Chicago Auto Show 2009

Lume multă şi maşini strălucitoare. Făcând o comparaţie, mi-aş dori să fiu maşină la autoshow şi iubitul meu să fie om de intervenţie, pregătit în orice secundă să îmi lustruiască pata oricărui mic capriciu.

Auzisem că s-a tăiat panglica sau cum s-o proceda aici la Auto Show şi am declarat într-o doară că vom ajunge şi noi. Mai fusesem o dată, acum doi ani. Atunci a fost într-adevăr impresionant, în parte datorită faptului că neam de neam de neamul nostru nu mai văzuse şi trântise atâtea uşi de maşini scumpe. Cred că am urcat în toate mărcile care ne-au populat până atunci imaginaţia, în faţă, în spate, şi parţial în portbagaj.

Anul acesta am acţionat mai potolit, mai plini de noi, adică nu ne mai impresionează chiar orice Audi sau Mercedes. Unde mai pui că acum doi ani am încălecat şi o motocicletă, faptă probabil contrabalansată în acest an de urcarea într-un Smart. Din Smart am ieşit bodogănind că nu pot să-mi ceară pe o telecabinuţă 18.000 de dolari când cu 16.000 îmi pot lua teoretic un Nissan Altima roşu.

Târgul sau Show-ul era foarte aglomerat, la fel şi parcarea. Ştiind de acum doi ani că înăuntru era foarte cald, de data asta m-am echipat numai cu tricou şi geacă de blugi, nemaifiind dispusă să-mi târâi după mine cojocul de piele nenaturală prin toate bijuteriile industriei auto. Am găsit parcare departe şi am mers pe jos exact cât a fost necesar să îmi treacă câteva chefuri pe care nu le numesc aici, inclusiv cheful de Auto Show.

Dar înăuntru era numai potrivit de cald şi bine, zici că au proiectat clima pentru geaca mea de blugi. Am vizitat numai o jumătate de expoziţie, cred că partea stângă. M-au atras ca de obicei maşinile navy-blue şi cele roşii. Am participat la Ford la o tombolă unde se putea câştiga un pinguin foarte mare de pluş şi ne-am ales cu biscuiţei cu sigla Ford, destul de gustoşi. Am văzut motoare din care eu nu am înţeles nimic dar la care soţul meu se uita cum mă uit eu unde se vând parfumuri. Privire umedă, muşchii mimicii la turaţie maximă, uimire, dorinţă, pistoane/vaporisator spray, poftă, mângâieri.

Într-un Chrysler (cred) m-am luptat cu un copiluţ care striga la mine să dau înapoi sonorul la filmul care rula pe dvd playerul din spate, iar eu insistam, cuibărită în scaunul de piele bej din dreapta faţă, să îl ignor şi să îmi continui reveria indusă de Here I am, if you send me an angel, here I am, in the land of the raising star al lui Scorpions. Aceeaşi maşină oferea posibilitatea să roteşti al doilea rând de scaune şi în felul ăsta cei de pe al doilea rând şi al treilea rând să stea faţă în faţă ca la cofetărie, la mijloc existând şi o măsuţă să-ţi pui sandvişul cumpărat de la KFC-ul de la marginea drumului şi butelca de sodă aproape caustică.

După un atât de pronunţat efort vizitaţional am simţit şi noi urme de foame şi m-am necinstit cu un churros, un fel de langoşă în formă de băţ lung, cam cât antebraţul, cu un preţ aşişderea. Am sosit acasă şi cum am consumat aproape toată ziua pe baricadele celor mai evoluate tehnologii am zis să o sfârşim mai simplu, cu o pizza fierbinte.

Nu ştiu industria auto ce simte, dar eu simt o mare mulţumire sufletească pentru că am constatat că am evoluat în gusturi şi mentalităţi. Acum doi am stat de zeci de ori la cozile la care Toyota oferea plase de plastic şi parcă îmi ieşisem din minţi, nu mai plecam. Duminica asta am stat o singură dată la rândul unde m-am ales cu o plasă din nu ştiu ce, dar oricum roşie, arătoasă şi reciclabilă. Asta înseamnă că: 1) Toyota a înţeles importanţa conservării mediului şi 2) eu am înţeles că nu trebuie să duc acasă toate plasele gratuite de la nici o expoziţie.

Acestea fiind spuse, las să vorbească bliţurile, caii putere şi periile de lustruit ale indivizilor strecuraţi în salopetele cu inscripţia Chicago Auto Show 2009. Şi încă două detalii: parcare 17 dolari, intrare 10 dolari de căciulă adultă şi gratis pentru căciuliţele până la 6 ani, dragele de ele.

Dior? Nu, motor.

Domnia sa

Domnia mea

Broscuţă oacheşă

Aşa arăta oraşul când am ieşit de la manifestare