Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.

(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)