Se poate trăi cu un singur neuron

Se poate. Cu condiţia să nu îl oboseşti excesiv. Să îl trezeşti cu grijă, mângâindu-l pe spate şi spunându-i bună dimineaaaaaţa. Cum ai dormit? Eşti bine? Apoi îi netezeşti păturica şi îi aduci papucii de casă, să nu răcească la picioruşe şi să te lase de izbelişte. Îi depui cafeluţa pe noptieră şi îl laşi să se pregătească pentru noua zi în care toată povara proceselor tale mentale va atârna pe umerii lui, ca un guler greu, cu trei măsuri mai mare.

Nu spune nimeni că treaba lui e uşoară. Aflat în permanent pericol de a muri de singurătate, neuronul îţi va fi totuşi foarte devotat, parţial şi din teama că dacă el nu funcţionează cum trebuie tu vei fi dat la o parte de prin funcţii şi măriri, de prin adunări şi prezidii, iar el va intra într-un şomaj lung cât un tunel fără luminiţă.

Te va susţine pe la toate întrunirile politice, îţi va coordona răgetele aducătoare de lacrimi în ochii publicului, va supraveghea dozajul şi distribuirea micilor în mulţime, va calcula costul actualizat al berii de campanie, va ţine un ochi aruncat pe volan, în timp ce ochiul pereche se va destinde în căldura moale a canapelei pasagerului.

Va vorbi la telefon gesticulând cu o energie care ne face să credem că la mijloc sunt mai mulţi neuroni, dar nu, de fapt e numai unul. Unul alunecos şi descurcăreţ, neîncurcat cu căile plictisitoare ale muncii cinstite (cu grafic de productivitate şi alte mărunţişuri sărite de pe fix). În caz de urgenţă va rânji cu gura până la urechi, inspirând o încredere tâmpă puţinilor alegători cărora nu le-a inspirat o neîncredere totală.

Se poate trăi cu un singur neuron şi se trăieşte bine. Orice suplimentare a numărului de neuroni produce un şir nesfârşit de probleme reale şi închipuite, stârnind în posesor un geamăt crunt şi un dor cumplit de timpurile în care stăpânea un neuron unic, fără intenţii de multiplicare.

Fă-mă tatăăă, fă-mă tatăăăăă analiiiist

(în curând pe ecrane)

Pe kai, că analizăm

Marii analişti şi marii englezişti, combinaţi în fomula magică 2-în-1 (şampon şi balsam), despică şi explică din greu situaţiile, scăldaţi în sudoarea tastei şi animaţi de o înţelegere a cărei profunzime ne este străină nouă, exemplarelor de rând. Uneori mă gândesc (în pauzele dintre reprizele de stat degeaba) cât de fericiţi şi binecuvântaţi suntem noi, sus-pomenitele exemplare, pentru că avem şansa rară de a fi deşteptaţi de pana solidă a câte unui analist consacrat. Altfel am fi umblat pe stradă cu ochii legaţi şi cu urechile înfundate, neloviţi de înţelegerea mersului complex al acestei lumi ciudate în care ne purtăm neştiinţa.

Acest articol ne explică ce şi cum cu Barack Obama. Bine că ne explică, altfel treceam proşti strada şi aveam şansa să ne calce vreo maşină pentru a pune capăt nepriceperii noastre atât de strigătoare la cer. Strigătoare la cerul analiştilor, adică. De aceea se trezesc ei, analiştii, dimineaţa, de aceea fac duş şi se spală pe dinţi (sper), de aceea îşi pun cămăşile mişto, târguite în deplasările prin străinătate, ca să apară la televizoare şi ca să scrie în ziare şi să aprindă astfel soarele înţelegerii şi pe cerul plumburiu al ignoranţei noastre.

În capul spart al articolului, de fapt în paragraful de deschidere, care se presupune că ne capteză atenţia şi cele încă vreo câteva facultăţi mintale neesenţiale de care beneficiem, se lăfăie ca un sultan scârbit, plictisit de nimicnicia supuşilor neinteresanţi, o denumire politikal corectă, zămislită de intenţii bune şi cu rezultate dezastruoase.

"Presedintele Americii, cel mai puternic om de pe planeta, este un barbat de culoare - african-american, cum este denumirea sa politikal corecta - democratul Barack Hussein Obama II."

Ştiu, am înţeles şi nu comentez: acum toţi suntem din mumă română şi tată corporatist american cu baza în Ohio (sau poate Dallas, nu mai ştiu). Uneori e bine totuşi să scriem corect şi consistent într-una din cele două limbi, indiferent în care, fără a izbi perişoara englezească de smalţul oalei româneşti. Cu atât mai mult cu cât la fraza noastră se holbează şi ţâţâie a mirare atâta populaţie de neiniţiaţi, populaţie care ar putea fi făcută să creadă că e frumos să scrie politikal pe bărcuţele de hârtie cu care îşi face de lucru în pauzele dintre sesiunile informative semi-preparate.

Aşadar, prindeţi k-ul, scoateţi-i ochii, deşurubaţi-i braţul virat spre dreapta sus şi braţul virat spre dreapta jos, apoi încovoiaţi băţul rămas până ce devine c românesc. Pentru că şi marea familie englezo-americană vecină, prietenă şi infiltrată printre noi şi în minţile noastre, utilizează uneori c-ul, mai ales atunci când încearcă să explice românilor conceptul de politically correct. Sau corect din punct de vedere politic. Cum preferaţi.

Cui mă întreabă, pe bună dreptate, dacă eu nu greşesc nimic, niciodată, îi răspund cu sinceritate că greşesc frecvent. Însă pentru formulările englezeşti de care nu sunt sigură şi cu care vreau să impresionez cetăţenii, folosesc un afurisit de dicţionar englez-român elaborat de Andrei Bantaş, dicţionar care mă urmează cu kilogramele lui prin lume. E part of the family aş putea spune, dacă aş vrea să par ceea ce nu sunt.

Mall-ul şi publicul inaugurării sale

Am citit pe blogul oraşului Deva şi pe blogul lui Ciprian Sterian că ambele mall-uri, cel de la Deva şi cel de la Buzău sunt inaugurate respectând aceeaşi formulă: în prima zi se deschid porţile pentru publicul strâmt şi numai a doua zi pentru publicul larg. Foarte frumos, să nu se amestece şi să se calce pe picioare aceste două categorii speciale de public.

Cum mi-am petrecut sfârşitul republicanilor

Uf, ce îmi mai autobeştelesc structura emoţională care îmi urcă inima în gât ca numărul de electori în graficul lui Obama! E numai 8.40 la Chicago, am culcat copilul şi bunica şi navetez de la televizor la calculator. Tot mai bine scriu de la hardughia clasică decât de la laptop. Am şi eu scrântelile mele. Laptopul trebuie ţinut nu ştiu cum, să se ventileze, să nu se înnece şi să nu răguşească. Tare nu m-am dat cu progresul tehnic, dar nu e numai asta, am un răspuns pavlovian la laptop-uri, de câte ori le văd mi se pare că sunt în tren. Numai acolo văd oameni aşa de încrâncenaţi aplecaţi deasupra jucărioarelor şi manevrând tabele grele cu vânzări subţiate de criză şi power-poainte super-brici. Numai vreo doi îşi arată ultima fărâmă de umanitate şi joacă solitaire. Aşa îmi place mie cum se smucesc oamenii ăştia peste macazuri (voturi 200 la 124, ora 8.45) agăţaţi de tastaturi şi înnodaţi la i-poade.

Mai sunt 70 de electori şi câştigă Obama. Nu ştiu ce draci mă emoţionează aşa, poate o fi şi faptul că dintr-o învârtoşire a soartei sunt contemporană şi co-orăşeană cu o felie de tort istoric. N-am avut nervul să merg în Grant Park, să pun mâna pe pulsul poporului. Motivele sunt multe şi complexe, unul e că e noapte groasă, altul e că sunt nevricoasă să fiu departe de adăpostul suburbiei la aşa o oră târzie, ultimul şi cel mai important e că vreau să îl văd pe Obama când spune cuvântarea de victorie, să îl văd în direct la televizor. Uneori mă gândesc ce nervi îţi trebuie să rezişti la presiunea unei poziţii ca a lui şi ce risc îşi asumă totuşi intrând în drăcăria asta politică cu atât de mulţi simpatizanţi dar şi cu atât de mulţi care împărtăşesc un alt punct de vedere.

Mă uitam la un moment dat şi la români, care discută tot despre subiectul american şi discută bine, nu se încurcă. Am încercat să mă abţin şi să nu pomenesc părerea unui analist de la TVR Internaţional care ne explica nouă, diasporenilor de aici şi de aiurea cum e cu soccer mom, adică o categorie de femei moderne, etc, etc, targhetate şi ele de campaniile electorale. Dacă aş avea cum, i-aş spune analistului că soccer mom sunt femeile care în general nu lucrează şi stau acasă cu copii şi îi duc cu maşina pe la diverse activităţi. Nimic rău în a fi o soccer mom dar am rămas eu cu sentimentul că analistul era sub impresia falsă că soccer mom înseamnă altceva.

Aşa mă bucur că am ghicit. Că am intuit, mai bine spus, câştigătorul. Hillary era prea ruptă de oamenii obişnuiţi, prea implicată în drame, birouri ovale, monici, mizerii şi iertări izvorâte din interes, un interes atât de puternic că nici poalele ridicate ale altor fuste nu-l poate descuraja. John McCain e şi el rupt de realităţile clasei medii americane, posibil şi pentru că era ocupat la un moment dat să-şi amintească oare câte naiba de case are şi pe unde. Rămăsese că oamenii lui de campanie vor săpa adânc şi vor coace într-o bună zi răspunsul. Să sperăm că va fi mai bine, sigur, nu chiar mâine dimineaţă, ci pe măsura scurgerii timpului spre următoarele alegeri.

Declaraţie

M-am introdus cu neruşinare în titlul blogului, abuzând de faptul că îl scriu chiar eu. Nu ştiu cât va dura, poate mă răzgândesc şi îmbrăţişez din nou modestia. Să vedem.

Proud to be, sau nu?

Azi am auzit la radio americani spunând că aşteaptă schimbarea şi un preşedinte care să fie în stare să le redea mândria de a fi american. Spuneau că în călătoriile în afara ţării ajunsese să le fie jenă că sunt americani şi deci vrând, nevrând (mulţi nevrând) asociaţi cu destule lucruri rele, inclusiv interminabilul război din Irak. Spuneau că îşi doresc mândria înapoi (mândrie în sensul bun, presupun, pentru că există şi mândrie în sensul rău, desigur).

La cursul meu de psihologie socială am învăţat cum noi oamenii operăm “la greu”, ca să mă exprim aşa, cu stereotipuri. Iar stereotipurile asociate naţiunilor sunt unele dintre cele mai puternice. Nici nu am avea cum să judecăm toate persoanele separat, individual, dar pe de altă parte, procedând aşa emitem în destule cazuri judecăţi dacă nu de-a dreptul greşite, atunci cel puţin foarte părtinitoare.

Ideea de a schimba imaginea Americii există însă, aşa după cum am auzit. Să vedem diseară dacă mai există şanse reale. E o zi importantă azi. Spunea cineva că America trebuie să-şi schimbe povestea, trebuie să lucreze la părţile esenţiale, cum s-ar spune. Nu ajunge să-şi taie unghiile şi să-şi manichiureze pieliţele, e nevoie de mai mult.

Cu transhumanţa la atac

“Serios?” - m-a întrebat doamna cărei i-am răspuns “cărţi şi reviste” la întrebarea “ce conţin pachetele?”. Ieri am mers la una din firmele de transport care duc coletele românilor americani din Chicago spre ţara aceea mică, îndepărtată şi dispreţuită, al cărei nume îl ştim.

Cred că cel mai sănătos argument pe care îl puteai scoate din sacul trimiţătorilor şi cu care nu ai cum să dai greş este scumpetea lucrurilor de acasă. Pentru că acolo toate preţurile acoperă găurile negre ale şvaiţerului politic şi se ştie că gaura neagră numai suge, fără să trântească nimic înapoi. Înfriguraţi şi încercând să-şi strângă mai bine gecile de fâş (fără mâneci) peste mijlocul căzut pradă unei reprize de intensificare a vântului, expeditorii îşi treceau greutatea de pe un adidas pe altul, aşteptând să-şi lase poverile în magazie, să le ştie pornite odată spre cei dragi. Spre Satu-Mare, Timişoara, Deva, Bucureşti, destinaţiile pe care le-am observat trăgând cu ochiul spre adrese, şi spre toate celelalte destinaţii pe care nu le-am observat pentru că n-am mai avut chef.

Toţi se gândeau la cineva. Toţi sperau să uşureze cumva un ceva al destinatarilor, să le îndulcească sărbătorile şi zecile de luni de absenţă cu aroma unei bomboane pe băţ americane, cu căldura unor haine cumpărate pentru nepoţi pe care nu i-au văzut niciodată, cu bucuria vărului Andrei când i-o sosi scara rabatabilă (scară cu care de acum poate ajunge în toate cotloanele caselor pe care le zugrăveşte), cu bâţul de încântare al Stelei când îşi alunecă talpa în noile încălţări, cu câte şi mai câte bucurii mici şi mari. Toate împachetate cu grijă, cu inima un pic strânsă de dor, un pic ciobită de cometa îndoielii, cu stomacul şi cu agenda pline de planuri pentru anul care vine, când, dacă se potoleşte recesiunea, o să trimită şi mai multe spre casă.

Aşa, din vorbă în vorbă, că nu poţi să stai mut între românii tăi ca între alte naţii, dialogul clipoceşte, vorbele vin, mai scapă şi un piper de glume în ciorba aşteptării. Unul dintre băieţi ne spunea că îşi trimite câteva lucruri acasă pentru că merge în vizită de Crăciun şi după vaste socoteli a tras de părul concluziei că iasă mai bine să trimită de aici. Foarte bine. Foarte frumos.

În urma acestei discuţii mi-am adus eu aminte că am auzit odată de un individ care şi-a pregătit propria vizita acasă până în detaliul smucit al trimiterii de hârtie igienică, pentru că, se ştie, asta e mai scumpă acolo şi calitatea nu se compară. Omul s-a asigurat că vreme de trei săptămâni, cât dura incursiunea pe piciorul de plai originar, calitatea tratamentelor aplicate fundului personal nu va suferi nici un rabat. E adevărat că un fund tratat cotidian cu stimă şi cu moliciunea imaculată a budigenicii occidentale nu va sta să asculte explicaţiile tale blegi cum că acasă la mă-sa iasă mai ieftin să cumperi role din cartoane reciclabile. Aşa că omul, ca să nu aibă probleme cu revolta fundului, şi-a luat toate măsurile de precauţie şi a încărcat containerul cu câteva baxuri de răsfăţ dorsal, calitatea premium. Nu se pune la socoteală taxa de deplasare a baxurilor până la Satu Mare, taxă destul de interesantă care, cred eu, în socoteala mea de aiurită dusă cu japca naivităţii la facultatea de economişti, acoperea cu brio preţul hârtiei igienice de acasă.

Ei da, dar atunci cum să-i mai spui tu lui Doru, când vă strângeţi toţi la una mică şi îi explici ce mişto e America şi ce scârbit eşti de România şi preţurile ei (şi chiar eşti scârbit) că de asta, Dorule (tu, necălătorule), mi-am adus de toate de acolo, inclusiv sus-incriminata hârtie igienică. Am adus şi tampoane pentru Consuela, că dacă o apucă alte alea pe plai natal, să nu se atingă de asprimile româneşti.

N-am să comentez aici ce şi cum. Fiecare face ce vrea şi cum crede cu fundul lui (problema porneşte de la cap). Dar nu mă pot opri să observ că deplasarea intercontinetală a boarfelor necesare traiului e unul din cele mai plăcute sporturi, dătătoare de senzaţii de împlinire şi importanţă. M-am simţit mică şi proastă că mi-am trimis acasă în această tură numai cărţi şi reviste şi atunci am adăugat repede minciuna că aş avea şi nişte haine în cutii, ca să îmi mai dreg un pic poziţia belită de sinceritate.

Sper numai ca totul să ajungă cu bine iar cărţile mele să poată stabili o relaţie armonioasă cu maşinile de tăiat iarba peste care au aterizat în morman, ştiut faptul că şi cărţile, cât or fi ele de înţepate, totuşi se pot plictisi dacă nu stabilesc nici un contact inter-ambalaje pe durata celor şase săptămâni cât mi s-a dat asigurare că durează transportul. Ei, să fie într-un ceas bun.

Cu femeia la deşteptare (financiară, sau aşa părea la prima vedere)

Deşi cel mai des mă ţin departe de televizor ca nordul de sud, există momente şi dispoziţii când îl mai deschid totuşi. În zilele când la Chicago au fost ploi mari l-am deschis ca să văd cam pe ce lume suntem. Din una în alta, televizorul a rămas mergând pe canalul 11, în parte şi datorită emisiunii despre Beatles care a urmat ştirilor. După care l-am păstrat în continuare pornit, în timp ce aranjam, sortam şi împachetam câteva lucruri. Emisiunea cu Beatles s-a terminat şi i-a urmat un alt gen de program care mi-a atras pe undeva atenţia.

O doamnă bine, aranjată, tunsă modern, vorbea cu un echilibru de fermitate şi patos unei săli pline de alte doamne, nu chiar toate la fel de înfloritoare. Vorbea convingător, profesionist (cred), cu energia inegalabilă e speaker-ului american.

Deşi sunt sceptică faţă de asemenea adunări, vorbitoarea mi-a captat biţii de atenţia rămaşi neutilizaţi la împachetat. Ideile erau interesante, am zis eu, în general încurajând femeile să fie mai ale naibii când vine vorba de bani. Să ştie să ceară mai hotărât şi să nu se sfiască să aibă grijă de propria persoană, pentru că de acolo se trage şi energia de a avea grijă (eventual) şi de alţii.

Toate bune. Până la pauza de publicitate. La care măreţia şi consistenţa discursului au căzut în groapa fără fund a vânzărilor fără creier sau cu nuanţe de creier spălat cu şampon şi clătit cu balsam, să nu se încâlcească.

Doriţi să aveţi oricând disponibil cd-ul cu sfaturi? Foarte bine, sunaţi la numărul de telefon 1-800-tot aşa-tot aşa. Până aici mi se pare firesc. Poate într-o seară stai cu pupila căţărată pe candelabru (ei, s-au lipit spaghetele de oală, acum să vedem cine merge să cumpere burette de sârmă şi cine râcâie împreunarea fumegândă, să vedem) şi te mănâncă să-ţi aminteşti un sfat important pentru femeia pe cale de deşteptare (financiară) şi atunci mergi, pui cd-ul unde trebuie şi asculţi discursul, atât ideile ţinute minte, cât mai ales ideile complet uitate dar absolute necesare unei deşteptări de calitate.

Foarte bine. Dar poate te supără urechile şi nu ai chef să asculţi cd-ul ci preferi să citeşti. Nici o problemă. Poţi suna la 1-800- tot aşa - tot aşa şi comanzi cartea doamnei Suze Orman şi o ai la dispoziţie ori de câte ori te plesneşte cheful de deşteptare (financiară). Dar poate nici asta nu-ţi ajunge. Poate eşti o îngrămădită uitucă şi zăpăcită care nu mai ştie de atâtea cd-uri şi atâtea deşteptări şi atâtea cărţi şi atunci ai nevoie neapărat de un organizer de plastic care să-ţi păstreze toate materialele informative pe căprării. Tot nici un protest din partea mea. Nici nu m-am gândit să scriu despre asta pe blog.

Dar poate eşti aşa de idioată că nu mai ştii pe unde îţi păstrezi documentele, cecuri, declaraţii, extrase de cont. Nici o problemă. Uite aici o valijoară metalică unde poţi păstra toată hârţogăraia esenţială într-un singur loc. Dar dacă vine inundaţia? Valiza rezistă. Dormi liniştit când valiza lucrează pentru tine, că n-ai fi prima. Pentru a demonstra această idée, doamna Suze şi încă o altă doamnă (cu acelaşi aspect momentan de curcă gâdilată sub burtă cu cremă Lancome) înfundă valiza într-un acvariu pentru a demonstra că nu pătrunde înăuntru picior de apă, apoi, după această demonstraţie plină de sinapse şi neuroni, pun valiza jos şi încep să sară amândouă pe ea ca zurliile. Acesta a fost momentul în care am decis să scriu. Ca să vezi că nu te poţi baza întotdeauna pe prima impresie, cea de la începutul discursului.

La Casa Bântuită să nu te duci cu sacul

Şase tichete a câte cincizeci de cenţi devalorizaţi bucata m-a costat să mă speriu îngrozitor în Casa Bântuită. De fapt eu m-am speriat lângă Casa Băntuită, stând în fund pe o bancă şi aşteptând să iasă afară cei mai curajoşi decât mine: copilul şi soţul.

Aparatul perfect de propagandă şcolărească a măcinat săptămâni în şir creierul şcolarilor de clasa I, aşa încât tot ce visau, tot ce-şi doreau şi tot ce puteau dezbate azi era subiectul Casa Bântuită. Această casă era mireasa festivalului, vedeta distracţiei şi minunea minunilor.

N-am putut opri copilul să meargă, nici n-am încercat, nici nu ne-am gândit să încercăm. La ora cinci ne-am înfiinţat la festival, am cumpărat tichete şi am decis să intru cu fata în Casa Bântuită. În Casa Bântuită nu intră fiecare cum îl plesneşte cheful, se stă la coadă în mod organizat. Coada lungă, nu pot să spui cam cât dar să aproximăm la o jumătate de oră. Nimic neobişnuit.

Decidem să intrăm numai unul dintre noi cu fata la distracţie, adică să intru eu. Pe cât ne apropiam parcă nu chiar îmi venea să purced mai departe, mă apucase aşa, un fel de uneasyness, în grai neaoş românesc. După ce am tras nepermis cu ochiul prin uşa crăpată a casei pe când primea alte victime am zis că nu, eu nu intru. A rămas fetiţa cu soţul iar eu m-am dus să mă speriu aşa cum am mai precizat, pe o bancă. Am decis noi că nu are rost să ne speriem toţi trei, mai bine unul să-şi păstreze capul limpede.

Nici n-am apucat să mă aşez bine pe banca în discuţie şi să mă bucur de bucuria unor băieţi care se băteau cu fân, că eroii mei speriaţi au şi apărut la orizont. Mi-am dat seama că ceva nu a funcţionat bine în procesul distracţiei dirijate. Am mers toţi spre topoganul gonflabil unde copilul a mai uitat de bântuieli şi a mărturisit că sperase ca vizita să fie fani, nu cripi.

În vreme ce fata chiuia pe topogan am încercat şi eu (cu o curiozitate bolnavă) să aflu ce proces de producţie şi de desfacere are loc în numita casă (în fapt sala de festivităţi a şcolii în care s-a executat un fel de culoar din cearşafuri).

Am aflat că o doamnă cu un bec la cap urla mimând plăcerea scaunului electric, alţi voluntari răcneau să-ţi sperie măduvioara iar un alt aranjament încerca să reconstituie asaltul unei fantome asupra trecătorului nepregătit.

Eu încerc să mă obişnuiesc să nu mai judec aspru şi să accept cu mai mult succes multiculturalismul aşa că n-am să spun că e ciudat ce pot considera unii oameni amuzant. Am să spun numai că mă amuză ce amuzamente au unii şi că mă mulţumeşte atitudinea mea de a sta departe de ele. Şi mă mulţumeşte promisiunea fetei de a nu se mai apropia de aşa ceva. Am aplicat, cred, cea mai bună şi eficientă metodă: convinge-te şi lasă-l dracu’. Că nu te poate convinge nimeni altcineva. E dovedit.

Cu Austria voastră cu tot :)

Nu mai există respect pentru oamenii de la câmpie. După ce Lucian mă chinuia sistematic cu poze din Austria, mi-am înghiţit cu dificultate invidia pe Denisa şi când mai, mai că o digerasem, mă trădează şi Ghiocel. Nu te mai poţi baza pe nimeni. Uanderful.

Au şi americanii munţi frumoşi dar Dumnezeu ştie unde că eu nu m-am întălnit cu ei (cu munţii, adică). Ceva e putred în Danemarca şi e putred şi la câmpie, poate am stat prea mult aici şi nu mi-am dat seama. Dar ce mi-e dor de un pisc, de un acoperământ de brazi, de un Buşteni, de o, stoooooooop it, hai să dormim. Heeeeei tramvai, cu etaj... stoooop it. Se aude un debut de aţipeală şi putem avea un dreeeeeam about Austria, eventual. Tell me who you aaaare, you are a shining staaaaaar. Închide şi radio-ul, te rog. Aşa.

Spectator ştiutor

Abia m-am dat jos de pe televizor după ce am vizionat ultima dezbatere dintre Obama şi McCain. Astăzi, 15 octombrie, au stat la aceeaşi masă şi au răspuns întrebărilor moderatorului (al cărui nume nu îl ştiu dar aş putea căuta pe internet şi pe urmă m-aş putea preface că l-am ştiut). În orice caz, mie moderatorul mi-a inspirit un mare respect, un tip sobru în compania căruia nu cred că ai îndrăzni să fooling around.

Eu cu politica avem în comun exact ce au doi cetăţeni aparţinând unor culturi diferite (unul cu rochiţă şi celălat cu adidaşi) care aşteaptă să intre în toaleta unui avion. Singurul sentiment care îi leagă (pe lângă sentimentul de fragilitate şi atotputernicie pe care îl simte orice om deasupra norilor) este enervarea uşoară şi politicoasă faţă de ăla dinauntru care nu mai iasă din incintă, deşi s-a auzit cum a tras apa de trei ori.

Şi totuşi am urmărit dezbaterea cu urechile larg deschise, cu ochiul scrutător şi cu mirarea că am ajuns telespectatoare la cea din urmă trântă televizată dinainte de alegerile americane din noiembrie. În primul rând cravata. Cravata e un factor extraordinar de important în decizia alegătorului şi aici culoarea roşie şi tinereţea lui Obama au bătut net, detaşat şi neretuşat albastru închis-ul lui McCain.

Obama a mustit stăpânire de sine, nerânjeli şi răspunsuri mult mai concrete decât McCain. Adelina a propus să îl invităm pe Obama la casa noastră într-o zi, ceea ce e semn clar că l-a plăcut şi ea. Nu a propus nimic legat de McCain. Mie îmi place că Obama când râde, râde, larg, frumos, cu toţi dinţii. Când nu râde stă serios, dar serios şi sobru, aşa cum mi se pare normal. Dar evită nehotărârea rânjetului intermediar şi prefăcut pe care nu pot să îl suport şi evită mustăcirea pungilor din obraji, posibil şi pentru că nu le are.

Nu analizez acum programele politice şi promisiunile părţilor, pentru că o fac în acest moment toţi analiştii şi para-analiştii politici care mai au urmă de suflare în ei şi o fac, evident, în mod profesionist, aşa cum trebuie. Ce-am reţinut eu aşa, repede, este că Obama vorbeşte despre un fond, ceva, o chestie federală care să înlesnească accesul la asigurările de sănătate şi pentru neîmbuibatul nerepublican. Că educaţia mai trebuie ieftinită puţin pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, că e cocoşantă. Că nu poţi lua femeilor totuşi dreptul de a alege când e vorba de avort, dând legi care să îl facă ilegal. Eu nu spun că avortul e bun, e o porcărie, dar nu cred că o lege poate opri nişte chestii. Noi ştim mai bine, am luat şi o Palmă de Aur pentru asta.

Ei da, pe scurt zic ce am zis de la început. O să câştige Obama.

Laudă ţie bibliotecă americană

Unul dintre lucrurile după care îmi sângerează inima când mă gândesc să plec din America sunt bibliotecile publice. Aici poţi face orice de la a rămâne pe scări nemăritată în rochia ta supărător de perfectă (ca şi Carrie din Sex and City) până la a pleca spre casă cu braţele şi plasele şi poşeta pline de cărţi şi filme, fără a plăti un bănuţ. Ba chiar dacă te roade atât de puternic setea de cunoaştere poţi face rost (cu puţină şansă şi cu respectarea zicalei omul potrivit la momentul potrivit) de permise de intrare gratuite pe la muzee. Pentru că, să ne amintim, în Chicago te taxează fără jenă, neumblând cu fineţurile binevenite ale donaţiei sugerate.

Recapitulând, biblioteca publică este gratuită şi este ticsită cu chestii. Nu ştiu în alte zone cum e dar la noi la Chicago (ce ne mai distra mătuşa când spunea la noi la Bucureşti) toate bibliotecile publice sunt în reţea, ca să zic aşa. Au pagină de internet unde te poţi loga cu numărul de pe card şi pe lângă că poţi vedea tot ce au în materie de cărţi şi filme, îţi poţi rezerva ceea ce doreşti şi alegi biblioteca de unde vrei să le ridici când sosesc. Acum e momentul să îmi cer scuze de la cine are bunătatea să poposească aici pentru numărul exagerat de poţi din frazele anterioare, dar el este datorat atât faptului că nu am găsit alt cuvânt (în parte pentru că nu am mâncat încă din spaghetele cu sos vânătoresc pe care le-am regizat ieri) cât şi faptului că am intenţionat să subliniez cât de multe lucruri poţi să faci la bibliotecă şi cum poţi progresa.

Pe lăngă asta există calculatoare conectate la internet, personal amabil (numai o singură gagică m-a enervat când i-am dat din greşeală cardul de identitate în loc de cardul de bibliotecă şi mi-a spus că e the wrong one înainte chiar ca informaţia captată şi de retina mea să fie împinsă şi procesată de lobul care se ocupă cu aşa ceva). Mai este un băiat drăguţ care nu se supără dacă fac check out de patru ori şi ca să îmi dovedească că nu se supără îmi răspunde de fiecare dată pozitiv la întrebarea can I get a bag? Free, să ne înţelegem. Totul e free (la bibilotecă) numai să vrei să, în sfârşit, înţelegeţi. Să vrei să fii mai bun.

Cu grămăjoara la caracterizat

Sunt zile în care spun că nu scriu pe blog. Fac orice altceva, mă ocup de treburile concrete ale vieţii, ale mamei, ale soţiei şi ale part-time-istei care sunt. Dar există formulări care mă trimit din dulceaţa canapelei vechi direct în scaunul cu fundul tare din faţa calculatorului. Nici n-am apucat bine să ard una butonului de pornire al televizorului şi să mă afund în cocoaşa centrală a canapelei că a şi venit peste mine formularea grămăjoară impresionantă de nu mai ştiu ce.

Emisiunea mi-a plăcut chiar foarte mult dar cu grămăjoara impresionantă nu m-am înţeles şi atunci am reacţionat, mai mult din prostul obicei de a lua atitudine în faţa a ceea ce nu îmi sună bine. Poate că a fost numai o formulare şugubeaţa, un semi-derapaj spiritual pentru care m-am înfoiat prea repede, dar m-a călcat pe coada de păun şi gata.

Dar îi iert. În timp ce scriu aici aud alt enunţ care prin adevărul lui mă trimite înapoi la scârţâitul canapelei: viaţa dăunează grav sănătăţii. Mă duc să văd ce urmează. Presimt o grămăjoară impresionantă de chestii faine.

Flori de toamnă

Dacă doriţi să revedeţi

Nu vă uitaţi chiar acum că nu e frumos dar în cancan poate fi văzută o poză cu amigdalele şi omuşorul Andreei Marin, dacă interesează pe cineva. Ştiu că nu interesează pe nimeni dar acum plec la librărie şi nu mai am timp să scriu altceva. E vineeeeeri. Să ne destrăbălăm organizat la mall, cât se mai poate. Nu cred că se mai poate mult timp. Şi mă obişnuisem.

PS: Librăria e peste drum de mall, n-am greşit. Ăştia sunt mână în mână.

Tri-lu-li-lu şi resturile minune

Aseară, înainte de a mă aşterne să scriu un text mişcător despre cum în numai 33 de ani am fost martora căderii comunismului, martora încârligării unei chestii lungi şi jucăuşe pe care unii o numesc tranziţie şi martora belirii capitalismului (cu scuze pentru acest termen neacademic dar posibil adevărat), am insistat să mai au o raită prin cancan.ro, aşa de sanchi.

Dar pe cinstea mea, cum spunea Petrăchescu, răufăcătorul din primul volum al Cireşarilor, raita prin cancan a meritat tot deranjul. De unde până atunci avusesem o dispoziţie cu nuanţe de melancolie şi răvăşeală internă, după slalomul printre bârfele zilei am fost lovită de un râs atât de puternic şi de piperat cu sughiţuri, că m-a ţinut şapte minute, pe ceas!

N-am stat să dau atenţie cine cu cine şi de ce şi de câte ori şi ce ochi a învineţit amantul oficial, dar unul dintre articole a fost de nota zece. Mai precis, e vorba de articolul din care aflu că familia Beckham cunoaşte secretul tenului perfect. Haide, zic eu repede, să aflăm secretul, că nu mi-ar face rău nici mie vreo cine ştie ce cremă minune, să-mi mai netezească ridurile de furie provocate de predicator.

Şi aşa aflu că elixirul tinereţii este nici mai mult, nici mai puţin, nici mai lung, nici mai scurt, nici mai moale, nici mai tare, nici mai aiuristic, nici mai banal decât găinaţul de privighetoare. La acest moment istoric pur şi simplu m-am îndoit de râs, mirată până la lacrimi că nu râdea şi monitorul şi tastatura şi chiar şi şoricelul cu mine. Găinaţ de privighetoare!! Victoria a pus şaua pe acnee cu o pastă din găinaţ de privighetoare şi, staţi aşezaţi, l-a trecut şi pe David la tratament.

Mi l-am şi închipuit pe David, decorat cu chiloţii lui nu mai ştiu ce firmă şi îmbujorat cu două deluşoare de pastă de privighetoare pe pomeţi. Sincer, dacă aş avea să-i spun sau să îi fac ceva, aş prefera să rămână numai în chiloţi şi să excludem privighetoarea din program. Fie tenul cum o fi, numai să nu fie cu rahaţi, chiar dacă sunt produşi de păsări gingaşe şi cu glasul aurit.

Argumentul Posh-ei Spice este că aşa fac şi femeile din Japonia pentru a-şi păstra tenul tânăr. Nu, nu-şi urcă consorţii (aici cacofonia nu e doar scuzabilă, e chiar recomandabilă) crăcănaţi pe panouri publicitare ci îşi dezmiardă pielea facială cu delicată pastă reparatoare.

Evident că nu pot comenta proprietăţile terapeutice ale pastei din găinaţ de privighetoare, pentru că pasta şi cu mine nu ne-am întâlnit personal până acum, ne ştim doar din auzite. Poate că are proprietăţile magice care luminează tenul femeii de 35 şi-l face poponeţ de nou-născut, dar în locul Victoriei, ori de câte ori aş mânca vreo fructă de mare în cel mai bengos restaurant al lumii, m-aş teme ca nu cumva din perfecţiunea tenului să-mi cadă vreun atom de privighetoare.

Şi uite aşa n-am mai scris nimic despre comunism, tranziţie şi capitalism. Poate că fiecare dintre orânduiri ar fi putut folosi la vremea sa regeneranţi păsăreşti, dacă nu cumva or fi şi făcut-o şi eu n-am aflat.

Ă sens of giooooooooooi

Nu înţeleg cum un om care vorbeşte în numele credinţei în Dumnezeu se poate ambala la un moment dat până la urlet. Am dat de câteva ori la radio peste show-uri, vă vine să credeţi, show-uri, cu teme religioase, în care vreun iluminat aleator predica pe un ton arogant diverse lucruri, adresându-se audienţei pe un ton pentru care cel mai potrivit ar fi termenul răcnet.

Nu am absolut nici un comentariu legat de o credinţă sau alta. Credinţa este un lucru atât de personal încât ar trebui să fim mai atenţi când vorbim despre ea decât am fi când mânuim cel mai fragil şi irepetabil dintre cristale. Dar cum poţi să stai în faţa unei adunări de oameni sau în spatele unui microfon radiofonic şi să urli, având impresia că produci o predică?

Cum poţi să ajungi până acolo încât să îţi transformi predica în afacere şi încă într-una cu o marjă de profitabilitate care justifică excese, unele dintre ele verbale? Looooove, loooooooove, loooooooooooooooooove, bubuie eterul, you gooooooot to love Jesus!!!!!!!!

Stai să ne răcorim. Să bem un pahar cu apă rece, apoi să mai bem încă unul. Pe Isus nu-l iubim în urletele altcuiva. Îl putem iubi cel mai bine în compania propriei noastre voci, interne sau externe, într-o biserică golită, după slujbă. Când au rămas lumânările şi puţin parfum de tămâie, când liniştea e caldă şi colorată, când ar trebui să ne punem o piedică de câteva secunde peste pretenţii şi peste aşteptări şi să recunoaştem: încerc să fac bine şi nu îmi iese întotdeauna. Dar mă mai strădui. Mai încerc. Aşa cum pot, cum mă pricep. Ajută-mă, Te rog.

Dar, culmea, despre ce ne învaţă show-arul de serviciu? We are arguuuuuuuuuuuing tooooooo much, şuieră domnia sa printre caninii încleştaţi, în încordarea paroxistică a muşchiuleţilor de pe gâtul bine hrănit. Apoi bate cu pumnul. We areeeeeeeeeeeeee chiiiiiiiiiiiildren of Goooooooood!!!!!!!!!!!

De acord, dar hai să fim nişte copii civilizaţi, care nu produc un nivel al decibelilor peste limitele considerate normale de o ureche (întâmplător) mai sensibilă. Care ureche este conectată la suflet, iar la el nu are nici un sens să răcnim, pentru că se închide.

Harul preoţesc, harul de a veni în faţa oamenilor şi de vorbi despre Dumnezeu, nu se găseşte pe toate gardurile. Este un dar atât de preţios şi rar, încât atunci când te întâlneşti cu cineva care într-adevăr îl are, simţi că te linişteşti, că lucrurile se aşează în ordine, ca piesele unui puzzle care şi-au nimerit sub o mână pricepută potrivirile.

La final aflu că tema show-ului de azi a fost How to maintain a sense of joy. Păi cum să îmi menţiiiiiiiiiiin un sense of joy, dacă la începutul show-ului mă simţeam bine iar acum tremuuuuuuur de nervi. Cum?

Cu beilautul la psihiatru

A fost odată o ţară mare, puternică şi înfloritoare despre care toată lumea auzea zilnic la ştiri şi o cincime din cei care auzeau doreau să îşi înfigă şi ei târlicul în minunăţia solului străin. Dorinţa lor era absolut de înţeles pentru că în multe dintre locaţiile din care vedeau ei ştirile situaţiile şi contextele socio-economice erau relativ neclare, cu anumite perspective de progres, dar fără garanţii mai profunde.

Dar acolo, în ţara mare şi frumoasă, lucrurile mergeau mult mai bine şi tentaţia mutării creştea ca un Făt-Frumos (creştea într-o zi cât cresc alte tentaţii în 10). Cincimea decisă să îşi mute bocceaua spre mieri mai comode se dădu de trei ori peste cap, iar la oprirea din a treia (şi ultima) tumbă se pomeni în buzunar cu o hârtie magică. Hârtia garanta trecerea de ochiul vulturesc al domnilor zdraveni care păzeau graniţa ţării înfloritoare.

Ajunsă la noul sol, cincimea se împărţi în două bucăţi inegale şi de semn contrar. Bucata numărul 1 se simţi imediat bine, îşi puse sângele în mişcare printr-o înviorare de dimineaţă cu aplecări, cu sărituri, cu toate mişcările necesare unei bune funcţionări a centrului de comandă şi porni la atac. Cu atenţie, răbdare şi o ascuţime remarcabilă, bucata numărul 1 îşi croi un drum frumos prin ţara nouă, stârnind în bucata secundă sentimente contradictorii.

Bucata numărul 2 ieşea şi ea din amorţire la intervale imposibil de prezis şi pentru durate variabile. Se mişca mai greu, nu atât din cauza vitezei de transmisie dintre neuroni cât din cauza unui bagaj sentimental foarte greu, aproape imposibil de ridicat de jos. La cum credea şi macaraua închiriată cu ora să strămute cufărul nostalgic între aeroport şi camera închiriată a bucăţii secunde. Nu pot, spuse macaraua, îmi cade braţul. Ia-ţi bilet şi du-te înapoi.

Bucăţile dormeau după legi diferite. Prima dormea un somn curat şi neîntrerupt, a doua adormea mai greu şi mai rar. Dimineaţa prima mergea săltăreaţă la duş, în vreme ce a doua se trezea puţin mai dificil, de obicei cam pe la a treia încercare. Dar pentru asta zilele tot treceau şi treceau foarte curios, foarte încet şi foarte repede, cine pricepe este rugat să dea un semnal.

Într-o dimineaţă ambele bucăţi s-au trezit şi au aflat că e criză. Prima dată s-au clătinat două entităţi ale căror nume, întâmplător sau nu, începeau cu F. Adunarea populară a băieţilor pricepuţi şi cu manichiura pe volan a sărit cu un săculeţ verde şi a mângâiat creştetul entităţilor, punându-le între arătătoare fişicuri cu ceva zornăitor. Pe urmă bucata 1 şi bucata 2 şi-au amintit vrând nevrând (prima nevrând şi a doua vrând) despre poezia cu a-nceput de ieri să cadă. Fiecare fulg era acum o bancă de investiţii. Prima dată a fost una cu nişte urşi, pe urmă alta cu un nume mai vesel, meril sau aşa ceva. Apoi s-au dus pe derdeluş în jos nişte fraţi, luând cu ei în portbagajul saniei grămezi grase de pensii devenite piele şi os.

Pe urmă s-a cântat o altă melodie, una cu aiiiiiiaaao, iaaaaiiiiooo, numai că la final nu era aaao ci g. De teamă că asigurările se vor prăbuşi în aceeaşi groapă până nu de mult acoperită cu rogojina creditelor imposibil de dat înapoi, băieţii manichiuraţi au oprit la timp unul dintre tămbălăuri şi au pupat pe frunte aig-ul, seara la ora de culcare, şi înainte de a-i spune noapte bună şi vise plăcute, i-au lăsat lângă păturică o altă valiză cu lichidităţi. Au făcut asta de teamă că dacă nu o fac, genunchii băncilor se vor înmuia brusc, devenind incapabili să susţină fundurile cu colăcei de cdo-uri şi alte împrumuturi neperformante ale băncilor cu ştaif.

După care, obosiţi şi cam nervoşi, băieţii s-au dus la manichiurista oficială şi i-au pus în vedere să facă pe dracu în cât o şti ea, că de sub unghii mai trebuie raşi nişte bani, chiar de o ieşi sânge. Nu, nu sângele lor, pentru că în venele lor curge numai cerneală, ci sângele oamenilor cu intenţii bune, cunoscuţi uneori şi sub numele de taxpayeri.

După care a venit peste naţiune un beilaut cât un elefant. Unii ziceau că nici nu e elefant, că e tigru, alţii ziceau că e râs (în nasul proştilor, nu dăm ssn-uri pentru că ele sunt confidenţiale, asta dacă nu au ajuns deja în buzunarul de la pantalonii scurţi ai vreunui hacker), alţii insistau că e urs polar din Alaska. Acolo unde pungile cu Pralin(e) se pot cumpăra în orice orăşel cu 7000 de locuitori şi unde podurile sunt controversate.

Dar pentru că beilautul e şi el om (aşa s-a hotărât la final prin adeziunea strânsă de gât a analiştilor care s-au trezit ca să vină la şedinţă), s-a constatat că nu se simţea dintr-un bun început prea grozav şi a fost dus într-o noapte de joi spre vineri să fie căutat la cap, să i se ia temperatura şi să i se calmeze agitaţia. Psihiatrul a notat în fişă că beilautul e într-adevăr anxios, posibil şi din cauza soartei lui neclare. I-a făcut un calmant în şold, l-a luat cu binişorul şi i-a spus să aştepte cu răbdare, că situaţia se rezolvă. I-a mai şoptit (absolut confidenţial) că până nu faci bonus nu iese fum şi să aibă încredere că băieţii deştepţi au trecut prin multe şi pot controla orice. Sau puteau până ieri.

Beilautul stătea singur pe hol (minţise că are o crampă de la cantitatea icrelor îngurgitate foarte în grabă) şi privea cerul printr-o fereastră puternic securizată. În timpul acesta în sala secretă şi căptuşită cu indivizi domnoşi şedinţa continua. Ce o să iasă o să vadă fiecare, pe geam sau la televizor. După noroc.

Pauza de intelectualitate

Azi am venit acasă chitită să iau pauză, să nu critic nimic, nici naţiunea americană, nici naţiunea română, nici orice alte terţe naţiuni. N-am mai dorit să par intelectuală, interesantă sau sinceră (ca în declaraţia de ieri). Am dorit să fiu doar un româno-american obişnuit care soseşte acasă, trânteşte geanta la intrare, se spală pe mâini, deschide mâncarea chinezească şi se aşează la televizor. Am pornit tevereinternaţionalul să văd ce şi cum, să mă mai relaxez.

Pleci la Bush. O să ai noroc.

Aşa s-a scurs peste mine prima replică din televizor. Măi să fie, ăştia mă provoacă, zic, oprindu-mă din mestecarea tăieţelului chinezesc. Ba mai târziu am pus jos şi aripioara, ca să mă concentrez la bocetele unei adunări gâdilate sub burtă de speranţa că plecarea la Hollywood îi va aduce lui Miss Litoral, recte Anca Ţurcaşiu cu figura din 1991, celebritatea. N-am apucat decât să procesez câteva fire suplimentare de orez cu mazăre verde şi o grămăjoară de şrimpi că filmul s-a terminat.

Nu înainte ca pe umerii eroinei să poposească înţelegerea faptului că de fapt a fost răpită de un mare ticălos, pentru a fi îndreptată spre Istanbul, fără scopuri culturale, ci numai şi numai băneşti. Dar înainte să se termine şrimpii a intervenit un băiat cu faţa mai clăpăugă, numit posibil Dorel (nu ştiu sigur, că eu când mestec nu aud bine). Acesta a găsit-o şi a salvat-o, dar de fapt se salvase ea mai devreme singură, când răpitorul încerca să momească şi un băiat pentru a-l coopta în întreprinderea mică şi mijlocie pe care tocmai o pusese pe roate.

Apoi Miss Litoral şi Dorel (dacă l-o fi chemat Dorel) s-au pupat pasional, prin asta înţelegând că ei i se bălangăneau roţile roşii de car care erau ataşate de urechi. Apoi au plecat fericiti în lungul unui gard derăpănat, spre drumul comun şi vesel care îi aştepta în viaţa, drum care însă nu era vizibil pentru că se lăsase întunericul.

Cred că am pierdut totuşi o scenă, posibil cât am tras o duşcă de apă minerală de la polonezi. Altfel lucrurile s-au legat iar acum sunt atât de relaxaaaaaaaată. Aşa de relaxată că nici nu mai am chef să rescriu cu ş şi cu ţ ce am compus mai devreme şi am dactilografiat cu sh şi tz.

Se numeşte Cu beilautul la psihiatru şi o să îl transcriu eu cândva, curând.

Şi oamenii de treabă invidiază, nu-i aşa?

Azi am constatat cu un amestec de eroism şi sinceritate că am invidiat cam mult, în unele cazuri lăsând şi mesaje pe bloguri în acest sens.

Ţintele invidiei mele (invidie majoritar de treabă) au fost:

--> o mireasă superbă pe care nu o cunosc dar cu care am văzut poze, originară din România
--> o pereche de prieteni care şi-au făcut concediul de două săptămâni în Italia şi care au o mie cinci sute şi de poze
--> puttycatt, wannabe economistă, wannabe jurnalistă, nu am văzut-o în manifestare economică dar în manifestare jurnalistică părerea mea (nesolicitată) e că e de neoprit
--> vânzătorul de îngheţată de la şcoala Adelinei, pentru că munceşte în ritmul melodiei ta-na-na-na-na-na-naaaaa, ta-na-na-na-na-na-naaaaaa, na-na-naaaa
--> pe Dona, pentru că a făcut şcoală şi are o profesie ca lumea.

În rest ziua a fost plăcută, preponderent caldă şi neîntunecată de alţi nori.

Artişti au fost, artişti sunt încă

Domnule, degeaba, omul ăsta a avut dreptate. Despre Einstein vorbesc. Că nu poate fi acelaşi sfertul de oră care trece la fel ca trei minute când scriu şi la fel ca trei săptămâni când bag balanţa contabilă în calculator. Nu am idee cine e de vină, masa sau viteza la pătrat sau poate sentimentele mele frumoase legate de scris sau cele neclare legate de balanţă.

Dar fenomenul are loc zilnic, când dimineaţa petrecută cu balanţa se lăbărţează spre plus infinit iar după-masa petrecută cu diverse scrieri şi citiri se condensează până la dimensiunea sâmburelui de vişină. Aşadar, nu se pune problema că mi-am greşit profesia, pentru că asta e clar de câţiva ani. Problema se pune pe unde o apuc acum, tovarăşi.

Ca mamă de suburbie şi muncitoare part-time care mă aflu, îmi pun întrebări grele de substraturi existenţiale, unele dintre substraturi mai ascunse decât altele iar unele dintre existenţiale ascunse complet. Dar să nu mă necăjesc eu acum din atâta lucru şi să-mi trag repede sandaua că sună clopoţelul şi iasă micii americani de clasa I-a din şcoala unde au fost încuiaţi de azi dimineaţă. Iar eu voi fi prezentă printre celelalte mame de suburbie, vesele ca o turmă de curci, la descuiatul uşii şi la eliberarea delicioşilor deţinuţi.

Parcul mare al şcolii se însufleţeşte brusc, aş spune că vibrează, dacă nu mi-ar fi teamă că nu termin bine cuvântul şi vibraţia s-a dus. Vibrează aşa, repede, ca supa la plic, că nici o mamă din asta de aici şi nici o dădacă poloneză sau asiatică nu are tot timpul din lume să stea o jumătate de oră cu copilul să se joace în parc, după ce iasă instruit de pe uşa descuiată a şcolii. Toţi dispar într-un sfert de oră şi rămânem numai noi şi încă o doamnă a cărei limbă nu o înţelegem şi care îngrijeşte ultimii doi copii care n-au fugit încă în adăpostul blindat al casei lor.

Noi două, încăpăţânatele, nu ne lăsăm. Mai rămânem în parc o vreme, ea aleargă, eu citesc şi apoi zâmbesc când îmi amintesc cum o să-mi spună din nou, la fel ca în fiecare zi, că vrea să se facă artistă. De fapt a şi început, iar cele mai năstruşnice poveşti le compune când o uit la baie, unde intrase numai cât să moşească un pipi. Şi de unde iasă după o jumătate de oră, cu povestea în plină desfăşurare.

Impresii în absenţă

Cetăţeanca cu spatele lăsat şi buzele căzute de dezamăgire care a putut fi văzută sâmbătă după-amiază pe o bancă în mijlocul unei săli a Institutului de Artă din Chicago eram eu. Am mers cu tot entuziasmul la mine să revăd, în sfârşit, impresioniştii. Vreo trei finaluri de săptămână am tot planificat să ajung acolo şi mereu intervenea ceva. O dată se făcuse prea târziu iar muzeul se închide la ora 5, altădată a plouat în hohote şi ne-am descurajat, a treia oară a mai survenit ceva, păcat că nu-mi mai amintesc ce.

Dar sâmbăta asta toate s-au potrivit şnur. Am găsit la bibliotecă permis gratuit pentru intrarea la muzeu, am reuşit să parcăm tot fără bani pe una dintre străzile care dau în Michigan Avenue şi ne-am înfiinţat veseli la întâlnirea cu tablourile. Apoi a sosit momentul să aflu că ele, tablourile, nu sunt prezente la întâlnirea cu mine. Că sunt plecate în deplasare la un muzeu în Mexic. Sunt aşa de frumoase, că au plecat în vacanţă, asta a fost gluma cu care doamna pe care am întrebat-o unde sunt picturile mi-a răspuns. Au fost trimise la o expoziţie acolo, timp în care galeriile care le adăpostesc în mod normal vor fi renovate. Aşadar se vor întoarce într-o casă mai proaspătă. Asta se va întâmpla în luna decembrie. Le aştept cam la fel cum aştept Crăciunul.

Am continuat plimbarea prin muzeu şi am încercat să mă folosesc de prilej şi să descopăr alte tablouri care îmi plac mult. Printre favorite sunt şi cele de mai jos.

Thomas Fearnley

Norwegian, 1802 - 1842

Pergola With Oranges, c. 1834

Gift of The Old Masters Society

Ce înseamnă c.? Copie? Sau înseamnă altceva?

Jean-Antoine Watteau
French, 1684 – 1721
Pastoral Gathering, 1718/21
Max and Leola Epstein Collection

Mi-a plăcut în mod deosebit şi acest set de ceai, cu picturi care reprezintă cele patru elemente şi judecata lui Paris.

Apoi m-am aşezat pe o bancă într-una din săli, aşa cum am spus, şi m-a prins un fel de sentiment complicat, de parcă mi-am stabilit întâlnire cu un iubit şi el n-a venit. Dar ştiu că soseşte în decembrie. Şi în plus am putut fi atentă şi la alte frumuseţi.

Casa natală a lui Ernest Hemingway

Zilele astea am plăcerea să traduc în română prezentarea care este oferită vizitatorilor casei natale a lui Ernest Hemingway. Casa se află 339 N. Oak Park Avenue, în Oak Park. Oak Park este o suburbie a oraşului Chicago, deşi termenul de suburbie nu este tocmai cel corect, pentru că aşezarea are un centru interesant, cu magazine mici şi cu multe biserici, în stil european. Este un loc frumos, unde poţi să te simţi altfel decât printre casele-cutii în care destui dintre noi trăim. E interesant să calci exact pe scările, în holul şi în camerele pe unde micul Ernest zburda până la vârsta de şase ani (adică exact cât are fetiţa mea acum :)) Aş vrea să revin cu părţi din prezentare, pe măsură ce o să fie gata.

Când am vizitat prima dată casa, anul trecut, am avut un ghid foarte sufletist, pasionat de ceea ce făcea şi asta se simte întotdeauna. La final am rămas numai noi dintre vizitatori şi ghidul şi încă o doamnă, care avea grijă de unele lucruri de acolo. La ieşire, pe treptele casei, din una în alta, domnul care era ghid ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus, apoi şi el ne-a mărturisit că este de origine din Ungaria. Iar doamna era din Ucraina, amândoi de foarte mult timp în America. Poate pentru că am fost deschişi şi am povestit mai multe, la un moment dat domnul a izbucnit: mâncarea, mâncarea de aici nu se compară cu cea ungurească. Am oftat şi i-am dat toată dreptatea pe care o avea.

Publicitate (fără pauză)

Pe mine, simplu cetăţean nu mai ştiu exact de care, dar cetăţean oricum, mă uimeşte şi acum, după 4 ani de America, stropşeala publicitară de pe micul ecran. Şi nu numai.

Comparînd şi personificând, sau mai exact animalficând (zooficând?), publicitatea americană mă muşcă de adidaşi ca o haită de dulăi nemâncaţi, nebăuţi şi nedepurecaţi de multă vreme. Ori de cîte ori deschid televizorul, (nu prea des, dar totuşi), ţin la îndemînă o pernă să o arunc repede la nevoie în figurile care se destrăbălează pe ecran, în caz că ies de-a binelea de-acolo şi se reped direct pe mine.

Ca un novice, neprofesionist şi nepretenţios ce sunt (am încercat să fiu pretenţioasă şi înţepată în fund ca o cucoană a-de-vă-ra-tă şi n-a mers), privesc cum, în acelaşi calup publicitar tembelizant curg Dunări de sosuri peste arsuri de chiftele, după care aflu, încă în stare de şoc, cum pot scăpa de kilogramele în plus fără dietă şi fără nici o urmă de sport.

Apoi mi se spune care e cea mai tare sală de fitness deschisă 24 de ore unde pot exersa pînă la binemeritatul leşin pentru că numai aşa voi fi tînără şi frumoasă şi suplă. Şi eventual şi înţepată în fund, pentru că, scuzaţi, fac o febră musculară premium pe la toţi muşchiuleţii implicaţi în chinuiala asta produsă şi regizată de... De cine?

După care, pentru că am fost cuminte şi am tras corect de mânere (după ce m-au resuscitat, bineînţeles), sunt recompensată cu o reclamă la un sandwich nou, care se numeşte sub (submarine, după cum m-am prins după 30 de luni de emigrare). Sub-ul ăsta e la fel de înalt cât casa vecinilor de peste drum, ai naibii, că şi-au mai pus un etaj peste cutia standard. Şi exact cât ai forţa maxilarele ca să guşti casa, tot atâta trebuie să le caşti ca să cuprinzi sandwich-ul.

Şi ce muştar! Şi ce găleţi de kechup! Şi ce prăjeală absolut sănătoasă se năclăie cât ecranul! Numai poftim de cască gura, că lopată avem noi şi ţi-l îndesăm pînă sub omuşor fără probleme, şi dacă mai caşti încă un pic, un pic, ştim că poţi, bravo, îţi îndesăm două la preţ de unul, că eşti clientul nostru special şi te cunoaştem şi te iubim.

Ei da, dar nici nu a dispărut bine sandwich-ul pe toboganul esofagului (că numai esofagul e de vină pentru toate belelele, inclusiv pentru încălzirea globală), că vine crema. Crema de faţă, care, avînd un factor 40 de protecţie sau de călire sau de tonifiere sau de regenerare (care ştii cum e, sună-mă), îmi asigură o viaţă de fericire şi fără laba gîştii şi fără laba şefului care îmi explică de ce el e deştept şi eu proastă. Cînd de fapt adevărul e că el e deştept pentru că are capacitatea de a lătra la alţii iar eu sunt proastă pentru că latru numai la mine. În loc să-mi înfoi rărunchii la proşti.

Dar nu-i nici un necaz mare în asta şi dacă e îl spălăm acuma pe cap cu nişte şampoane doi în unul, îngrijire şi strălucire şi mătreaţă (pentru că aţi fost cuminţi) şi să vezi cum o să-mi fluture în vânt pletele manechinei aceleia, ah, nu-mi mai amintesc cum o cheamă, cred că mi-a intrat şampon la cerebel. Să vină careva să scoată măcar strălucirea, rămân eu cu îngrijirea şi mătreaţa o returnez la producător, ca să dea şi la alţii.

Da, şi medicamentul acela pentru picioare nervoase, pe care ar fi bine să îl iei, dar asigură-te mai întâi cu litere mici şi de necitit că eşti sănătos, ca să te poată îmbolnăvi el la sigur, să-şi facă efectul imediat. Şi dacă nu-ţi ajunge, mai e un avocat care dă în judecată şi pe mama că te-a adus pe lume şi numai după ce cîştigă (cum să nu cîştige, nu vezi pe ce lume te-a adus) îşi ia 30% din încasări, după care vin cei de la taxe să-ţi mai ia 35%, după care mai trimiţi 34% unui unchi de acasă, fără un motiv, dar pentru că dă bine. Iar cu restul ia-ţi şi tu naibii un televizor nou că te văd normal şi asta n-are nici un pic de haz!

Bun, recunosc că s-ar putea să fiu marcată pentru veşnicie de clasicul şi unicul (la vremea respectivă) v-am prins vrăjitoarelor dar chiar şi aşa, ce îmi înfundă mie aici publicitatea pe maţul gândirii întrece orice simţ şi orice măsură. Înţeleg evident că nu mai sunt pe timpul în care şi în locul unde traduceam Wind of change cu dicţionarul mic al lui Bantaş, dar orişicum.

Gata, hai că începe filmul! Ce chestie, au uitat reclama la telefoane mobile, ia să pun eu mâna să sun la postul ăsta TV neserios şi pe care nu te poţi baza, daţi reclama la mobile, idioţilor. Credeţi că eu (nu) mă uit la televizor degeaba?

În graba dimineţii spre seară

Când mi-a murit bunica din partea tatălui, eram foarte mică. În şcoala primară. Eram doar un casetofon care înregistra, urmând ca interpretările să se facă, eventual, peste ani. Peste ani mulţi, când diversele culese din viaţă mi-au permis să înţeleg ce a însemnat o privire, o alegere, o atitudine, un reproş.

Cea mai puternică amintire este că s-a reunit toată familia, cu mic, cu mare, care de pe unde îl purtase propriul drum în viaţă sau doar propria căutare a drumului. S-au adunat mulţi, bunica a avut mulţi copii, dar copii nu i-au făcut la fel de mulţi nepoţi. Aşa a fost. M-a impresionat atunci amploarea solidarităţii noastre, a întâlnirii şi a susţinerii reciproce, atunci când, ştii, Amalia, bunica a plecat la cer.

Atunci m-am întâlnit prima oară cu ea. Cu renunţarea la toate îndeletnicirile şi datul fugii la căpătâiul omului mort, pentru, că, sigur, moartea nu are înţelegere pentru nuanţele treburilor noastre zilnice. Ori te duci să-l mai zăreşti o dată pe cel care nu mai e, atunci, pe loc, ori nu te duci şi finalitatea se prăvăleşte scurt peste gestul tău, căci altă şansă de răzgândire nu mai poţi avea.

Aşa e când moare cineva. Ne bulucim, în cazul rudelor cu prezenţa, în cazul necunoscuţilor celebri cu vorba, lăsăm tot şi onorăm trecerea. Dar ce greu ar fi fost să dăm în timpul vieţii toţi o fugă concomitentă la bunica, să nu mai poată ea de mândrie şi de bucurie, că i-au venit acasă toţi copii. Dar ce greu ar fi să se acorde mai mult respect şi mai multă importanţă artiştilor, înainte de a afla, din blog în ştire, că s-au dus. Că s-au dus destul de singuri şi în mare parte scârbiţi.

Pentru că sunt cele mai iubite...

Toamna a-nceput să vină

De frumuseţe totul se despoaie...

Atâta am fost în stare să reţin din versurile recitate de Ştefan Iordache în materialul de deschidere al ştirilor TVR, material care ne anunţă că actorul nu mai e aici.

Nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele, scrie în motto-ul romanului lui Hemingway. Pentru tine bat clopotele...

Din plângerile unor urechi atacate

Aud pompierii, deci exist. Dimineaţa, la prânz, după-amiaza şi seara, dar mai cu seamă noaptea, pompierii defilează (fără să obosească niciodată) pe lângă casa mea. A fost un accident, a scăpat un senior pe jos o ţigară, s-a lipit involuntar bara din faţă a unei maşini de bara din spate a alteia, s-a uitat urât un alb la un negru (despre jocul de şah vorbesc), pompierii sunt prezenţi, însă înainte de a fi prezenţi, drumul lor trece pe lângă casa mea. Am faţă de intervenţia lor nişte, cum să le spun aşa mai neaoş, mai româneşte, mixed feelings.

Le admir eficienţa, rapiditatea, steagul american cu care pleacă invariabil la luptă, antrenamentul, pregătirea, iuţeala de roţi şi de girofar. Într-adevăr sunt brici, au echipament, mustesc disciplină, era să spun eficienţă dar mi-am dat seama că mă repet. E şi asta ceva. Că mulţi indivizi nu-şi dau seama când se repetă.

Dar, pe de altă parte, chiar în fiecare secundă sunt accidente, scapă seniorul ţigara, se lipesc barele, se zgâiesc albii la negri (la jocul de şah)? Şi mai ales, exact în secunda în care se întâmplă să pun şi eu capul pe pernă? Chiar e nevoie să mergem să stingem ţigara cu steagul după noi? Probabil de când au fost necazurile care au fost în ţara asta, pompierii s-au eficientizat şi mai puternic, orice respiraţie poate fi semnal de ceva mult mai grav, semnal de intenţii rele şi foarte rele. Există un oarecare pui de psihoză iar urlătorile pompierilor nu îl reduc.

Şi unde mai pui că în dimineaţa asta plouă, m-am trezit la 9 şi credeam că e 5 dimineaţa. Plouă aşa, în cel mai pur stil greoi, poate aş putea să îl numesc anti-impresionist. Am ieşit în faţa casei ca să vă arăt cum plouă şi când colo ce să vezi, au trecut pompierii...

Cu ochii în al nouălea cer. Cel impresionist.

E final de săptămână şi vreau să mă simt bine. Îmi propun să merg în unul din locurile unde zburd de fericire, mai precis la Institutul de Artă, secţiunea pictori impresionişti. Am ce am cu impresioniştii, la început mi-au plăcut aşa, pur şi simplu, fără explicaţii complexe, doar să merg şi să îmi umplu ochii, să respir aerul de lângă tablouri şi să îmi închipui cum au stat ei, artiştii, aproape de ele, cum le-au născut, cum le-au crescut, cum le-au adus la maturitate...

Am fost extraordinar de plăcut surprinsă că este permis să le facem poze, am întrebat de câteva ori oamenii de la muzeu dacă pot fotografia picturile şi am primit răspuns că da, pot face asta. Parcă mereu aşteptam să vină cineva să-mi atragă atenţia că fotografiatul e interzis, dar nu a venit nimeni şi fotografiatul nu era interzis.

Am început să vreau să ştiu mai mult, am găsit un album deosebit cu picturile lor şi am avut şansa să dau şi peste o carte foarte bine scrisă, numită Vieţile private ale impresioniştilor, autoare Sue Roe. Cartea începe cu un prolog, cu momentul în care Paul-Durand Ruel, marele, cum să-i spun ca să nu-i spun dealer, negustor de artă, agent de artă, în sfărşit omul care s-a ocupat de vânzările lucrărilor grupului de impresionişti, ajunge la New York, cu 300 de picturi. Era anul 1886 şi momentul de la care impresioniştii devin cunoscuţi în lumea întreagă.

Un detaliu amuzant este că unele tablori conţin scene care pot face să se strâmbe puţin un nas excesiv de pudic. Pentru a trece peste acest obstacol, Durand-Ruel a aranjat o întâlnire cu şeful vămii din New York, un catolic convins, şi pentru a-l îmbuna a participat împreună cu el la slujba de duminică, unde a făcut o donaţie consistentă la momentul colectei. Sau cel puţin aşa i-a povestit Renoir fiului său...

Pierre Auguste Renoir
Fruits of the Midi, 1881

Pierre Auguste Renoir
Chrysanthemums, 1881/82

Pierre Auguste Renoir

Young Woman Sewing, 1879

Pierre Auguste Renoir

Woman at the Piano, 1875/76

Berthe Morisot

Woman at her Toillette, 1875

Pierre Auguste Renoir

Two Sisters (On the Terrace), 1881

Claude Monet
The Artist’s House at Argenteuil, 1873

Camille Pissarro
Young Woman Bathing Her Feet in a Brook, 1895

Henry de Tolouse-Lautrec
At the Moulin Rouge, 1895

Din una în alta

Pornind de la ultima frază a textului anterior, unde am sesizat că lipseşte clarificarea Interiorul Casei Loma s-a mai modificat, ţinând cont că..., mi-a alunecat gândul spre interiorul meu, despre care (oarecum similar) s-ar putea spune că s-a mai modificat şi el, ţinând cont că la un moment dat a funcţionat (fără succes) ca emigrant în America... Nu că n-aş iubi (şi) America, dar o iubesc ca pe un amant, de la care ştiu că trebuie să plec. O iubesc cu cărţile ei, cu universităţile ei mari, cu cercetătorii ei harnici care au băgat sub microscop şi materia dar şi dragostea, cu parfumurile, poşetele şi hainele ei întotdeauna un pic mai ieftine, cu dezmăţul autostrăzilor pe care poţi conduce maşina şi concomitent îţi poţi scoate (dacă ai poftă) piciorul stâng pe geam, pentru că trăsura ta nu are ambreiaj... Da.

Casa Loma

Am mai găsit poze cu Casa Loma (uneori aşa bine sună o denumire în altă limbă, parcă nu era la fel dacă spuneam că am mai găsit poze cu Casa de pe Deal, sau poate o fi numai muzica limbii spaniole, cine ştie). După câteva zile de frig (deşi vizita s-a întâmplat la final de mai) am avut parte de o zi nemaipomenită de primăvară. Totul s-a potrivit bine, singurul regret este că timpul a fost cam scurt. Interiorul s-a mai modificat, ţinând cont şi de faptul că la un moment dat castelul a funcţionat (fără succes) şi ca hotel.

Oferte în alb

Ideea vitrinei este furată de la Lola, iar imaginea în sine este furată de pe Michigan Avenue, păcat că nu-mi amintesc de la ce magazin. Dar aparţine glorioasei plimbări din 4 iulie. Cu salutări, un hoţ de treabă.

Povestea crinolinei

Şi crinolina mea are o poveste. Pe când s-a petrecut povestea ei, pentru mine nu se inventase încă blogul. Aşa că a rămas până azi o poveste nespusă. Castelul meu de o zi a fost Casa Loma, visul născut îndrăzneţ şi mort falimentar al unui industriaş cumplit de bogat din Toronto. Cel mai bogat, cred, sau cel puţin asta s-a străduit să demonstreze prin castelul cu 98 de camere pe care l-a ridicat pe colinele din Toronto, în locul numit Austin Terrace, spre capătul nordic al străzii Spadina, pe un povârnişul Davenport Hill. Casa Loma este denumirea spaniolă a Casei de pe Deal, sau Hill House în engleză.

Casa, sau castelul a oferit locul cald numit acasă lui Sir Henry Pellatt, vreme de 10 ani. Sir Henry Pellatt, născut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din părinţi britanici, a părăsit studiile la 17 ani pentru a urma o carieră în comerţ, în firma familiei. La 23 de ani a devenit partener în firma de brokeraj a tatălui său şi s-a căsătorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunoscuse la vârsta de 20 de ani. Călătoriile sale în Europa i-au dezvoltat gustul pentru artă şi pentru arhitectură şi au dat naştere viziunii din care va apare, la timpul ei, Casa Loma. Exploatând cu multă pricepere apariţia electricităţii generată de abur şi investind masiv, în anul 1902 Sir Pellatt şi partenerii săi au obţinut dreptul de a construi prima uzină hidro-energetică canadiană, la Niagara Falls. În 1911, în culmea gloriei sale de om de afaceri şi în culmea puterii financiare, Sir Pellatt a pregătit planurile pentru castelul visului său, împreună cu arhitectul E.J.Lennox. Construcţia a durat trei ani şi a implicat 300 de oameni. Povestea în care castelul îşi adăposteşte creatorul a durat exact 10 ani. După scurgerea lor au urmat vremuri mai grele, a urmat marea criză din anii 1929-1930, creşteri uriaşe de taxe, care împreună cu dificultatea de a întreţine o asemenea reşedinţă au condus la vânzarea castelului, în anul 1933.

Acum Casa Loma se vizitează, oferind celor care îi trec pragul un gust de măreţie, de vise uriaşe, de îndrăzneli fără margini, de puţină nebunie, la urma urmei. Fostă cea mai mare reşedinţă din America de Nord, Casa Loma ne-a primit într-o dimineaţă perfectă de mai cu încăperile, holurile, turnurile şi sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, neexistând constiparea altor muzee, care nu permit să faci nici o singură poză. Încă de la intrare se anunţa posibilitatea de a te ascunde în spatele unor haine de epocă, pentru a reieşi împreună cu ele în alt timp, în altă civilizaţie, în (cu totul şi cu totul) altă stare de spirit. Eu am iubit şi iubesc mult Peleşul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia să fiu regină pentru două sclipiri de bliţ, poate cele mai sofisticate sclipiri de bliţ care s-au oprit pe mine până acum. Procesul concret de fotografiere constituie însă altă poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism şi de facturare.

Încăperea în care erau costumele şi în care se făceau pozele era patronată de o domnişoară bine, cu bazinul îngust şi cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am întâlnit eu personal în America. Am intrat în încăpere uşurel, să nu supărăm culorile şi magiile unor asemenea costume, brizbrizuite cu toată pompa necesară acoperămintelor regeşti. Am decis să luăm parte la răsfăţul fotografic oferit de şansă şi ne-am prefăcut că nu conteză preţul, regesc şi el. A urmat să ne alegem fiecare costumele, iar gazda noastră ne-a chestionat what colour vud you like să fie costumul. Eu am declarat că I ud like it to be red. Repede mi s-a prezentat costumul roşu, am fost instruită cum să intru în el, mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lăsată într-o ceaţă uşoară, ca la coafor. În fond, suferă regina la frumuseţe. A fost momentul în care sensibilităţile mele de customer occidental au fost călcate total în picioare de bruscheţea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat. Stay this way, no, no, no, a little bit aşa, a lillte bit altfel, m-a sucit de cap, m-a îmbrâncit, mi-a băgat un pumn în burtă, mi-a dislocat o idee bărbia, mi-a aranjat veşmântul, mi-a şuierat să ţin spatele drept. Unii zic că a meritat, şi zic şi eu la fel ca ei, dar martoră mi-e Casa Loma, că nu a fost pe cât de uşor ar putea să pară. După această porţie de rigori nevăzute ale vieţii nobile, am coborât la loc în bluza mea roşie şi cineva m-a pozat, mult mai blând, în curte, printre flori.

Mister (tehnic, cred)

Am primit semnale că nu se salvează comentariile care nu sunt postate de pe un cont de blogspot. Culmea este că azi am vrut şi eu să las comentarii pe wordpress şi nu s-a salvat nici unul, le-a înghiţit nu ştiu cine, poate vreo problemă tehnică. Dacă cineva ştie mai multe şi poate face lumină... Eu sunt în întuneric. Setarea comentariilor pentru acest blog pretinde că poate comenta oricine, inclusiv anonimii. Iar acum se pare că nu mai poate posta comentarii decât cine are cont de blogspot :(

Dar evident, chiar dacă ştie cineva ceva şi nu are cont pe blogspot, nu poate să-mi spună. Las e-mail-ul amalianita@yahoo.com până îmi vine altă idee sau aflu ceva nou.

DEMOcra(c)ŢIE

O, Doamne, ce dulce e osul! Ce dulce e mărirea, ce plăcută e puterea! Ce bine o fi să te uiţi la populaţie de la înalţimea unui panou electoral... Ce bine e să fii sus, departe de respiraţia naivă a proştilor, a neştiutorilor, a plebei. A bieţilor care se drămuiesc de azi pe mâine sau de dimineaţă pe seară. O, Doamne, cum trebuie să sfâşii, să scrii, să ştergi, să minţi, să dezminţi, să te ţii drept şi să te ţii strâmb, într-o succesiune pe care necăjiţii de jos o numesc agendă electorală... Dar merită. Merită până la ultimul nervişor frecat şi subţiat în proces, merită până la ultimul muşchiuleţ facial şi până la ultima articulaţie belită în animozităţi de campanie.

Nu există scăpare. Alegeri în America. Alegeri în România. Nu există televizor care să mă cruţe. Nici antichitatea pe care văd românii, nici relativ modernul argintiu pe care văd americanii. Creierul meu, tocăniţă cu laşte de Băsescu, Obama, dividende şi coduri portocalii, îşi cere dreptul universal garantat la plimbarea prin parcul pustiu de lângă casă. Aici încerc să scap de alegeri şi de alte dezastre naturale şi aproape reuşesc, când de mine se apropie un cetăţean (american) care mă întreabă unde a dispărut ţâşnitoarea din care beau copii apă. Puteam să jur că am văzut-o mai deunăzi în zonă dar acum nu mai e. Locuiţi aici, insistă cetăţeanul, ştiţi ce taxe mari de proprietate plătim şi uitaţi, n-avem la nevoie nici o ţâşnitoare. Îhî, scap ambiguu de revoltat, fără să îi detaliez că locuiesc acolo, dar cu chirie, fără taxe de proprietate, fiindcă nu posed nici o zidărie în cartierul lui.

Şi pe aici a juns supărarea. Lumea e nemulţumită şi discută politică apoi merge la vot. Să schimbe. Pe cei vechi cu cei noi. Şi ce votează lumea? În marea, covârşitoare, usturătoarea majoritate votează un sacou care cade mai bine, o cravată ataşată unei cămăşi în una din nuanţele cravatei (preferabil albastru închis), o chelie/o freză ferchezuită, o vorbă de duh, un elan molipsitor ridicat ca un fum dintr-un discurs scris de altcineva, o poveste. Nu neg că există câţiva nefericiţi care chiar ştiu exact cum o să modifice taxele Obama dacă iese sau cum o să crească pensiile Băsescu dacă intră, dar noi, restul lumii, splendizii beneficiari ai democraţiilor de aici şi de aiurea, noi votăm cu ochiul şi cu urechea şi, eventual, cu cea mai recentă minciună de pe CNN.

Cât îmi place mie democraţia! Îmi place aici, la ea acasă şi îmi place acolo, la voi acasă, pentru că e la fel de jucăuşă şi de solicitantă. E bine, Doamne fereşte, nu vreau dictatură. Nu vreau dictatura dictaturii. Îmi este suficientă momentan dictatura democraţiei. Adică tot a banului. Go Obama, eşti frumos şi eşti tânăr! Trăbă schimbat ceva.

Resti l'Italia a me

Am mers la librărie, să copiez în original spusele lui Verdi despre Italia. Avrai tu l'Universo, resti l'Italia a me. Mă trec fiori când citesc. Să fie mesajul, să fie limba, să fie dorul... Trebuie să mai ajung în Lombardia.

Anul trecut când am stat la hotel (din motive de bâlbâială tehnică la Alitalia) am surprins o scenă în parcul imens de peste drum de hotel. Au apărut o fată în rochie albă şi un băiat, i-am văzut plimbându-se şi apoi au dispărut împreună. I-am pozat repede, pe nepregătite şi de foarte departe. Am simţit nevoia să îi pozez şi uneori îmi închipui vieţile lor.

Efectului secundar al horoscopului de dimineaţă asupra unui cetăţean de seară

E dimineaţă. Acolo la voi. La mine e (ca de obicei când vă întoarceţi în pat de pe stânga pe dreapta pentru a pocni deşteptătorul) seară. Ora de culcare. Înainte de somnul de noapte mai apuc să aud pe Europa FM horoscopul de dimineaţă. Aşa aflu că un gram de ipocrizie face bine dacă vrei să fii acceptat într-un grup. Este mesajul vărsătorului pentru dimineaţa/seara de 2 septembrie. Parcă n-ar fi suficient că e toamnă. Acum plec să caut şi ipocrizie.


Credeam că mai am un pic prin casă, printr-o pungă din dulapul ticsit. Eram aproape sigură. Mă duc să caut, scot din ambalaje toate goblenurile, macrameurile, nimicurile promoţionale adunate de la târguri, hainele nepurtate, hainele purtate puţin, pantofii navy blue pe care nu ştiu sigur de ce i-am cumpărat, pantofii alb-gri pe care ştiu de ce i-am cumpărat (pentru că au fost numai 8 dolari perechea şi merg cu orice) plapuma de iarnă (mai mult pilotă decât plapumă autentică), tot. Nu o găsesc. Înseamnă că nu mai am nici un pic de ipocrizie şi nu mă pot integra cumsecade în grup.

Asta nu poate rămâne aşa. Îmi pun şlapii, flip-flopii care îmi despart degetul mare de degetele obişnuite de la picioare, aranjez pantalonii de trening şi îmi trag un tricou negăurit în locul celui în care am prăjit şniţele. Nu e problemă, magazinul funcţionează şi noaptea. Ajung şi parchez. Intru şi caut. În magazinul acesta aşa de mare trebuie să dau şi eu de câteva borcănele de ipocrizie. Merg la intrare să iau pliantul, în caz că există oferte speciale. Nu există. Cel puţin nu pentru acest articol.

Caut. La raionul cu felicitări, unde găsesc numai ipocrizie încorporată, care aşadar nu se poate vinde separat. Nu văd nici o felicitare fără text scris dinainte, niciuna albă pe care la o adică trimiţătorul să scrie cu mâna lui ce sentimente nutreşte faţă de destnatar. Caut. La raionul de săpunuri, de oliţe, de dulciuri, de medicamente, de cosmetice. La cosmetice găsesc destulă ipocrizie dar nici aici nu se vinde separat. Numai împreună cu pudra sau cu rujul. Nu, eu vreau ipocrizie în stare pură, ca să mă integrez mai repede în grup.

Merg la vânzător. Bună seara, aveţi ipocrizie? Îşi sună managerul. Mai avem ipocrizie? Nu, s-a terminat, s-a cumpărat tot week-end-ul, a fost şi o ofertă convenabilă: cumpărai un borcănel la preţ întreg iar al doilea borcănel venea la 1 cent. Dar nu e problemă, putem comanda acum de la depozit. Câtă aveţi nevoie? Câtă am nevoie? La horoscop mi s-a recomnadat un gram dar nu mă bazez eu pe asta. Poate cei de la horoscop nu mă cunosc. Mai bine comand o găleată întreagă, ca să pot să fiu, în sfărşit, în rând cu lumea. Managerul îmi spune că pot primi două găleţi de ipocrizie, prima la preţ întreg şi a doua la 50% reducere. E bine şi aşa. Plătesc, urc în maşină, ajung acasă şi merg la culcare.

Mâine dimineaţă, când voi v-aţi săturat deja de servici şi veniţi spre case intrând în drum la piaţă ca să luaţi roşii sau un detergent de vase, eu o să mă prezint cu chitanţa înapoi la magazin ca să îmi iau marfa ambalată în două găleţi mov. Sper să îmi ajungă. Dacă prisoseşte, o găleată o pun pe vapor, să am şi când ajung acasă. Mulţi mi-au pus în vedere că e necesară. Şi le mulţumesc!

O bomboană de pantof

Astăzi marea consumeristă a ţipat mai tare decât mica sentimentală. Şi iată ce a obţinut. Acum îmi vine să îi pun pe farfuria pentru desert şi să muşc din ei. Doriţi pantofi de vanilie sau pantofi de căpşuni?

Pagină cu scrisul lui Hemingway. Şi cu scopul vieţii lui.

Aceasta este o pagină dintr-un caiet pe care a scris în timpul liceului Ernest Hemingway. Poate fi văzută la Muzeul Hemingway din Oak Park, Illinois. Şi merită văzută. Pentru că este pagina pe care Hemingway a declarat: I Intend to travel and write. Cred că ăsta este visul oricărui truditor de cubicul, deci şi al meu (cu precizarea foarte importantă că Hemingway nu a fost niciodată truditor de cubicul).