Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.