La Casa Bântuită să nu te duci cu sacul

Şase tichete a câte cincizeci de cenţi devalorizaţi bucata m-a costat să mă speriu îngrozitor în Casa Bântuită. De fapt eu m-am speriat lângă Casa Băntuită, stând în fund pe o bancă şi aşteptând să iasă afară cei mai curajoşi decât mine: copilul şi soţul.

Aparatul perfect de propagandă şcolărească a măcinat săptămâni în şir creierul şcolarilor de clasa I, aşa încât tot ce visau, tot ce-şi doreau şi tot ce puteau dezbate azi era subiectul Casa Bântuită. Această casă era mireasa festivalului, vedeta distracţiei şi minunea minunilor.

N-am putut opri copilul să meargă, nici n-am încercat, nici nu ne-am gândit să încercăm. La ora cinci ne-am înfiinţat la festival, am cumpărat tichete şi am decis să intru cu fata în Casa Bântuită. În Casa Bântuită nu intră fiecare cum îl plesneşte cheful, se stă la coadă în mod organizat. Coada lungă, nu pot să spui cam cât dar să aproximăm la o jumătate de oră. Nimic neobişnuit.

Decidem să intrăm numai unul dintre noi cu fata la distracţie, adică să intru eu. Pe cât ne apropiam parcă nu chiar îmi venea să purced mai departe, mă apucase aşa, un fel de uneasyness, în grai neaoş românesc. După ce am tras nepermis cu ochiul prin uşa crăpată a casei pe când primea alte victime am zis că nu, eu nu intru. A rămas fetiţa cu soţul iar eu m-am dus să mă speriu aşa cum am mai precizat, pe o bancă. Am decis noi că nu are rost să ne speriem toţi trei, mai bine unul să-şi păstreze capul limpede.

Nici n-am apucat să mă aşez bine pe banca în discuţie şi să mă bucur de bucuria unor băieţi care se băteau cu fân, că eroii mei speriaţi au şi apărut la orizont. Mi-am dat seama că ceva nu a funcţionat bine în procesul distracţiei dirijate. Am mers toţi spre topoganul gonflabil unde copilul a mai uitat de bântuieli şi a mărturisit că sperase ca vizita să fie fani, nu cripi.

În vreme ce fata chiuia pe topogan am încercat şi eu (cu o curiozitate bolnavă) să aflu ce proces de producţie şi de desfacere are loc în numita casă (în fapt sala de festivităţi a şcolii în care s-a executat un fel de culoar din cearşafuri).

Am aflat că o doamnă cu un bec la cap urla mimând plăcerea scaunului electric, alţi voluntari răcneau să-ţi sperie măduvioara iar un alt aranjament încerca să reconstituie asaltul unei fantome asupra trecătorului nepregătit.

Eu încerc să mă obişnuiesc să nu mai judec aspru şi să accept cu mai mult succes multiculturalismul aşa că n-am să spun că e ciudat ce pot considera unii oameni amuzant. Am să spun numai că mă amuză ce amuzamente au unii şi că mă mulţumeşte atitudinea mea de a sta departe de ele. Şi mă mulţumeşte promisiunea fetei de a nu se mai apropia de aşa ceva. Am aplicat, cred, cea mai bună şi eficientă metodă: convinge-te şi lasă-l dracu’. Că nu te poate convinge nimeni altcineva. E dovedit.