Nevoia de noi, cei vechi şi cei noi

Toată lumea mă caută numai când are nevoie de mine, mi-a spus odată cineva, pe un ton semiplâns. Am sărit să îi spun că nu e adevărat, că eu, cel puţin, nu fac asta, şi o caut ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grăbit să mă exclud din tagma interesaţilor, să pun accent numai pe sentimentalismul meu tâmpit, care mă face de multe ori să caut oameni cu care am împărţit câte ceva, şi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac, cum şi unde le e viaţa.

Am învăţat chiar şi eu că prieteniile se pierd, mai ales când te trambalezi peste ape mari. M-am bâţâit de bucurie de fiecare dată când am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai împart aceleaşi intersecţii de latitudini şi longitudini. Am răspuns cât am putut de repede, cât am putut de cald. Le-am deschis repede fişierele cu poze, le-am vizitat cu vervă albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am întristat mereu când n-am mai primit de la cineva chiar nici un mesaj în ani de zile. Am împărţit clipe atât de irepetabile cu oameni despre care credeam că ţin, aşa, un picuţ, la mine. Că îi mai interesează dacă sunt fericită, dacă m-am îngrăşat, dacă am slăbit, dacă mai am de gând să fac un copil, dacă mi-e bine. Dacă am vreo mulţumire suplimentară traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reînsăilez nişte contacte care apoi au pierit iar, ca şi când nu s-ar fi povestit niciodată despre ele. De fiecare dată mi s-a raportat care cât are şi cât mai vrea să adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, şi mi-am văzut de treaba mea. M-am hotărât să îmi pun energiile în chestii mai egoiste decât săparea după informaţii de suflet şi obţinerea în schimb a balanţei de venituri şi cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar mă mai gândesc uneori, oare chiar aşa nasol ne uităm unii pe alţii? Oare fetele acelea nu mai râd deloc aşa autentic cum râdeam noi pe vremuri, împărţind egal ultima sută de lei? Nu mai contează deloc toate lucrurile acelea? Şi am reuşit să accept cumva că nu.

Partea bună e că există şi excepţii notabile şi, în plus, am cunoscut alţi oameni, dar fără a-i uita pe cei de dinaintea lor. Aşa sunt eu, duc cu mine chefurile din căminele 4 şi 6, speranţele de atunci (actualizate bineînţeles cu o oarecare luciditate cam acră, dobândită cu scurgerea anilor şi a apei la canal), cheful de vizite, pofta de râs, dorul de înţelegere din priviri sau dintr-o înclinare a capului. Aş fi vrut să îi fi şoptit lui Dumnezeu, când m-am dat jos de pe linia de fabricaţie: te rog, mai tăvăleşte-mă încă o dată prin oala cu nepăsare, s-ar putea să îmi fie de folos pe parcursul călătoriei. Oare ar fi făcut-o?



Până una, alta, eu îi doresc mulţi ani fericiţi Americii, şi îi mai mulţumesc încă o dată că m-a tras de mânecă din rostul meu comod, şi mi-a oferit experienţe care au fost, trebuie să recunosc (oricât aş fi de cârcotaşă), extraordinare.