Constatări de mijloc

Ce era interesant în tinereţe e că atunci credeam că le ştiu pe toate, eram sigură pe alegeri, deşi nu gustasem aproape nimic. Acum, pe măsură ce înaintez pe arătura existenţială, toate înţelesurile chicotesc, ba uneori chiar bat cu copita în fundaţia pe care era căţărată siguranţa mea de ieri. Copilul nu ştie ce simte părintele, părintele nu bănuieşte ce înţelesuri frământă bunicul. Apoi fiecăruia îi vine rândul să se înţelepţească şi să vrea să dea undo. Apoi îl pufnenşte râsul, uneori precedat de o partidă de suspine.

Copilul crede că părintele e relativ prost, că nu îl aude când şmangleşte din bufet biscuiţi cu cremă albă. Părintele se suceşte în dilema dacă să se arate iar în buricul flagrantului sau să închidă ochii asupra fărădelegii, ca să se dezvolte spiritul întreprinzător al copilului. Până alege părintele, biscuiţii s-au terminat, şi dilema se adaugă acelora care vor fi soluţionate la o dată ce se va comunica ulterior. L-am păcălit, zice copilul, a fost uşor. L-am lăsat să se manifeste, zice părintele, n-a fost uşor.

Pe urmă copilul creşte, face copii şi deodată aude în propria bucătărie susur duios de hoţie reeditată peste generaţii. Tace, se face că scrie pe blog, şi monitorizează infracţiunea prin intermediul oglinzii, fără să-şi verbalizeze nostalgia şi mirările. Apoi pricepe brusc că, mai departe, habar nu are ce este acum în sufletul părinţilor de demult, actualii bunici, şi că nici nu are cum să afle cu adevărat decât peste vreo douăzeci de ani.