Suburbia, visul meu. Urît.

Trăiesc într-o zonă bună. Aşa zice lumea. E măturat, curat, simetric, verde, punctat de flori, cîte trebuie şi unde trebuie. Numai cîteva veveriţe neînţelegătoare şi nesupuse strică încremenirea perfectă a suburbiei mele de lux. Am nimerit aici practic din prostie, dar nu din prostia aceea obişnuită, care mişună în libertate, ci dintr-o prostie mai specială şi pe jumătate drăgălaşă. Probabil aşa crede fiecare despre prostia lui.

Aşadar zona e bună. Şi complet pustie, ca orice suburbie americană care se respectă. Senzaţia mea (tare) provocată de un mers la pas prin suburbie este egală şi de acelaşi semn cu o plimbare prin cimitir. Unul de lux, desigur. Cu iarbă verde, păsărele şi cele mai frumoase flori, plantate de cei mai de treabă mexicani de pe faţa pămîntului. Atîta că mormintele au fost săpate din greşeală în sus. Dacă ai noroc (mare) şi nu toată lumea are, aşa cum ştim, poţi zări un cetăţean răzleţ care parcurge glonţ calea cu flori de la suvul dumisale pînă la uşa decorată de la intrare, necăjit că nu poate parca în casă pentru a fi astfel total scutit de ruşinosul mers pe jos.

Merg în fiecare zi pe jos de la poarta mea pînă la poarta şcolii, o plimbare de 5 – 7 minute. Pe acest traseu sînt vreo treizeci de case dintre care din trei au ieşit vreodată oameni, una e pustie şi din alta latră la intervale neclare un cîine. Pe stînga la un colţ trăieşte o doamnă care la o ploaie torenţială mi-a împrumutat o umbrelă pe care a doua zi am dus-o, desigur, înapoi. Exotismul doamnei este că are în faţa casei un scrînciob la care trage cu ochiul, lacomă, Adelina. Peste iarnă scrînciobul a fost scos din uz, înfăşurat în jurul copacului, şi încă nu a trecut la statut de primăvară.

Pe dreapta la un colţ e o familie de origine irlandeză, copii cu părul roşu, frumoşi şi şugubeţi. Cred că sînt trei. Tatăl e un domn foarte înalt, foarte foarte înalt de fapt. Pe mamă nu-mi amintesc să o fi văzut dar poate nici memoria mea nu mai e ce a fost. Casa cu cîinele are etaj, terasă şi alte lucruri plăcute. Cîinele latră de după gardul grădinii, un gard înalt şi neobişnuit, pentru că lumea de obicei nu are garduri. Mai ales înalte şi de lemn.

Un domn, numit James Howard Kunstler, îmi dă dreptate, într-o carte numită Oraşul în minte – Meditaţii asupra condiţiei urbane. Dînsul declară suburbia un peisaj tragic şi explorează cum s-a pierdut America într-o sălbăticie suburbană mijlocită de automobil.

http://books.google.com/books?id=lOCNGAAACAAJ&dq=inauthor:James+inauthor:Howard+inauthor:Kunstler&ei=odT3R-z1Dqj6iwGGhoHzCQ

Din punctul meu de vedere are dreptate. Asta e.