Se poate trăi cu un singur neuron

Se poate. Cu condiţia să nu îl oboseşti excesiv. Să îl trezeşti cu grijă, mângâindu-l pe spate şi spunându-i bună dimineaaaaaţa. Cum ai dormit? Eşti bine? Apoi îi netezeşti păturica şi îi aduci papucii de casă, să nu răcească la picioruşe şi să te lase de izbelişte. Îi depui cafeluţa pe noptieră şi îl laşi să se pregătească pentru noua zi în care toată povara proceselor tale mentale va atârna pe umerii lui, ca un guler greu, cu trei măsuri mai mare.

Nu spune nimeni că treaba lui e uşoară. Aflat în permanent pericol de a muri de singurătate, neuronul îţi va fi totuşi foarte devotat, parţial şi din teama că dacă el nu funcţionează cum trebuie tu vei fi dat la o parte de prin funcţii şi măriri, de prin adunări şi prezidii, iar el va intra într-un şomaj lung cât un tunel fără luminiţă.

Te va susţine pe la toate întrunirile politice, îţi va coordona răgetele aducătoare de lacrimi în ochii publicului, va supraveghea dozajul şi distribuirea micilor în mulţime, va calcula costul actualizat al berii de campanie, va ţine un ochi aruncat pe volan, în timp ce ochiul pereche se va destinde în căldura moale a canapelei pasagerului.

Va vorbi la telefon gesticulând cu o energie care ne face să credem că la mijloc sunt mai mulţi neuroni, dar nu, de fapt e numai unul. Unul alunecos şi descurcăreţ, neîncurcat cu căile plictisitoare ale muncii cinstite (cu grafic de productivitate şi alte mărunţişuri sărite de pe fix). În caz de urgenţă va rânji cu gura până la urechi, inspirând o încredere tâmpă puţinilor alegători cărora nu le-a inspirat o neîncredere totală.

Se poate trăi cu un singur neuron şi se trăieşte bine. Orice suplimentare a numărului de neuroni produce un şir nesfârşit de probleme reale şi închipuite, stârnind în posesor un geamăt crunt şi un dor cumplit de timpurile în care stăpânea un neuron unic, fără intenţii de multiplicare.