o jumătate de oră, cu povestea în plină desfăşurare.
8 comments:
Amalia, delicioasa povestire! :))Tovarasa, iti dau un sfat: apuca-te de pictat/mazgalit/murdarit panze! Nu din cauza-motivului de succes, ci pentru a-ti oferi o stare de bine (pe care o garantez, monser!).
A doua la mana: felicitari ca ai ramas aceeasi mama responsabila si ca esti part-time doar la job, nu si la meseria de a-ti creste puiul!
Te pup, daca ai nevoie de un impuls iti donez eu, cu mare drag, prima panza pe care-ti dau voie sa "impresioneshti" ce vrei tu!
tare frumos ai scris. multumesc din nou! ai vazut pozele?
Impresia mea este ca ti-ai gresit cariere. Niciodata nu e prea tarziu s-o iei de la capat. Ai avea mai multe satisfacii.
@mihaela: N-am. Deloc. N-am talent la desen, la pictură. Mi-ar fi plăcut să am vreo înclinaţie spre artele plastice sau spre muzică pentru că acestea se varsă direct în sufletul celorlalţi, fără copiraitul traducerilor şi adaptărilor. Dar după pânză vin oricum! Mersi.
@biscu: mersi :). Am văzut pozele, dar nu pe toate, numai până când n-am mai putut de invidie că mireasa era prea frumoasă, Italia şi voi la fel!! Sînt multe, am de văzut câteva zile. Dar nu mă las. Mersi!
@ghiocel: Probabil :). De fapt nu divorţez total de cariera oficială, poate îmi inventez doar o carieră neoficială pe lângă ea. Pe urmă poate se inversează, cine ştie. Mulţumesc de încurajare. Mă opreşte din întrebările de genul: "cum era dacă...?" şi mă mută spre întrebările din categoria lui "cum o să fie când...?". E mai bine.
of, nici eu nu am nici un talent artistic, de aceea admir artistii in general...pictorii, in special:) anyway, frumoasa prezentarea ta...
@ina bixade: Lasă că ai... Cine se mai joacă aşa de frumos ca tine cu muahhh-ul şi cu cuvintele?
Post a Comment