Trei, Doamne, şi (aproape) toate trei

Pe drumul (era să spun pe drumul de costişă ce duce la Vaslui), pe drumul dintre parcare şi Institutul de Artă am străbătut aleea pe care în fiecare sezon estival se odihnesc alte şi alte bâzdâgănii, pardon, opere de artă modernă urbană. Eu nu le neg farmecul dar declar cu mână pe jentilică, sus şi tare, că nu îl gust. Dacă nu am întâmpinat dificultăţi majore în a ataşa semnificaţii de piesa roşie, ba chiar aş spune că i-am zâmbit cu semi-drag, alta a fost situaţia cu hibridul auriu. Era să îmi rup glezna stângă pentru că am umblat cu capul întors în încercarea de identifica ce atârnă de vaca ataşată la cârligul macaralei.

Nici măcar nu am încercat să aflu ce este piesa argintie, nu vreau să ştiu.

Dar nu vă hotărâţi să mă ocoliţi din cauza acestor exponate pe care le critic, am scotocit în tolbă şi am găsit eşantioane consistente de gândire pozitivă şi operele lui Brâncuşi.

LATER EDIT: În poza aurie, exemplarul de sus este un dragon cu ţâţe de purcel. De el este agăţat încă un am uitat iarăşi ce, apoi se poate observa un om dând din picioare. În poza argintie pare a fi vorba despre un munte, ceva pe care te poţi căţăra dacă vrei.

Organized chaos

Ei da, impresiile de la muzeul de artă sunt multe şi încâlcite. Iar majoritatea sunt încâlcite de artişti serioşi, care expun la al doilea muzeu ca mărime din America. Aşa am reţinut eu, că acum, după deschiderea noii aripi a Institutului de Artă din Chicago, acesta devine al doilea muzeu ca mărime din SUA. Cred că am citit pe un pliant. Am mai spus cui a avut chef să asculte că din exterior nu îmi place clădirea. Dar am descoperit acum că îmi place pe interior, e foarte luminoasă, marea majoritate a pereţilor spre stradă sunt de sticlă şi există un fel de perdele sau jaluzele protectoare. Într-adevăr pare un cadru potrivit pentru expunerea artei moderne, acuma depinde cât de potrivită este expunerea unei anumite părţi a artei moderne într-un muzeu.

De exemplu asta. Poate că nu întâmplător domnişoara petrece timp cu spatele la acest exponat cromatico-dungat.

Acest tablou mi-a plăcut mult, am tresărit la frumuseţea din simplitatea ideii. Dialogul luminilor.

Acesta intră în coşul meu cu: aşa nu. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbajul zgârâie norilor, acest cum să-i spun, mă mai gândesc, ar fi pe la etajul doi iar Flora Mihaelei ar fi undeva mai sus de etajul 80, acolo unde cunoscătorii plăcerilor planetei se răsfaţă constant cu panorame pe care noi le vedem numai în ghidurile turistice.

Acest tablou îmi place, mie îmi sugerează frunze şi culori şi joc. Anyone, anything?

Ei da. Această duamnă în aşteptarea unui spare head şi cu poponeţul în cuburi de gheaţă, este o senzaţie!! Ce să priceapă poporul? Că dacă îţi bagi fundul în gheaţă îţi cade capul? Că dacă îţi acoperi sânii, capul devine practic inutil? Că dacă ai noroc şi te bagă cine trebuie în seamă poţi expune orice, oriunde? Discuţia rămâne larg deschisă.

Da, aici vroiam să ajung. Stimaţi cetăţeni, stimate cetăţene, stimaţi copii, ne aflăm în faţa a ceva care, dacă suntem suficient de înţelegători şi dispuşi să speculăm împreună, ar putea reprezenta un organized chaos. Sau cel puţin aşa am auzit când am tras cu urechea la o doamnă care oferea explicaţii vizitatorilor indecişi dacă să voteze cu năucirea sau cu abandonul.

Da, aceasta este doamna ghid, cea din partea dreaptă, cu mâinile la pieptul vestei. În stânga compoziţiei se observă cu ochiul liber capete de indivizi care persistă în descifrarea sensurilor încriptate în capacul de veceu cu ochi. Dar ce reprezintă, întreabă unul mai îndrăzneţ, spărgând combinaţia de hohote pe faţă şi râs înfundat care animă cinstita adunare. N-am reţinut răspunsul, cred că nu era semnificativ.

Mi-a plăcut acest peisaj sau pom sau soare sau ce e.

Uhhh, nu a fost uşor but I did it şi în final a meritat cu vârf şi îndesat, o să vă povestesc de ce. Bine, acum eu am fost un pic rea, un pic cârtitoare. Există exponate nemaipomenite, există Picasso şi Salvador Dali şi există Brâncuşi (French, born Romanian).

Day off :)

Am descoperit un site grozav despre România, bine gândit, bine scris, bine tradus şi bine ilustrat cu poze. Scuzaţi inflaţia de bine dar este justificată. Pe lângă infomaţiile despre mănăstiri există şi ghiduri pentru călătoriile prin principalele regiuni pitoreşti ale ţării, ce mai, o bucăţică de elan şi frumuseţe. Părerea mea :)

http://www.romanianmonasteries.org/

Mă mai plimb un pic prin el şi apoi pot în continuare să fac ce vreau, azi nu lucrez, e grozavă libertatea. A day for myself, I just love it!!

Cele mai frumoase iubiri

M-am trezit în lumină portocalie. Aş vrea să am şi eu o cameră cu lumină portocalie şi să mă odihnesc de fiecare dată la fel de bine în ea. Lansarea. Azi e lansarea. E dimineaţa limpede de Florii. Cumpăr flori. Mergem mai departe, spre cafenea. Sorb Bucureştiul. Ştiu că e aşa şi pe dincolo, mai ales pe dincolo, fiecare are ceva de zis, ca despre rostul vieţii pe Pământ. Nu îmi pasă. Îl sorb, îl fur, îl ador. Am circumstanţe atenuante, e duminică dimineaţă, nu e aglomerat, lumea se mişcă în ritmuri mai blânde, mai bune cu noi toţi. Ajungem la cafenea. Cum mă simt pe străzile boeme din spatele Pieţii Romane? Mă simt incapabilă să îmi mărturisesc extazul, mi-e un pic ruşine de el, de extaz, mi-e un pic ruşine că nu sunt o idee mai mondenă, mai nepăsătoare. Nu povestesc nimănui jindul după clădiri interbelice, nu povestesc nimănui despre sătucele noastre bibilite, superbe, americane, pustii. Mă prefac că nu mă impresionează nimic din ce văd (cred că mă prefac prost, sunt aproape sigură). Parcă mi-am îndesat sub cămaşă o niagară, aşa simt când încerc să am un dialog civilizat cu oamenii care se strâng în jur. Mă calmez cumva dar nu mă întrebaţi cum. Reuşesc.

Pe măsuţele de la Cafepedia se aştern reviste de martie şi aprilie, le ating mereu când ceilalţi au treabă. Apar panourile mari pe care scrie Tango. Le ştiu denumirea dar nu mi-o amintesc acum. E un cuvânt scurt. Văd oamenii din redacţie. Îi urmăresc cum pun totul la punct, încăperile cafenelei devin ale noastre. Continuă să vină fetele, ne adunăm, povestim, condensăm viaţa în sâmburi dulci. Privirea îmi alunecă spre intrare. Tot ce pot spune despre întâlnirea cu Alice este că am ştiut că a sosit, am simţit-o, înainte de a o vedea. Este la intrare, are braţele pline de flori. Mă apropii, cred, un pic prea brusc, spun câteva cuvinte. Sosesc alte şi alte fete, mă retrag, sunt scoică şi închid în mine perla primei impresii. Alice ne spune cuvinte despre carte. Vorbim pe rând, aproape toate. Alice ia loc între noi. Are cartea în mâini şi pe suflet. Vorbeşte Anda, a vorbit Alina. Anda mi-e prietenă dar noi încă n-am schimbat nici un cuvânt. Corina. Aş vrea să-i vorbesc mai mult Corinei. Anca e la fel de plină de vitalitate ca şi mesajele ei. Doamne. Vreau să vorbesc cu toate fetele. Nu reuşesc. Anemari. Mă roagă să îi dau un autograf pentru cartea surorii ei. Mi se face o poză pentru revistă şi ascult indicaţiile, imaginându-mi cum o să povestesc mai apoi că mi s-a făcut o poză pentru revistă. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Trăim. Trăim. Trăim. Timpule, hoţule, sucitule, ce cauţi înghesuind în ore scurte aşteptările mele de luni lungi? Tu, care te lăbărţezi fără ruşine când manevrez ecrane cu profituri şi pierderi străine, tu vii acum şi te strângi glumind răutăcios cu secundele. Lasă-mă. Ora amiazului curge într-o după-amiază blândă. Se face trei sau patru, nu mai ştiu. Ne despărţim cu părere de rău. Dar nu ne despărţim, ce prostie. Ne îndepărtăm un pic ca să ne pregătim de o nouă regăsire. Corina. N-am vorbit cu Corina. Trec pe la redacţie. Trebuie să prind un tren înapoi spre Deva. Azi la mine a fost Paştele. Azi la mine a fost Învierea. Nimic nu e întâmplător şi întotdeauna sunt unde trebuie să fiu. Piesele de puzzle planetar cad la locurile lor. De Înviere sunt unde trebuia să fiu. 12 aprilie 2009. Ziua în care am avut dezlegare la har.

Îmi iau la revedere dar nu reuşesc să îmi iau la revedere de la toată lumea. Aş vrea să repar asta acum. Plec spre gară. O întâlnesc pe Anda. Apare din partea stângă, stă cu mine, povestim. Mă duce la tren, mă trimite acasă. Călătoresc până la Deva citind din cartea noastră, citind din toate Cărţile Tango. Ajung la patru dimineaţa şi dorm pentru toate fusele orare pe care le-am păcălit cu pricepere, cu dor.

Ia bomboana neamule (de artişti)!!

Sâmbătă, 16 mai 2009, s-a deschis pentru public aripa nouă a Institutului de Artă din Chicago, după lucrări care au durat patru ani. Noi am vizitat muzeul duminică şi intrarea a fost gratuită, cred că a fost week-end-ul promoţional. De zis am multe, a fost bine şi rău. Dar pentru că acuma e târziu şi mâine muncesc (după ce o să gem a regret că e luni) vă arăt numai una mostră de artă modernă participativă.

Într-un colţ al unei galerii am das nas-în-burtă goală cu această grămăjoară de bomboane. Mi-am zis că e o modalitate modernă şi originală de a-ţi servi vizitatorii cu dulciuri, aşa cum stă bine unui ditamai aşezământul cultural. Am servit de două ori din grămadă, erau dropsuri grozave, dulci-acrişoare. Am extras de fiecare dată câte o treime dulce de culoarea roşu-albastru –verde şi am mestecat-o cu nesaţ cultural, apoi mi-am văzut mai departe de turul galeriilor.

Toate bune şi frumoase până am ajuns acasă şi m-am uitat în poşetă să văd dacă mi-e încărcat telefonul mobil. Scotocind cu nădejde am dat peste un pliant de la muzeu, în care se explică (pentru cine are curiozitatea de a citi) că grămăjoara în discuţie este opera unui artist care se numeşte Felix Gonzaley-Torres şi a fost gândită în memoria partenerului său Ross, care a murit în anul 1991. Iar Felix a pus laolaltă această grămadă de dropsuri ambalate în hârtii foarte colorate, grămadă care iniţial cântăreşte 175 de pounds, adică greutatea ideală a lui Ross. Apoi, prin contribuţia celor ca mine, grămada scade, semnificând declinul lui Ross de-a lungul bolii. Dar acestă operă nu semnifică numai pierderea, ci, prin dulciuri şi culori, înseamnă şi ideea de generozitate şi iubire, sentimentele pe care artistul le asociază cu Ross şi le împarte acum cu privitorii săi.

Deci, înainte de a intra pijamaua mea roz, trebuie să desprind câteva concluzii:

1) Nu judeca nimic în grabă, nici măcar arta modernă
2) Nu judeca nimic, căci s-ar putea să fie artă modernă.
3) Dacă judeci ce vezi, încearcă să nu îl mănânci.
4) Dacă nu se poate şi totuşi îl mănânci, gândeşte-te la generozitate şi iubire.

Aşadar nu mai judec arta modernă atât de dur ca până acum şi ignor cinci minute întrebarea fiicei mele: mami, de ce arată aceste picturi de parcă ar fi făcute de copii? Apoi mi-o amintesc din nou şi nu îi ştiu răspunsul corect. Dar îl caut.

Cerăncela

De o bună bucată de vreme am înţeles că va veni ziua când mă voi uita în gura copilei mele şi nu voi înţelege ce spune. Am acceptat gândul ca pe o altă mărgică din şiragul “dacă ţi-a trebuit emigrare”. Dar am crezut că va mai dura o vreme. Când colo s-a întâmplat ieri. Stăteam la masă liniştiţi vorbind despre una, despre alta, Adelina povestind despre şcoală şi excursia în care au fost. Au vizitat un muzeu şi un fel de expoziţie numită Underground Adventure. Ne-a spus că acolo au învăţat despre felurite vietăţi de sub pământ, worms, soil şi cerăncela. Cum? Întreb. Cerăncela. Mai spune o dată, o rog. Cerăncela, mami. Cum, mai spune-i o dată la mami. Cerăncela. Rămân cu spagheta între buze, nehotărâtă ca un emigrant proaspăt care nu ştie dacă să sau să nu. Care nu ştie dacă şirul de străin de sunete care tocmai i-a izbit neuronii semnifică ceva de bine sau ceva de rău. Cerăncela.

Mă descurajez şi apoi îmi dau seama că nu am voie să mă descurajez. Calm. Calm şi ordine. Nu mai pot înghiţi nimic, ducă-se şi cobe şi paste şi tot. Singurul lucru pe care îl pot omeneşte face este să nu mă mai gândesc la incident, să merg înainte cu viaţa, sperând că la un moment dat mă va pocni brusc fulgerul iluminării lingvistice. După-masa se preface în seară, prânzul se preface în cină, nu prea conversez, de frică să nu mă împiedic peste terţe dificultăţi. Mănânc ceva uşor, să nu se consume toate energiile în manevrele gastrice, să mai rămână şi pentru circuitele superioare.

Spăl vasele, spăl ciorăpeii, mă demachiez, trec la pijama. Mă uit la ştiri, mă îngrozesc, mă uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm şi visez că nu apuc să arunc toate bagajele din tren în gara Deva şi ajung la Simeria. Mă trezesc, nu apuc să beau cafea, drăcui, muncesc fără chef. Cobor la Dunkin Donuts, iau o small coffee, cream on the side, thank you. Cafeaua mă înveseleşte, prind spor la calculat dividende, prind speranţă în general. Vin acasă şi aniversez douăzeci şi patru de ore de la prima apariţie a cerăncelei. Şi din subsolurile subconştientului, acolo unde se înnoadă scrisul englezesc cu pronunţia, apare victorioasă ea, tarantula. Cerăncela.

Mihaela Iacob, pictoriţa mea dragă

Mihaela Iacob
Remebering the Past, 2008

După ce s-au scămoşat graniţele şi s-au redus vizele, după ce fiecare a fugit cât a văzut cu ochii sau cât şi-a dorit cu sufletul, după ce ne-am retras toţi în case frumoase, clădite pe intersecţii ameţitoare de latitudini şi longitudini, am rămas totuşi cu nevoia de a fi împreună, de a şti stânga ce face dreapta, de a (dez)aproba dreapta ce face stânga. Iar atunci cineva, foarte deştept, foarte creativ, foarte tehnic şi foarte bun afacerist (nu?) a creat internetul. Ne mănâncă timp dar ne poate aduce prieteni. Căci de ce altceva mi-aş preda gândurile unei conducte despre care nu înţeleg nimic şi care, în schimb, mi le transformă în mărgele planetare de 1-uri şi 0-uri şi mi le oferă, după ce le aduce din nou (cine ştie cum) în formă umană, tututor celor care au răbdarea să treacă pe aici, şi tuturor celor care se abat pe aici din greşeală, din întâmplare, din google, din profil, din curiozitate, din poveste.

În felul acesta am cunoscut oameni cu care încerc să păstrez legătura, cât pot, cum pot, cum mă pricep. Dar am certitudinea că şansele de a cunoaşte aceşti oameni în absenţa internetului ar fi fost atât de mici încât nici nu merită onoarea de a vorbi despre ele. Poate nu ne-am fi intersectat paşii, poate am fi trecut pe străzi despărţite de un singur rând de clădiri, poate nu ne-am fi recunoscut ca potenţiali prieteni. Cei pe care i-am cunoscut în acest mod nu sunt mulţi dar eu sărbătoresc faptul că sunt de o calitate foarte bună. Am început de fapt să explic cum am cunoscut-o şi pe Mihaela Iacob. Ne-am cunoscut pe un forum, am mestecat aceeaşi sete de informaţii, poate am plâns aceleaşi lacrimi, sigur am în râs în hohote la aceleaşi glume. Iar Mihaela are un har pe care l-am admirat fără margini de la bun început. Harul ei nu are nevoie de efortul traducerilor şi al adaptărilor, harul ei trece, ca şi muzica, direct în sufletele deschise. Mihaela pictează. Şi pictează de-adevăratelea. Şi eu îndrăznesc să spun că pictează bine. Şi nu o spun numai eu, o spun cei care au invitat-o la expoziţii, cei care o ştiu aprecia aşa cum trebuie apreciată.

Eu ştiu doar să spun că îmi place şi gata. Ştiu să spun doar că mă opresc din vorbit în faţa tablourilor ei, că i le cer să le văd iar şi iar. Iar acum vă invit cu drag să le vedeţi şi voi. Mihaela are acum un site unde o puteţi cunoaşte mai bine, unde vă aşteaptă cu tablourile şi cu prezentarea ei şi cu muzica lui Gheorghe Zamfir. Eu îmi permit să vă arât aici picturile care m-au mişcat cel mai mult, cele la care revin cu gândul iar şi iar.

Mihaela Iacob
Gypsy Dancer, 2005

Mihaela Iacob

Alexandra, 2005

Mihaela Iacob
Flora, 2007


Mihaela este din Buzău iar acum trăieşte la Chicago, împreună cu familia ei. Acesta este site-ul unde îi puteţi admira munca şi harul.

http://www.doina.us/

A venit :) (vacanţa în România, partea a doua)

Am coborât la Munchen. E aeroportul care mi-a lăsat cea mai bună impresie grăbită. Am ajuns foarte nemţeşte la al doilea avion: repede, clar, amabil. Aş fi vrut ca doamna de la biroul Lufthansa să-mi fie soră, colegă sau cea mai bună prietenă. Sau toate la un loc. Ooo, they gave you an extension, a priceput ea imediat ce era cu titlul meu de călătorie. Am primit tichetul de îmbarcare pentru felia următoare de drum şi a mai rămas timp suficient să vizităm magazinul de parfumuri. Am fost uimită că nu mi-am cumpărat nici unul, deşi am încercat mai multe, atât eu cât şi Adelina. Am căutat un motiv pentru această atitudine surprinzătoare şi la final am decretat că s-a datorat emoţiilor dininte de a ajunge acasă, emoţii care au topit orice impuls de cumpărare. Interesant. Toată tranbordarea între avioane a durat în jur de o oră. Cam tot atât de lung a fost şi zborul până la Timişoara. Am primit o felie superbă de şuncă aranjată între două felii de pâine proaspătă. Ne-au tăcut stomacurile şi am aterizat cu senzaţii tari de avion mic pe câmpia timişoreană. Mi s-a întâplat şi mie pentru prima dată ceea ce se întâmplă tuturor călătorilor, mai devreme sau mai târziu. Faptul că mie mi s-a întâmplat mai târziu e doar o întâmplare binevenită. Am primit numai două valize din patru dar doamna de la pierdute şi găsite a vorbit atât de frumos cu mine încât am putut să îi vorbesc şi eu la fel. Şi asta deşi m-au despărţit vremelnic de câteva cadouri pe care le pregătisem cu drag şi cu atenţie pentru persoanele pe care urma să le întâlnesc faţă în faţă, după luni de navigare prin gândurile lor.

Cum a fost drumul până la Deva? Cum poate fi un drum repetat în minte până la epuizare, în timp ce lunile se ţes împletind doi ani. Acasă era deja primăvară, izbucniseră toate florile, în toate curţile, cât ţinea orizontul. Plecasem de la crengi dezbrăcate de o iarnă fără simţul măsurii şi ajunsesem, peste o noapte foarte scurtă, la primăvară. Şi la şosele cu două benzi. Care se reparau. Pe alocuri. Care nu se reparau. Pe alocuri. Dar i-am iertat drumului toate gropile şi nu m-am supărat să dau cu fundul de toate hăurile. Ochii îmi erau duşi pe dulceaţa dealurilor cu miros tot mai apropiat de casă. Lugoj, Făget. Sau Făget, Lugoj, nu mai ştiu. Înclin spre prima variantă. Apoi înfrăţirea cu drumul impecabil spre Deva. Vezi, s-a mai reparat şi aici, îmi spuna mândru, tata. Văd. Dar mai trebuie lipită încă o bandă pe sens. Trebuie. De douăzeci de ani. Curbe, dealuri, Mintia. Cetatea, gara, centura, Romtelecomul, blocul turn. Mama. Mă sufoc. Vorbesc, cumva. Mama. Adelina şi mama. Mulţumesc Kentucky Consular Center, baracă jucăuşă care jonglezi cu noii americani, că mi-ai tras cu degetul în destin emoţii ca acestea despre care vă scriu acum. Am urcat în bloc, am vorbit, ne-am pişcat (fiecare pe sine şi pe ascuns) ca să înţelegem că e adevărat. Că suntem în aceeaşi cameră, în aceeaşi bucătărie, în acelaşi balcon. Şapte feluri de mâncare, în toate picurată dragostea. Şi dorul. Şi tot ce creşte în părinţi. Tot ce n-am ştiut până acum şapte ani, când am devenit şi eu, mirată, unul.

Am dormit bine, cald, cu picioarele întinse. Evident că nu m-am putut trezi la ora cinci ca să prind rapidul spre Bucureşti, poate şi pentru că mă culcasem la patru. Dar am prins acceleratul de unsprezece şi ceva iar seara am ajuns cu bine la celălalt mal al oceanului care desparte, feroviar, Deva de Bucureşti. Aveam emoţii dar îmi târâiam cu zgomot valiza peste mozaicul Gării de Nord. Aşa mi s-a părut, că pe jos e mozaic. Iar zgomotul valizei aproape îmi acoperea în propriile urechi bubuielile inimii. Iar la capătul peronului, Alina. E o întâlnire care are raft în cel mai frumos dulap cu amintiri. Alina, poveşti, metroul, noaptea bucureşteană (flăcările amintirilor se scufundaseră de mult în cerul nopţii). M-am ţinut bine? Mi-am verificat faţa în toate oglinzile. Eu eram. Alina îmi arată cartea. Mângâi coperta, îmi lipesc nasul de pagini, îmi las ochii liberi printre poveştile alese de Alice şi Alina. Sunt multe poveşti. Sunt frumoase. Sunt aşezate ca fluturii în lumină. Sunt precedate de citate alese cu atenţie. Sunt parte a cărţii noastre care întâmpină lumea sub titlul

Alice Năstase prezintă: Cele mai frumoase iubiri – Antologie Tango.

Tango de Mai

Aţi citit revista Tango? Ne-am cunoscut în dimineaţa de 9 octombrie 2005 în aeroportul de la Timişoara. Mă întorceam la Chicago, după trei săptămâni de vacanţă românească. Aveam în geanta mea toate revistele care moţăiau pe tarabe şi aveam în suflet o senzaţie persistentă că îmi scapă ceva. În cei exact doi ani de emigrare mi se facuse dor de Tabu, revista care îmi plăcea cel mai mult la plecare. Dar Tabu-ul se schimbase mult şi nu în bine. Iar celelalte reviste le citeam foarte repede, aproape ca pe nişte telegrame.

Am citit Tango-ul până am ajuns în Italia şi apoi până am ajuns în America. Încă mai era de citit. Ooo, spune toată lumea, pentru revista aceasta îţi trebuie timp. De fapt oferind timp Tango-ului, îţi oferi satisfacţie ţie. Îţi oferi cu bunătate timp de reflecţie, timp de informare, timp de savurare. Te răsfeţi.

Tango-ul de mai adună în pagini delicate un rege, o principesă, un poet, o dragoste, o carte, o oră, un episod de conversaţie, veşti bune, eseuri pentru suflet, frumuseţi pentru trup. Alice Năstase ne dăruieşte pe prima pagină scrisoarea ei Dacă mi-ar fi dat să aleg. Ştiţi cum este să te afli în preajma lui Alice Năstase? Ţi se dă dezlegare la har. Îţi vine să-i repeţi iar şi iar: ce bine că eşti. Ce bine că scrii. Ce bine că lupţi. Ce bine că sunt.

Regele este Regele Mihai, cel despre care mi-au povestit cu drag bunicii toată viaţa lor. Am copilărit la Bulci, foarte aproape de Săvârşin, unde se află castelul regal. Dar şi la Bulci exista un castel unde regele venea des în vizită. Bunicii îmi povesteau mereu despre rege cu emoţie şi cu dor şi de multe ori cu lacrimi. Nu poţi îndesa dragostea în inimile oamenilor cu lozinci şi cu portrete. O poţi strecura acolo numai cu fineţea ta, cu o vorbă bună, cu un zâmbet autentic. O poţi strecura numai atunci când îţi pasă. În rest poţi strecura numai diverse spoieli, aşa cum ştim cu toţii. Dar nu despre asta e vorba acum. Regele Mihai a sădit în oamenii aceia simpli dragoste până la moarte, admiraţie, poveşti de spus nepoţilor. Acelaşi spirit frumos râzbate şi din interviul Principesei Margareta, din pozele grozave care îl însoţesc. La patru ani de Tango ni s-a oferit un cadou regesc.

Poetul este Adrian Păunescu. Interviul are doisprezece pagini şi trebuie citit de mai multe ori, trebuie aşezat cu grijă în matca pătrunderii noastre. Probabil toată lumea are ceva de spus despre Adrian Păunescu, toată lumea ştie ceva, toată lumea crede că ştie, toată lumea vrea să spună ce ştie. E bine să îi citim interviul şi să reţinem de acum adevărurile.

Interviurile din Tango sunt de fiecare dată tot un tango. Întrebările meşteşugite impun un ritm alert, impun celor care se destăinuie să o facă până la capăt. Interviurile au miez, au şi ele inimă. Îţi părăseşti măsuţa de citit pe gânduri, îndestulat.

Dragostea este dragostea aceea azi controversată, uneori ridicată de noi în slăvi, alteori lăsată, tot de noi, să se dea cu toate cele de pământ. Dragostea pentru România. Nimic rău despre România este titlul sub care se aştern articolele grozave scrise de Simona Catrina, Nouria Nouri, Mihaela Burda şi Aurora Liiceanu.

Cartea este antologia Cele mai frumoase iubiri, cartea noastră. Alina, Anda, Corina, e cartea noastră! Aş vrea să le numesc pe toate fetele care au scris-o, aş vrea să le întâlnesc iar şi iar. Este cartea în care Alice Năstase ne-a invitat să ne aşezăm cu grijă poveştile, poveştile datorită cărora suntem răspândite prin ţară şi prin lume şi prin noi înşine. Este cartea lansată pe 12 aprilie, zi înflorită sub emoţii, sub întâlniri aşteptate cu sufletul la gură, sub poze, sub autografe şi, mai presus de toate, sub cuvinte.

Ora este Ora în care Pământul s-a odihnit, ora de seară din 28 martie 2009, când s-au stins luminile ca să dăm o pauză planetei dragi. Este ora când toate iubirile s-au bucurat de lumânări, când au renunţat la lumina bruscă a becului electric şi s-au întors la aromele sugestiei şi la vraja nuanţelor de portocaliu.

Veştile bune ne sunt date de Simona Catrina în articolul Veşti bune: Chelesc veştile proaste. Este rubrica Tango degeaba unde Simona Catrina taxează cu cel mai inteligent umor formulările alunecate din corectitudine şi sens presărate prin presa glossy. Articolul are ataşată garanţia unui râs sănătos, necesar şi suficient pentru instalarea unei bune dispoziţii molipsitoare.

Vă invit să gustaţi Meniul de amor servit de Alice Năstase sub titlul Dragoste în voie, să gustaţi Vinul – Licoarea Zeiţelor, să zăboviţi, să vă convingeţi singuri că meritaţi Tango-ul. Adaug cu bucurie invitaţiei mărturisirea de dragoste pe care am făcut-o cărţii Pacientul englez. Este un roman prin care curge poezia. Adună explorări, iubiri, bombe, cărţi şi înstrăinări, adună viaţa.

Aş vrea să vă rog să mă iertaţi dacă iubesc prea mult Tango-ul. Aş vrea să mă primiţi cu el în braţe pe fotoliile voastre, pe canapele, pe terase, în tren, în maşină, în avion, peste tot unde citiţi. Apoi o să mă îndepărtez uşor şi o să vă las împreună cu revista. Zâna bună Alice Năstase va preface lumea de bostani în caleaşcă regală şi la douăsprezece noaptea nu o să se întâmple nimic rău. Lumea voastră o să rămână mai frumoasă pentru totdeauna.

Vacanţa în România

Am plecat spre România cu un pic de peripeţii, cum îi şade bine oricărui om interesant (tuse seacă, pauză, strâmbat din buze). Abia am reuşit să îmi anunţ preţioasa absenţă la servici (nu e timpul să pleci acum, niciodată nu e) că ne-a şi lovit un fel de microb care ne-a pus pe butuci. Ne-am zvârcolit tot finalul de săptămână iar luni am ajuns, aproape fără glas la medic. Acolo am fost trecuţi toţi trei pe antibiotice. În timpul acesta vacanţa trecea şi eu bilet nu lua, ca să compun şi o rimă incorectă gramatical. Am târguit bilet abia miercuri seara, joi dimineaţă am facut bagajele şi joi afternoon am dat pe la O’Hare ca să vedem ce spune şi el despre voiajul ăsta cu paşaportul expirat şi cu un fel de foaie volantă la purtător, numită titlu de călătorie.

Am făcut check-in la United Airlines şi doamna de acolo ne-a lăsat să aşteptăm până se lămureşte cu supervizorul, care la rândul lui s-a dus să se lămurească cu supervizorul, care la rândul lui a făcut la fel. Ultimul supervizor din schemă era deja gata lămurit, aşa că am trecut cu bine de formalităţi şi ne-am îngrămădit şi noi printre panglicile de ordine spre punctul unde nu trece nici musca neredusă la stadiul de doamnă în ciorapi subţiri. După cum am mărturisit deja, un individ a ţinut să tragă una din măsuţele pe care odihnea bagajul meu de mână şi bagajul în cauză s-a dat cu fundul de pământ. Nu s-au produs pagube majore, deşi o lungă perioadă de timp am avut impresia că s-au produs. Am mers mult, mult până am dat de avion. Uitasem cum e un avion din ăla mare, de, dacă n-am mai voaiajat de mult.

N-am luat cu noi mâncare, numai două banane. Era bine dacă luam, căci la United Airlines ne-au dat ce-au mai avut şi ei prin cămară. Cred că au căutat mult, cu o lanternă veche, şi şi-au băgat adânc coatele în raft ca să scoată pastele şi puiul de la un alt zbor transatlantic. Îmi amintesc o stewardesă într-o uniformă care aducea foarte bine cu uniformele pe care le purtam la şcoală în clasele V-VIII. S-a şucărit puţin pe noi că i-am cerut mereu apă no ice, ne-a spus că I got you, gocea adică, şi aici s-a încheiat relaţia de afecţiune dintre noi. Noaptea a fost, evident, foarte scurtă şi apoi a apărut Europa, ooo, Europa mea. Ce-am mai sorbit-o din ochi, ce-o mai sorbeam şi din lentile dacă aparatul foto nu era complet descărcat!

(mai vine)

Joc de glezne

Cititoarele şi cititorii sunt rugaţi frumos să adopte poziţia şezând, pentru a procesa mai uşor toată grozăvia veştii: nu mai sunt tristă. Ca de obicei, mişcarea de la puctul A la punctul B îmi face bine, îmi limpezeşte nelimpezelile şi îi scuteşte pe ceilalţi de ascultarea unor văicăreli supărătoare. Plouă. Nu ştiu de ce, nu ştiu cât o să dureze. Dar poate să plouă cât e scris să plouă, nu mă plâng. De cum am ieşit aici din aeroportul O’Hare m-a izbit un vânt rece, apoi a doua zi a fost vară după care au venit trei zile de toamnă – iarnă, probabil chitite să îmi challengeuiască veselia, lucru care a dat greş. Încă nu am despachetat de tot bagajul, mai vreau să păstrez cu mine parfumurile călătoriei, giumbuşlucurile acelor de ceasornic, amabilitatea stewardeselor de la Lufthansa, bucuria cu care am întâlnit oameni noi şi plăcerea cu care am regăsit oamenii vechi la locul lor. Nu am prea multe poze pentru că după ce m-am instalat veselă în avion pe locul de la geam, am constatat că aparatul foto nu îmi împărtăşeşte sentimentele. Părea mort. Ah, am aruncat imediat vina pe individul repezit din aeroport care a tras de sub bagajul meu de mână una din mesele pe care se sprijinea. M-am gândit imediat că mi-a nefericit aparatul foto (vă amintiţi, eram în pasa proastă, eram tristă, nu veselă şi binedispusă ca acum). Aşa că prima poză datează din seara dinaintea plecării înapoi iar următoarele sunt făcute pe deasupra Groelandei. Ia uite că încet – încet îmi reintru în mână şi există şanse reale să povestesc curând ceva cu cap şi coadă. Hai, hai, joc de glezne, joc de glezne.

Vă salut cu drag din America :)

Am sosit cu bine în America (dar m-am luptat serios să scriu sosit, am scris sisit, apoi sosot), e vremea să îmi povestesc excursia românească, demers încărcat de cele mai puternice sentimente, atât pozitive (pomii m-au aşteptat în floare, casele în culori vii, părinţii cu toată dragostea, Tango-ul cu toată cartea marilor iubiri) cât şi negative (nu acum). Mulţumesc mult celor care au mai avut îndârjirea să treacă pe aici şi mulţumesc grozavului Zel.ist care, deşi nu am scris nimic - nimicuţ, m-a menţinut exact unde mă menţine de obicei, pe la locul 1200.

Vă salut cu drag din România :)

Vă salut cu drag din Bucureşti, e o dimineaţă cu lumină multă, pomi înfloriţi, oameni mulţi pe stradă şi, mai presus de toate, e dimineaţa lansării Cărţii Poveştilor Tango, cartea de drag şi dor. La mulţi ani celor cu nume de flori şi o duminică frumoasă tuturor.

PS. E grozav acasă, dar eu deja ştiam asta. O să revin cu multe poveşti şi poate mai puţine poze, pentru că la aeroport mi-au trântit aparatul foto şi se pare că nu vrea să colaboreze momentan.

Nu ştiu ce titlu să îi pun

Am intenţia să scriu ceva mai vesel, să ies din butoiaşul cu nelinişti şi nehotărâri. Cum îmi iasă, cum vă anunţ.

Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.

(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)

Album domestical

- Du gunoiul.
- L-am dus acum cinşpe minute.
- S-a umplut iar.
- Cum s-a umplut iar?
- Uite aşa. Îl duci, te rog?
- Nu mai duc nimic acum. Trebuie să luăm nişte saci mai mari.
- N-are importanţă. O să se umple la fel de repede.
- Bine. Lasă. Mai vedem. Ai mâncat?
- Am mâncat nişte struguri şi două eclere.
- Mai avem lapte? Aş bea şi eu o cană.
- Lapte? N-ai mai băut de trei ani.
- Da, dar acum vreau o cană.
- Nu mai este.
- L-ai băut pe tot?
- Da, mai era trei sfert de cană şi am aruncat bidonul.
- De-asta s-a umplut gunoiul.
- Mănâncă o sarma.
- N-am chef acum. Dă-o naibii. Nu mai avem nici apă.
- Azi am băut doi litri jumate, pentru frumuseţe.
- Hai să luăm nişte apă.
- Vin. Dar du gunoiul
- Nu duc nimic acum. Îl ducem când venim.
- Da, şi când venim îl găsim plin şi ştii că mă enervează.
- Lasă, îţi promit că îl duc. Nu mai avem nici plăcintă cu mere?
- Am servit-o pe Gina, a trecut pe aici.
- Nu mi-ai lăsat nici măcar o felie?
- Păi şi tu ai mâncat ultimul şoric din supiţa de fasole.
- Parcă ţineai ceva dietă, fără şorici.
- Păi ţin dar aş fi mâncat numai un colţ mic de şoric. De poftă.
- Am crezut că nu mai vrei. Mi-ai zis să mănânc tot ce mai era în oală.
- M-am răzgândit.
- Lasă, hai să mergem.
- Hai să luăm şi punga cu gunoiul.
- Bine, dar cum se umple aşa de repede eu tot nu pricep.
- Păi ambalajul de la struguri, de la eclere, bidonul de lapte, un carton de la ouă şi trei sticle de plastic. Asta e.
- O linguriţă de mâncare în şapte kile de plastic.
- Aşa e acum, ce vrei. Ce, le ambalez eu?
- Îţi dai seama, dacă numai noi doi facem atâta gunoi, cât se adună de la toată planeta.
- Tu şi vederile tale de ansamblu. Vrei să nu mai mâncăm?
- Nu, dar nu e în regulă.
- Nu e, dar las-o baltă. Du gunoiul şi mergem să luăm apă şi nişte croasanţi.
- Îl duc, încalţă-te până vin.

... el, pe scara de serviciu, aproape inaudibil: ...cului de civilizaţie, m-am săturat să duc gunoiul de şapte ori pe zi.

... ea, la uşă, o ideea mai sonor decât el: întotdeauna mănâncă ultima bucăţică, cine m-o fi pus să mă mărit, nu ştiu. Şi pantofii ăştia... să-i zic să-i ducă la reparat. Că singur nu vede niciodată. Ce viaţă!

Picătura de stil versus cracul de trening

Ieri prin gara mea mică a trecut o franţuzoaică. Da, chiar prin gara mea mică de suburbie. De unde ştii că era franţuzoaică şi nu canadiană din partea neengleză, m-a întrebat scotocitor soţul, vrând să mă încuie. Păi ştiu că era franţuzoaică, i-am spus. De unde ştii? De la ea. Aţi intrat în vorbă? Nu, n-am intrat dar am tras eu cu urechea şi am auzit-o cum explica în telefonul mobil că je suis tres fatiguee, parce que le vol du Pari au Şicago (accent pe go, nu pe şi) a durat vreo nouă ore. Deci, venea de la Paris, nu de la Montreal, deci era franţuzoaică. Sau aşa mi-a plăcut mie să cred, ca să mă simt bine că am văzut ceva de la mama stilului pe ziua de ieri.

M-am uitat la ea bine şi cât m-am priceput eu de pe furiş. Nu mai ştiu exact cu ce era îmbrăcată, nu mare lucru, un fel de pulover sau plovăr sau pull-over sau sper că aţi prins ideea şi îmi spuneţi şi mie cum să scriu data viitoare. O fustă, nici nu mai reţin culoarea, nişte cizme, se vedea şi un pic de picior gol, nu mult. Dar avea per total un aer atât de elegant, atât de nu ştiu cum, că m-am luptat să nu mă zgâiesc mai mult decât e firesc şi frumos, să nu creadă că oi fi vreun exemplar ciobit la cap de criză. M-am ţinut şi eu un pic mai ţanţoşă, în caz că mă observa şi ea deşi nu cred pentru că era foarte ocupată cu telefonul. Cum o fi ajuns ea la Arlington Heights, ce treburi presante o fi avut pe acolo, nu pot să ştiu, nici nu încerc să bănuiesc.

Dar mie îmi plac de mor franţuzoaicele, aşa pigulite, bibilite cum sunt ele, aranjate şi bine mirositoare. Chit că n-am ajuns la Pari decât în sala de aşteptare de la Charles de Gaulle unde o femeie de serviciu a fost foarte amabilă cu mine şi mi-a desferecat o budă mai ca lumea să schimb omeneşte fetiţa (care atunci era un bebeluş), dar lasă că mai ajung eu acolo. Ajung şi o să mă îmbăt de franţuzoaice şic, că una abia mi-a deschis apetitul de stil. Mie îmi plac femeile îmbrăcate frumos, nu pot să fiu invidioasă, le admir şi cu unele poticneli le şi imit. Ce poate fi mai frumos decât să ai grijă de tine, să te cultivi pe dinafară şi pe dinăuntru, să fii frumoasă, veselă şi dacă mai încape şi profundă. Şi să îţi foloseşti pantalonii lălâi de trening numai şi numai când te biciuieşte cheful nebun de a muta canapeaua şi a face zile fripte prafului de sub ea şi niciodată, niciodată în alte circumstanţe. Bine, se acceptă şi la jogging şi hai să zicem şi la coada ciorbei dar în nici un caz, în nici un caz, mai departe. Uite aşa.

St. Patrick's Bag

Nu înţeleg cum încăpem amândouă sub acoperişul aceleiaşi ţeste. Prima mea personalitate este una aproape raţională. Munceşte, plăteşte taxe, face mâncare, duce gunoiul (care naiba ştie cum se umple la fiecare zece minute), educă pe cât se pricepe de bine copilul, se spală pe dinţi, încearcă să bea doi litri de apă pe zi, citeşte, telefonează, admiră, critică, se enervează, râde. Zilele acestea am făcut şi un test din revista de psihologie şi după ce am răspuns la întrebări şi am adunat scorurile a reieşit că sunt de tipul înger. Categorisirea se bazează pe întrebări legate de trei chestiuni majore: respectarea regulilor, conştiinţă socială şi principii. Celelalte cinci categorii care mai puteau ieşi (în afară de înger, ca şi când s-ar fi pus problema) sunt: filosof, judecător, profesor, paznic şi cel care te obligă sau cum altfel să traduc enforcer. Dar nu, mie mi-a ieşit înger şi basta.

De aceea nici nu înţeleg de unde şi cum apare şi se manifestă cea de-a doua personalitate, cea impulsiv-compulsivă. Am păţit-o chiar ieri din nou. Spre seară am ieşit din casă şi ce să faci când eşti în America şi ieşi din casă, te urci în maşină. Şi ce să faci când te urci în maşină, mergi la magazin. Şi ce să faci când mergi la magazin, te uiţi la genţi. Şi ce să faci când te uiţi la genţi, îţi place una. Două. Trei. Patru. Suspini. Îţi aminteşti că eşti de tipul înger, bun, pâinea lui Dumnezeu şi că mai ai acasă nşpe genţi şi că deja e nesimţire să-ţi mai cumperi. Dai raite printre rafturi, da, îţi place asta sau cealaltă dar te simţi oarecum bine că nici una nu te atrage de să nu poţi face faţă senzaţiei. Aşa a fost aseară. Ca o paranteză, am numai genţi colorate, galben, verde, mov, ceva rozosin, ceva alb zis murdar, în caz de situaţie serioasă practic n-am ce pune pe umăr.

Acum vreo trei sau patru vizite la acel magazin constatasem existenţa jucăuşă şi nederanjantă a unei gentuţe verzulii, made în Italia. Îmi plăcea extraordinar culoarea dar i-am găsit păcatul că avea curele prea scurte, nu se poate pune pe umăr, de fapt o poţi duce numai în mână sau pe braţ, aşa cum îşi poartă vedetele poşetele de 1000 de euro, în poza de lângă interviul în care declară că pentru ele banii nu au nicio valoare, numai spiritul. Într-adevăr curelele erau prea scurte dar făcute tot din piele, cafea cu lapte. Până aseară nu s-a întâmplat nimic senzaţional între mine şi poşetuţa cu pricina. Am admirat-o am declarat-o totuşi nepotrivită, am mângâiat-o duios de câteva ori, am mirosit-o cu un oarecare grad de jind şi atâta tot.

Dar aseară, umblând printre rafturi, aşa cum am spus, am văzut dintr-o dată poşeta mea verde cu barete scurte în coşul de cumpărături al unei japoneze. Am simţit că turbez instantaneu. Poşeta mea era în vârful unei grămezi constituite din alte trei poşete, de culori ceva mai blânde, mai aşezate. Japoneza o tot lua, o tot măsura şi o punea înapoi în coş. Respiraţia mi se accelera, inima îmi batea să-mi iasă din bluza lila şi din cojocelul gri de iarnă. Mi-a venit ameţeală. M-au furnicat degetele. Aproape am vorbit singură. De sub îngerul care sunt ieşise la iveală a doua personalitate, obsesiv-compulsiva, tubata adică. Pune geanta la loc, femeie. E geanta mea. Văd că mai ai şi altele. Pune-o la loc, o vreau, e a mea. Şi mânerele nu sunt prea scurte, sunt numai bune, geanta aceea, îţi spun, e mea. ... să fii, cu Japonia ta şi cu toate persoanele care îşi permit patru genţi noi pe seară. Pune-o, auzi.

Şi aşa ne plimbam amândouă printre rafturi, japoneza cu coşul plin de poşete, eu cu mintea plină de remuşcări şi blesteme. M-am dus la secţiunea cu comori verzi şi albastre, nu mai era niciun (de ce nu mai scriem "nici un" căci mie aşa îmi vine firesc) exemplar verde ca pierdutul meu. Exista numai unul turcoaz dar acesta nu conta în atacul meu de paranoia consumeristă. Brusc am decis că verzulia era singura geantă pentru care merită să trăieşti, mai ales că mai devreme îmi luasem la reduceri şi o brăţară de aceeşi culoare, din alt magazin. Aproape plângeam. Când, pândind prin găurile din peretele de poşete ce ne despărţea, am avut impresia că japoneza a pus la loc în cui gentuţa mea mult iubită şi stimată şi..., ah. Nu poate fi adevărat. Mă apropii uşor, mimez indiferenţa, înconjor raftul, apar pe partea cealaltă, azvârlu o mână confundabilă cu o gheară de vultur, fac eforturi să dau impresia unei respiraţii normale, strâng între degetele transpirate de emoţie ale mâinii stângi tortiţele foste prea scurte şi devenite ideale, nu mă mai uit nici în strânga, nici în dreapta şi mă opresc la casă, să îmi achit victoria. Călătoresc până acasă cu geanta în poale, cu mâinile încleştate pe pielea italiană, cu sufletul potolit şi permit personalităţii de înger să îşi reintre în drepturi, până data viitoare.

Lămurire suplimentară: culoarea genţii şi semnificaţia zilei de St. Patrick's Day nu au nici o legătură. Poate au doar menirea de a exemplifica puritatea unei alte coincidenţe dintre toate cele care ne piperează viaţa. Dar adevărul e că nu aveam titlu. Şi verdele real al genţii e mult mai dulce şi o idee mai discret.

Ştiri la Saturday Night Live

Deşi nu sunt în dragoste prea mare cu lada aceea de lemn care la oamenii normali este de plastic, mult mai mare, mult mai plată şi răspunde la numele de televizor, uneori mă mai surprind în faţa ei, mai ales sâmbăta când îmi amintesc la timp de Saturday Night Live. Ca o paranteză rotundă şi amară, după ce am sosit în America şi am deschis televizorul proaspăt căpătat ghici ciupercă oare ce-am văzut? Un reportaj despre copii orfani din România. Cum s-a putut nimeri chiar în aşa hal, nu-mi pot imagina.

Bine, recunosc, mai am încă un televizor, unul aproape decent, dar pe acela îl ţin ascuns în dormitor să nu îl vadă lumea şi să rămână cu impresia că posed numai lada aceea înfricoşătoare la care mai urmăresc şi TVR Internaţional. Dar să nu mă întind prea mult (întinsul verbal excesiv e unul din păcatele mele fundamentale, alături de naivitate şi nepriceperea de a face bani mulţi şi repede - dar poate acestea două din urmă sunt numai capul şi pajura aceleiaşi monede existenţiale), aşadar să nu mă întind prea mult şi să mărturisesc că la Saturday Night Live cel mai mult îl ador pe Seth Meyers.

Seth Meyers este prezentatorul de ştiri aiuritoare, croite şi adaptate amuzant după împletirea de depresie şi sacadare a ştirilor reale. Deşi uneori aproape dorm când vine rândul lui Seth Meyers, mă ridic totuşi repede în fund, îmi pun ochelarii şi trag în fluxul conştiinţei o doză bună de umor de calitate. Are şi o expresie a feţei nemaipomenită, parcă spune: uitaţi şi voi cum e situaţia, e scrântită rău dar ce puntem face, doar să fim un pic uimiţi şi să râdem înainte de a plânge de amplitudinea tâmpeniilor care ne defilează prin viaţă. De sâmbăta trecută am reţinut două glume ale căror idei principale le rezum mai jos.

Se aude că va fi construită cea mai scumpă toaletă/wc din lume. Asta se va desfăşura în modul următor: compania de asigurări AIG va mai primi 30 de milioane de dolari de la guvern. Cu 15 milioane va construi toaleta iar celelalte 15 milioane le va arunca în ea, will be flushed away, cum spun americanii. Adică nimic nou sub norul crizei.

Citibank a vândut acţiuni la bursă la preţ de 1 dolar. În sfârşit putem spune că la bursă poate fi cumpărat ceva la preţ de McDonalds.

În rest totul e bine, afară e primăvară, azi sunt zero grade, nu răpăie Ploaia şi nu bate Vântul căci sunt amândoi extenuaţi de prestaţiile excesive de până mai ieri.

8 Martie 2009 la Chicago

Aşa au arătat zilele de 7 şi 8 martie la Chicago. Au răpăit ploile, ne-au căpiat ceţile, ne-au lipsit ghioceii. Am compensat cu o ieşire la impresionişti, unde altundeva, ca să mă simt bine, să fiu veselă şi sărbătorească. Dar şi la muzeu când mergem există o problemă, eu vreau să stau numai şi numai la impresionişti, mă aşez pe o băncuţă şi pot privi ore în şir. Ceilalţi mai vor să vadă şi altceva dar pune-te cu căpoasa, dacă vrei să îţi strici ziua. Uneori mă gândesc ce îmi transmite mie atât de profund bărbosul domn Monet de mă poate înţepeni în ipostaze în care de obicei nu sunt de văzut. Îmi plac în primul rând culorile, adună toată lumina lumii. Îmi plac portretele şi peisajele, grădinile inundate de flori, doamnele, domnii, tot. Ştiu tablourile pe de rost dar asta e neesenţial, le regăsesc cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi uimire şi admiraţie totală. Şi ce poate fi mai extraordinar decât să vieţuieşti o vreme într-un oraş în care după douăzeci de minute de goană tălâmbă pe autostradă şi încă douăzeci de minute de căutat parcare gratuită te poţi apoi cuibări lângă un Monet sau un Renoir?

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

Un jet hotărât războiului

Am căsuţa de e-mail plină de diverse prezentări în PowerPoint, care de care mai plină de poveţe, somaţii, peisaje, concluzii şi altele pe care probabil le cunoaşteţi bine. Nu pot să nu dau mai departe această poză care m-a uns pe dezacordul cu războiul de orice fel.

Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.

Aproxima-v-aş şi n-am cui

cu o avere estimata la 50 - 60 de milioane de dolari

Da’ băga-mi-aş picioarele că oamenii aceştia mă fac să vorbesc urât şi nu-mi stă-n fire, dar cum aproximează ei averile marilor mahări (parcă ar exista şi mahări mici, mahării sunt mahări şi atât, de obicei chiar că şi atât, dar să revenim). Tocmai am citit această aproximare simplă, această tâmpenie unde-am suspinat tâmplă fierbinte lângă 10 milioane de dolari în plus sau în minus. Înţeleg că ăştia nu-şi numără ca şi mine cenţii când mă retrag lângă ghişeul din gară şi socotesc cum să fac să dau cât mai mulţi mărunţi, să se uşureze poşeta şi să şi iasă de-un bilet de tren. Am tot auzit şi eu despre aşa-numitele valuatios când oamenii care ştiu se aşează la un trabuc şi în pauzele de golf respiră greu asupra calculelor activelor unor companii, ca să iasă bine în relationship-ul cu bancherul acela încruntat, dar parcă 10 milioane de dolari e o aproximare prea nesimţiţă.

Păi contează dacă ai 50 de milioane de dolari sau dacă ai 60 de milioane, nu? Pentru că de stimabila biată diferenţă poţi face multe chestii, printre care şi să dai naibii munculiţa şi să te duci să trăieşti puţin, sau poate aşa mi se pare mie. Că în fond nu duci nimic cu tine la nu spunem acum unde. Iar copii când ai deja 50 de milioane de dolari aş zice că se pot juca liniştiţi cu grebla in nisipul din curtea casei din orice capitală europeană. 1 milion de dolari aproximare, primesc, dar 10 milioane mă calcă pe şoşoni. Ar trebui să umblu un pic la partea de prezentare a mea de pe blog şi să scriu Amalia, cu o avere estimată de 'aizeci – 'aptezeci mii de dolari şi pe urmă să se supere altcineva, uite măi la asta cum aproximează, parcă zece mii de dolari ar fi nimic, câte aş putea face eu cu zece mii de dolari. Şi tot aşa, în sus şi în jos. Ce bun e blogul (şi) pentru răcorire, ca un duş. Şi nu costă. Puah, ce m-am săturat să vorbesc despre bani.

Martie, mărţişoare după puteri

Uite aşa a sosit luna martie şi eu aştept vremea caldă care de obicei se dă cu întârzire, la mijlocul lunii mai. În România a fost Mărţişorul, am citit despre coşari şi inimioare şi scăriţe şi frezii şi ghiocei şi lalele şi zambile şi aici m-am oprit din citit pentru că plângeam deja cu zgomot greu. Am mai citit şi despre o servantă cu mărţişoare şi mi-am amintit şi mai bine că şi eu le păstram tot într-o servantă, în sufrageria mamei. Mi-am mai amintit, că aşa e amintirea, ca bulgărele, de un mărţişor galben pe care l-am primit de la cineva în şcoala generală şi pe care, iată, nu l-am uitat nici acum. Nu m-aş mira să îl şi am, o să verific cu prima ocazie.

Ne-am sărbătorit cu o ieşire la restaurantul polonez unde se vorbea din plin şi româneşte. Mi-a mers la inimă orezul cu sos de ciuperci, parcă mă simt tot mai scârbită de carne. Oricum e vreme de post, se apropie Paştele, se apropie, teoretic, primăvara. Azi am colindat imaginar printr-o carte cu oraşele lumii şi mi-a venit un dor mistuitor de un oraş mic cu acoperişuri colorate şi năpădite de flori, cu alei pietruite şi şerpuite, puţin, doar puţin, în pantă. Cel mai adesea visul acesta pare că se potriveşte cu Cehia, dar ce să caut eu în Cehia, să mă iau de gât cu o altă limbă străină, de data asta chiar străină. Dar poate în vacanţă ar merge, cine ştie.

Dar pentru că nu mă pot dezice total de statutul meu de (ceva asemănător în anumite puncte cu o) americancă, o să ies să îmi cumpăr un parfum, uite aşa, de amorul mirosului frumos. Îmi amintesc versurile cântecului „un parfum din ţări franceze se ţinea după ea” şi adevărul e că funcţionează, tratamentul nefericirii cu un parfum funcţionează grozav de bine întotdeauna. Dacă nu mirosim bine acum, când calendarul arată primăvară şi degetul arată iarnă, atunci când?

Omuleţii boemi

Cine ar putea să ştie să ajute şi să înţeleagă un biet suflet care încearcă de zile bune să potrivească poza cu cei doi simpatici care se înţeleg din priviri dar care nu se shrink to fit cu conturul sub nici o formă. I-am lungit, i-am lăţit, i-am micşorat, i-am rugat, i-am luat cu binişorul, i-am luat cu răuşorul şi n-am obţinut nici un fel de rezultat notabil. Numai pe mine m-am găsit în blogosferă cu o potrivire atât de generatoare de insatisfacţii. Eu nu renunţ la omuleţi şi conturul acesta nu renunţă la mine iar răbdarea părţilor implicate şi-a stors ultima picătură. Dacă singura soluţie are ceva de a face cu aşa numitul HTML atunci nu mai există nici o soluţie pentru că mie mi-e frică de el, ca de toate aspectele tehnice ale vieţii, atât de utile dar atât de misterioase.

Omuleţii au şi ei o istorie, sunt bucureşteni de felul lor, trăiţi şi desfătaţi o viaţă la capitală, umblaţi, destupaţi la păreri şi la comentarii. Au locuit aproape de staţia de metrou Grigorescu, într-un bloc proprietate personală de la bun început. Din păcate nu proprietatea mea personală. Eu m-am ales numai cu ei şi i-am îngrijit cu duioşie, i-am şters de praf (nu zilnic, nici săptămânal, dar totuşi), i-am împachetat bine după ce le-am rupt gura cu declaraţia plecăm puţin în America. Ei, bieţii, nu s-au opus, câtă vreme sunt împreună viaţa li se pare trăibilă şi cu un oareşce haz subtil, parcă de la o vreme tot mai subtil. Ieri i-am auzit discutându-mă pe şoptite:

Crezi că nimereşte?

Nu ştiu, uite, încearcă.

Acuma ne-a micşorat prea tare.

Acuma prea ne-a lungit.

Stăpâna asta a noastră pare că nu ştie ce face.

Aşa cum spui, dar e totuşi simpatică sărăcuţa şi mi se pare că ne iubeşte cu adevărat.

Să ceară ajutorul altcuiva dacă nu se descurcă singură.

O ştii, prima dată dă cu capul, apoi cere ajutor.

Poate se mai înţelepţeşte şi ea.

Poate, dar să ştii că mie nu prea îmi dă impresia.

Important e să fim sănătoşi. Vezi că ţi s-a deranjat puţin baticuţul.

Mersi, îndreaptă-ţi şi tu pălăria şi hai să luăm aminte la ziua de azi.

Oooooo!scar

Nu ştiu altele cum sunt, dar în ceremonia Oscar-urilor mie cel mai mult mi-a plăcut momentul în care Sophia Loren i s-a adresat lui Meryl Streep. Deşi reprezintă genuri diferite de regine ale filmului, alăturarea lor în desfăşurătorul marelui show mi-a lăsat un gust de moment istoric. Nemaipomenita Sophia Loren, sofisticata care pe măsură ce trece timpul arată tot mai bine, şi incredibila Meryl Streep, naturala care nu se mai opreşte din nominalizări la Oscar, au fost rostitoarea, respectiv destinatara unuia din cele cinci caracterizări superbe care au fost oferite candidatelor la marele premiu pentru actriţă în rol principal.

Îmi amintesc febrilitatea cu care citeam pe timpuri revista Cinema, nerăbdarea cu care o aşteptam şi cruzimea cu care o ciopârţeam pentru a pune cap la cap istorii şi filmografii ale zânelor de pe marele ecran. Aveam un caiet special în care adunam datele, socoteam, îmbogăţeam şi aşterneam cu stiloul poveşti despre actriţe. Nu m-au pasionat niciodată prea mult actorii, am rămas fidelă actriţelor. De aceea mă gândesc de ce se acordă prima dată premiul pentru cea mai bună actriţă şi apoi pentru cel mai bun actor, ştiindu-se că se merge în ordinea inversă a importanţei.

Am umplut atunci un caiet cu poze şi texte despre actriţe şi la final mi s-a părut că nu arată suficient de bine aşa că l-am rupt şi pe acesta şi am pornit altul pe râu în jos, altul mai mare şi mai frumos, de data asta în format de caiet studenţesc. Ştiu că aveam acolo pe Marlene Dietrich, Marilyn Monroe, Vivian Leigh, Meryl Streep, Sophia Loren şi multe, multe altele, încă am caietul cu pricina conservat în biblioteca mamei mele. Abia aştept să îl revăd.

Ce mi-a mai plăcut la Oscar

- Anne Hathaway, înalta de 26 de ani, născută în Brooklyn din mamă actriţă
- că Danny Boyle a câştigat Oscar-ul pentru cel mai bun regizor cu acest atotputernic Slumdog Millionaire
- rochia albastru închis a Freidei Pinto, actriţei indiană din Slumdog Millionaire
- că am apucat să văd, ca niciodată, şi intrările actorilor pe mocheta sau unii îi spun carpeta roşie
- că l-au arătat un pic pe Valentino care a declarat că e acolo ca spectator
- că Meryl Streep a venit şi a stat în primul rând cu una din fetele ei
- cortina de cristale
- momentele de musical şi de dans indian
- că la final echipa lui Slumdog a luat în primire complet scena.

Gata, acum că s-a dus Oscar-ul poate să vină liniştită primăvara.

Chicago Auto Show 2009

Lume multă şi maşini strălucitoare. Făcând o comparaţie, mi-aş dori să fiu maşină la autoshow şi iubitul meu să fie om de intervenţie, pregătit în orice secundă să îmi lustruiască pata oricărui mic capriciu.

Auzisem că s-a tăiat panglica sau cum s-o proceda aici la Auto Show şi am declarat într-o doară că vom ajunge şi noi. Mai fusesem o dată, acum doi ani. Atunci a fost într-adevăr impresionant, în parte datorită faptului că neam de neam de neamul nostru nu mai văzuse şi trântise atâtea uşi de maşini scumpe. Cred că am urcat în toate mărcile care ne-au populat până atunci imaginaţia, în faţă, în spate, şi parţial în portbagaj.

Anul acesta am acţionat mai potolit, mai plini de noi, adică nu ne mai impresionează chiar orice Audi sau Mercedes. Unde mai pui că acum doi ani am încălecat şi o motocicletă, faptă probabil contrabalansată în acest an de urcarea într-un Smart. Din Smart am ieşit bodogănind că nu pot să-mi ceară pe o telecabinuţă 18.000 de dolari când cu 16.000 îmi pot lua teoretic un Nissan Altima roşu.

Târgul sau Show-ul era foarte aglomerat, la fel şi parcarea. Ştiind de acum doi ani că înăuntru era foarte cald, de data asta m-am echipat numai cu tricou şi geacă de blugi, nemaifiind dispusă să-mi târâi după mine cojocul de piele nenaturală prin toate bijuteriile industriei auto. Am găsit parcare departe şi am mers pe jos exact cât a fost necesar să îmi treacă câteva chefuri pe care nu le numesc aici, inclusiv cheful de Auto Show.

Dar înăuntru era numai potrivit de cald şi bine, zici că au proiectat clima pentru geaca mea de blugi. Am vizitat numai o jumătate de expoziţie, cred că partea stângă. M-au atras ca de obicei maşinile navy-blue şi cele roşii. Am participat la Ford la o tombolă unde se putea câştiga un pinguin foarte mare de pluş şi ne-am ales cu biscuiţei cu sigla Ford, destul de gustoşi. Am văzut motoare din care eu nu am înţeles nimic dar la care soţul meu se uita cum mă uit eu unde se vând parfumuri. Privire umedă, muşchii mimicii la turaţie maximă, uimire, dorinţă, pistoane/vaporisator spray, poftă, mângâieri.

Într-un Chrysler (cred) m-am luptat cu un copiluţ care striga la mine să dau înapoi sonorul la filmul care rula pe dvd playerul din spate, iar eu insistam, cuibărită în scaunul de piele bej din dreapta faţă, să îl ignor şi să îmi continui reveria indusă de Here I am, if you send me an angel, here I am, in the land of the raising star al lui Scorpions. Aceeaşi maşină oferea posibilitatea să roteşti al doilea rând de scaune şi în felul ăsta cei de pe al doilea rând şi al treilea rând să stea faţă în faţă ca la cofetărie, la mijloc existând şi o măsuţă să-ţi pui sandvişul cumpărat de la KFC-ul de la marginea drumului şi butelca de sodă aproape caustică.

După un atât de pronunţat efort vizitaţional am simţit şi noi urme de foame şi m-am necinstit cu un churros, un fel de langoşă în formă de băţ lung, cam cât antebraţul, cu un preţ aşişderea. Am sosit acasă şi cum am consumat aproape toată ziua pe baricadele celor mai evoluate tehnologii am zis să o sfârşim mai simplu, cu o pizza fierbinte.

Nu ştiu industria auto ce simte, dar eu simt o mare mulţumire sufletească pentru că am constatat că am evoluat în gusturi şi mentalităţi. Acum doi am stat de zeci de ori la cozile la care Toyota oferea plase de plastic şi parcă îmi ieşisem din minţi, nu mai plecam. Duminica asta am stat o singură dată la rândul unde m-am ales cu o plasă din nu ştiu ce, dar oricum roşie, arătoasă şi reciclabilă. Asta înseamnă că: 1) Toyota a înţeles importanţa conservării mediului şi 2) eu am înţeles că nu trebuie să duc acasă toate plasele gratuite de la nici o expoziţie.

Acestea fiind spuse, las să vorbească bliţurile, caii putere şi periile de lustruit ale indivizilor strecuraţi în salopetele cu inscripţia Chicago Auto Show 2009. Şi încă două detalii: parcare 17 dolari, intrare 10 dolari de căciulă adultă şi gratis pentru căciuliţele până la 6 ani, dragele de ele.

Dior? Nu, motor.

Domnia sa

Domnia mea

Broscuţă oacheşă

Aşa arăta oraşul când am ieşit de la manifestare

Trist, trist, trist

Eram în maşină acum seara, veneam dintr-o vizită foarte plăcută. Mi-a sunat telefonul şi o prietenă mi-a spus o poveste îngrozitoare. E vorba de o fată care avea 33 de ani şi se numeşte Laura. Eu nu am cunoscut-o dar asta chiar nu are importanţă acum. Am înţeles că a venit aici în America, la Chicago, s-a îmbolnăvit şi a murit. Acum a venit mama ei aici şi vroia să îi incinereze trupul şi o ducă aşa înapoi în România. Am înţeles că preotul ortodox nu a fost de acord cu aşa ceva şi a spus că trebuie îngropată, altfel nu i se fac slujbele care trebuie să se facă, după o rânduială pe care nu o cunosc şi în consecinţă nu o comentez. Înmormântarea costă 8000 de dolari şi se încearcă strângerea banilor pe care familia nu îi are. Banii se pot dona la Biserica Ortodoxă Constantin şi Elena de pe 5410 N. Newland Ave., Chicago, IL, la intersecţia Higgins cu Newland. Nu există o sumă care să se doneze, fiecare dă cât se poate. Am înţeles că se pot dona bani duminica viitoare la slujbă, atât a aflat şi prietena mea.

Dragii mei, uitaţi acum am găsit aici linkul despre Laura.