Joc de glezne

Cititoarele şi cititorii sunt rugaţi frumos să adopte poziţia şezând, pentru a procesa mai uşor toată grozăvia veştii: nu mai sunt tristă. Ca de obicei, mişcarea de la puctul A la punctul B îmi face bine, îmi limpezeşte nelimpezelile şi îi scuteşte pe ceilalţi de ascultarea unor văicăreli supărătoare. Plouă. Nu ştiu de ce, nu ştiu cât o să dureze. Dar poate să plouă cât e scris să plouă, nu mă plâng. De cum am ieşit aici din aeroportul O’Hare m-a izbit un vânt rece, apoi a doua zi a fost vară după care au venit trei zile de toamnă – iarnă, probabil chitite să îmi challengeuiască veselia, lucru care a dat greş. Încă nu am despachetat de tot bagajul, mai vreau să păstrez cu mine parfumurile călătoriei, giumbuşlucurile acelor de ceasornic, amabilitatea stewardeselor de la Lufthansa, bucuria cu care am întâlnit oameni noi şi plăcerea cu care am regăsit oamenii vechi la locul lor. Nu am prea multe poze pentru că după ce m-am instalat veselă în avion pe locul de la geam, am constatat că aparatul foto nu îmi împărtăşeşte sentimentele. Părea mort. Ah, am aruncat imediat vina pe individul repezit din aeroport care a tras de sub bagajul meu de mână una din mesele pe care se sprijinea. M-am gândit imediat că mi-a nefericit aparatul foto (vă amintiţi, eram în pasa proastă, eram tristă, nu veselă şi binedispusă ca acum). Aşa că prima poză datează din seara dinaintea plecării înapoi iar următoarele sunt făcute pe deasupra Groelandei. Ia uite că încet – încet îmi reintru în mână şi există şanse reale să povestesc curând ceva cu cap şi coadă. Hai, hai, joc de glezne, joc de glezne.