Încă ceva :)

Am mai auzit ideea şugubeaţă că faci copilul ca să fie cineva care să aibă grijă de tine la bătrâneţe. Sigur că încerc să îmi cresc copila în aşa fel încât să nu-mi ardă un dos de sanda în fund, când o să vină timpul potrivit, dar nici nu mă aştept să îi cad complet în cârcă, să o cresc pentru asta.

Sper din suflet să fiu cât mai mult în deplinătatea facultăţilor fizice, mentale şi de ştiinţe economice pe care le posed acum. Să colaborăm frumos şi cu umor, fără să ne enervăm excesiv una pe alta. Şi fără să ne stăm în drum. Poate putem coace un aranjament reciproc avantajos prin care eu să nu ajung, sub nici o formă, la casa de bătrâni.

Am avut ocazia să pătrund odată acolo şi pot să spun că acea concentrare de bătrâneţe, oameni neputincioşi, cu plastice în nări şi cu cadre metalice în mâini m-a dărâmat pentru trei zile. Nu bătrâneţea în sine mă deranjează, ci gradul ei de concentrare în spaţiul respectiv. Procentul de neputinţă pe square foot. Parcă e altfel dacă bătrâneţea mai e temperată de un nepot drăcos, de supa servită uneori de un copil de treabă, care nu are impresia că, virgulă, corporaţia unde asudă e mult mai importantă decât mă-sa.

Sper că acea combinaţie între practicile sociale în vigoare, inima copilului şi gradul meu de rugină mă va transforma cândva în bunică apropiată şi fericită, iar nu în fantomă atârnată fără speranţă la geamlâcul exorbitant al nursing-home-ului.