Numai nişte gânduri

Nu prea citez din ziare, dar m-a captat un articol legat de decizia unor oameni de a nu avea copii. Cei întrebaţi spuneau că este necesar un consum prea mare de timp şi de bani pentru a creşte un copil şi ei doresc să poată face exact ceea ce vor cu viaţa lor. Eu mă feresc ca de foc să le comentez decizia, aşa cum mă ţin departe şi de judecata celora care au un număr de copii ce aproximează o echipă de fotbal. Fiecare îşi cunoaşte motivele, se bucură de avantajele şi dezavantajele variantei pe care o alege. E un subiect la fel de delicat ca şi religia, unde am principiul de a merge pe mâna mea, adică de a mă apropia de Dumnezeu în ritualul în care m-am născut, fără a critica restul religiilor. Cu condiţia, desigur, să nu pună pe mine artileria convertirii, pentru că în ce mă priveşte este absolut inutilă.

Revenind la copii, mă gândeam de ce, totuşi, creşterea unui copil a ajuns să fie percepută ca un fel de povară. Aici cred că înainte de a arunca vina în cârca indivizilor, e mai corect să arătăm cu degetul societatea, care uneori ne cere prea mult, ne copleşeşte cu pretenţii. Şi aceleaşi pretenţii stau şi în faţa eventualilor copii, nu numai în faţa noastră. Şi atunci ajungi să decizi că mai bine nu, că renunţi să te înhami. Naşterea nu mai e procesul natural prin care soţii aveau un pic de fun şi apoi apărea un dodoloţ care alerga desculţ prin iarbă, acum dodoloţul trebuie să facă balet şi călărie cu bucuţele încă presate de pampers, altfel nu se poate, dacă vrei să iasă individ contemporan.

E dificil uneori să ai copii, trebuie să speluieşti suddenly şi ponytail chiar în mijlocul ideii care îţi venise şi ţie şi care, iată, s-a tot dus. Trebuie să fierbi oul fix cât e gustul ţâncului şi să storci exact soiul de vegetală pe care o acceptă burtica lui fandosită. Dar şi când coboară din pat codiţele şi te pupă pe nas, nimeni nu e ca tine, nimeni nu e ca voi. La fel când te ventilează vânzătorii în magazin că nu-l mai vezi încotro a plecat şi când în urma ţipătului tău s-a dat ordin să se încuie toate uşile, să nu scape nenorocitul şi dulcele tău. Sociologii spun că a avea copii, deşi se crede că e numai o sursă majoră de fericire într-o bulă albastră sau roz, nu e. E şi o sursă de griji şi responsabilităţi, exacerbate azi până spre maximul capacităţii de a duce în spate. Dar rămâne în acelaşi timp o bucurie firească, esenţială.

Later edit

Azi mi-a spus: Mami, tu când te uiţi la mine îţi vezi copilăria ta, aşa-i?