Trenule, speranţă mică

Au, ce mă dor genunchiuţii! Şi am stomacul plin cu bucate poloneze. Doamne, nimic nu e ce pare. Azi am ieşit la buricul urbei, să vedem şi noi nevăzutul, mai precis trenul A Christmas Carol by Disney and Dickens, tren care s-a strecurat în conştiinţele noastre via e-mail. Totul era gratuit, împrejurare care mi-a stârnit unele bănuieli, dar am zis să nu fiu extra-nevricoasă. Ne-am înfiinţat la Chicago Union Station, adică gara orăşenească din Chicago, să vedem minunea. Acolo lume multă monşer, timp oficial de aşteptare doua ore şi jumătate, dar o doamnă de la forţele de ordine ne-a şoptit pe supt mână că de fapt e vorba doar de vreo două ore.

Stăm, băgând în faţă curiozitatea copilului, când de fapt ne rodea şi pe noi dorinţa să vedem cu ce mai iasă Disney la înaintarea 3D. Mi s-a părut că şirul se deplasa destul de repede, între timp s-a mai produs şi un clown, au mai cântat nişte doamne şi nişte domni, şi au invitat-o pe Adelina să sune dintr-un instrument ca o nucă. Între timp am mers şi la locul unde până şi regele merge singur, dar pot să contrazic zicala, la rând aştepta şi o mireasă, şi ea nu a intrat singură la separeu, ci însoţită de două domnişoare de onoare. Iar o altă domnişoară, una de dezonoare, cred, le-a făcut o poză peste peretele stalului, aşa, de chestie.

Ne-am întors în rând, fericiţi că încă un pic şi urcăm în trenul minune. Acolo am realizat cu uimire şi revoltă că în faţă mai era încă o coadă, egală ce cea parcursă deja. Dar asta e, când te roade curiozitatea, face gaură. Ni s-a dat apă chioară la cornet de hârtie cerată şi s-a aruncat peste noi cu aburii proveniţi din ventilatorul montat pe gura unui butoi. Nu pot să zic că nu ne-au creat condiţii decente să stăm în picioare până ne vine rău. Dar de, înăuntru magia, merită. Ne-am cocoţat în vagon şi am parcurs destul de în grabă atelajul, adică trenul promoţional, că asta era într-un final.

Înăuntru nişte ecrane sponsorizate de HP, nişte costume, nimic extraordinar. Mai interesant mi s-a părut trenul de la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Mă aşteptam să aibă amenajat ceva de epocă, cum am văzut la Bristol Faire, dar no way. Singurul chef pe care mi l-a deşteptat acţiunea asta promoţională este să merg la Londra şi să văd cu ochii mei ce e de văzut, fără intermedieri de entertainment american. Când am ieşit de acolo, surâzând diabolic spre necăjiţii care aşteptau să urce în tren, ne-am dus la o prezentare de zece minute a filmului, în 3D, desigur. Adelina a stat ghemuită în noi, n-a vrut să se uite, Scrooge-ul ăla era urât şi urla îngrozitor. Într-adevăr panorama Londrei victoriene, cu felinare pe străzi şi liniştită sub o ninsoare tridimensională au fost frumoase. Poate şi filmul e frumos, o să apară în noiembrie. Dar promo-ul pe mine m-a lăsat rece şi foarte înfometată. Aşa că am eşuat la restaurantul polonez şi de acolo am revenit acasă, unde regretăm că nu suntem aparate foto, să ne încărcăm şi noi la priză.