Tri-lu-li-lu şi resturile minune

Aseară, înainte de a mă aşterne să scriu un text mişcător despre cum în numai 33 de ani am fost martora căderii comunismului, martora încârligării unei chestii lungi şi jucăuşe pe care unii o numesc tranziţie şi martora belirii capitalismului (cu scuze pentru acest termen neacademic dar posibil adevărat), am insistat să mai au o raită prin cancan.ro, aşa de sanchi.

Dar pe cinstea mea, cum spunea Petrăchescu, răufăcătorul din primul volum al Cireşarilor, raita prin cancan a meritat tot deranjul. De unde până atunci avusesem o dispoziţie cu nuanţe de melancolie şi răvăşeală internă, după slalomul printre bârfele zilei am fost lovită de un râs atât de puternic şi de piperat cu sughiţuri, că m-a ţinut şapte minute, pe ceas!

N-am stat să dau atenţie cine cu cine şi de ce şi de câte ori şi ce ochi a învineţit amantul oficial, dar unul dintre articole a fost de nota zece. Mai precis, e vorba de articolul din care aflu că familia Beckham cunoaşte secretul tenului perfect. Haide, zic eu repede, să aflăm secretul, că nu mi-ar face rău nici mie vreo cine ştie ce cremă minune, să-mi mai netezească ridurile de furie provocate de predicator.

Şi aşa aflu că elixirul tinereţii este nici mai mult, nici mai puţin, nici mai lung, nici mai scurt, nici mai moale, nici mai tare, nici mai aiuristic, nici mai banal decât găinaţul de privighetoare. La acest moment istoric pur şi simplu m-am îndoit de râs, mirată până la lacrimi că nu râdea şi monitorul şi tastatura şi chiar şi şoricelul cu mine. Găinaţ de privighetoare!! Victoria a pus şaua pe acnee cu o pastă din găinaţ de privighetoare şi, staţi aşezaţi, l-a trecut şi pe David la tratament.

Mi l-am şi închipuit pe David, decorat cu chiloţii lui nu mai ştiu ce firmă şi îmbujorat cu două deluşoare de pastă de privighetoare pe pomeţi. Sincer, dacă aş avea să-i spun sau să îi fac ceva, aş prefera să rămână numai în chiloţi şi să excludem privighetoarea din program. Fie tenul cum o fi, numai să nu fie cu rahaţi, chiar dacă sunt produşi de păsări gingaşe şi cu glasul aurit.

Argumentul Posh-ei Spice este că aşa fac şi femeile din Japonia pentru a-şi păstra tenul tânăr. Nu, nu-şi urcă consorţii (aici cacofonia nu e doar scuzabilă, e chiar recomandabilă) crăcănaţi pe panouri publicitare ci îşi dezmiardă pielea facială cu delicată pastă reparatoare.

Evident că nu pot comenta proprietăţile terapeutice ale pastei din găinaţ de privighetoare, pentru că pasta şi cu mine nu ne-am întâlnit personal până acum, ne ştim doar din auzite. Poate că are proprietăţile magice care luminează tenul femeii de 35 şi-l face poponeţ de nou-născut, dar în locul Victoriei, ori de câte ori aş mânca vreo fructă de mare în cel mai bengos restaurant al lumii, m-aş teme ca nu cumva din perfecţiunea tenului să-mi cadă vreun atom de privighetoare.

Şi uite aşa n-am mai scris nimic despre comunism, tranziţie şi capitalism. Poate că fiecare dintre orânduiri ar fi putut folosi la vremea sa regeneranţi păsăreşti, dacă nu cumva or fi şi făcut-o şi eu n-am aflat.